Ismail Kadare: Balcanicii sînt fideli clanurilor, nu principiilor

Ismail Kadare este printre puţinii scriitori din Est care au avut succes în Occident. Şi nu orice fel de succes, ci unul grandios, a fost nominalizat la premiul Nobel de mai multe ori (şi mulţi spun că nu este departe momentul cînd îl va şi cîştiga), a fost tradus în peste 20 de limbi. A părăsit Albania natală de-abia în 1991, puţin înainte de căderea regimului comunist, şi s-a stabilit în Franţa. Dar faima literaturii sale îl precedase cu mult. Printre participanţii la festivalul "Zile şi nopţi de literatură" de la Neptun, Ismail Kadare, deşi vedeta absolută a acestuia, s-a dovedit a fi un personaj discret, mai degrabă introvertit. La scurta conferinţă de presă de sîmbătă de la Constanţa a răspuns laconic şi părea stingherit. După cum ne-am aşteptat, Eugen Uricaru nu ne-a ajutat să stabilim o întîlnire ulterioară, spunîndu-ne că "presa trebuie să se descurce". Uniunea Scriitorilor nu ştie nici măcar să-şi promoveze scriitorii pe care are norocul să-i găzduiască. Ne-am transformat aşadar în nişte "paparazzi culturali" şi am urmărit maşina în care se afla Ismail Kadare de la Constanţa la Neptun. Exasperat şi amuzat, ne-a promis o întîlnire. O jumătate de oră mai tîrziu, în holul hotelului, Ismail Kadare s-a transformat într-un domn simpatic şi bine-dispus, ne-a povestit despre familia lui albaneză, despre cum a reuşit să devină atît de cunoscut, despre Kosovo şi Serbia... şi nu în ultimul rînd, fără urmă de ipocrizie, ne-a mărturisit că da, îşi doreşte premiul Nobel.

Reporter: Prima dată în România?

Ismail Kadare: Nu, sînt pentru a doua oară în România.

Rep.: Şi prima dată cînd aţi ajuns aici?

I.K.: Acum vreo 30 de ani, s-a întîmplat. Era un schimb cultural între cele două ţări, un schimb aşa cum se întîmplau multe între ţările comuniste. Era Zaharia Stancu preşedintele Uniunii Scriitorilor pe atunci...

Rep.: Cum aţi reuşit să publicaţi în Occident, să deveniţi cunoscut în condiţiile în care trăiaţi într-o Albanie condusă de un regim totalitar?

I.K.: S-a întîmplat pur şi simplu. Ştiţi, toate ţările comuniste aveau edituri care publicau cărţi în Vest. Regimul era interesat să le publice în afară pentru a face propagandă. Mai toţi scriitorii albanezi, foarte puţin cunoscuţi peste graniţă, erau traduşi fie în franceză, fie în italiană sau engleză. Era tipul sovietic de propagandă. Uniunea Sovietică avea şi ea o astfel de editură care publica în străinătate cu scop propagandistic şi ştiu că aşa s-a întîmplat şi-n România. Toţi scriitorii importanţi ai ţărilor comuniste au avut aceeaşi şansă ca şi mine.

Rep.: Este şi cazul lui Zaharia Stancu tradus în foarte multe limbi...

I.K.: Tocmai ce vă spuneam. O carte a mea, Generalul Armatei moarte, a căzut din întîmplare în mîinile unui important editor francez. Acest roman a fost tipărit întîi la Tirana, nu la Paris, cum se mai spune... Editorului francez i-a plăcut cartea foarte mult şi, fără să mă întrebe, a publicat-o. Cu următoarele romane s-a întîmplat cam acelaşi lucru.

Rep.: Astăzi un tînăr scriitor din Est ce trebuie să facă pentru a reuşi în Vest? Nu există o reţetă? E doar hazard?

I.K.: Nu poate fi vorba de reţetă. De multe ori este vorba doar despre întîmplare. Concurenţa în Occident este năucitoare, sînt foarte mulţi scriitori care încearcă să reuşească. Principala problemă a unui scriitor din estul Europei este traducerea. Trebuie să te asiguri că traducerea este bună. Editorii occidentali nu traduc fără să se asigure că acea carte va fi şi publicată. Şi atunci cine să-i traducă romanul unui necunoscut acolo? Cine va plăti traducerea? Aceasta este tragedia tinerilor scriitori din toate ţările care nu sînt recunoscute în plan literar.

Rep.: Aţi ajutat tineri scriitori albanezi? Sînt scriitori buni în Albania?

I.K.: Am încercat. I-am ajutat cu traducerea. Sînt vreo cincisprezece scriitori buni albanezi. Ei sînt traduşi şi publicaţi în străinătate. Dar nu e totul să fii publicat în Occident. Să publici acolo e relativ uşor. Să te remarce cineva, asta-i foarte dificil. dacă nu ai succes cu prima carte porţile ţi s-au închis pentru totdeauna. Aceasta este problema.




Rep.: Cum vă raportaţi la tinereţea dumneavoastră în care au dominat ideile marxiste, socialiste?

I.K.: Nu toată lumea era marxistă pe atunci. Aceasta este o prejudecată. Conta din ce mediu provii. Împotriva regimului erau pe atunci toţi cei care erau atinşi într-un fel sau altul. Eu provin dintr-o familie dintr-un oraş medieval din Albania. Era o familie interesantă. Tatăl meu era poştaş, un funcţionar modest şi, lucru ciudat, nu suporta regimul comunist. Pentru că era un puritan, nu suporta imoralitatea. Pe atunci era o puternică propagandă naţionalistă împotriva comuniştilor - că se duceau în munţi pentru orgii sexuale, de exemplu... Îl speria ideea că tinerii comunişti vor să distrugă ideea de familie. Şi nu era departe de adevăr cînd gîndea aşa. Tatăl meu era convins că tinerii vor să-şi justifice gîndurile necurate prin comunism.

Rep.: Un fel de orgii comuniste...

I.K.: Exact. În Albania, ca în toată zona Balcanică, oamenii sînt foarte sensibili cînd familia este ameninţată. Aceasta era o propagandă eficientă, de impact a naţionaliştilor.

Rep.: Şi mama dumneavoastră ce părere avea despre toate astea?

I.K.: Mama provenea dintr-o familie bogată. Şi, dacă tatăl meu era cu tot sufletul împotriva comuniştilor, maică-mea şi familia ei erau toţi de partea comuniştilor, deşi erau bogaţi.

Rep.: Un paradox.

I.K.: Exact. Dar Albania e plină de paradoxuri. Unchii mei din partea mamei erau în grupul comunist. Aşa că am trăit tot timpul cu vocea tatei care îi spunea mamei: "Aaa, tu cu fraţii tăi care sînt nişte comunişti idioţi..." De cealaltă parte, erau unchii mei care erau studenţi sau liceeni care spuneau despre tatăl meu că este un reacţionar. Eram cînd de-o parte, cînd de cealaltă. Eram fascinat de tatăl meu, îl iubeam foarte mult, dar unchii mei erau deţinătorii cărţilor. La ei am găsit prima dată cărţile pe care le citeam. Aşa că am trăit tot timpul la mijloc, într-un soi de neutralitate. Şi în liceu, şi în facultate am învăţat să nu mă las impresionat nici de propaganda comunistă, nici de propaganda naţionalistă. Nu eram de partea foştilor burghezi înfricoşaţi şi persecutaţi. Familia mamei a scăpat cu bunurile intacte deşi în acea perioadă s-a confiscat totul tocmai pentru că erau comunişti...




Am fost scutit de condiţia omului "cu dosar", omului căruia îi era tot frică de trecutul familiei. Nu am fost educat cu frica în sîn, am fot tot timpul senin. Cînd am ajuns la facultate era 1956. O perioadă relativ liberală. Era după al 20-lea congres în care fuseseră demascate crimele staliniste. Toţi studenţii erau foarte critici la adresa regimului. Asta a durat ani de zile. Plutea un aer de libertate. După facultate am fost la Moscova la Institutul Gorki pentru studii despre libertate. Şi la Moscova se petrecea o liberalizare. Dar acolo m-am trezit într-o şcoală de literatură unde se fabricau scriitorii dogmatici. Am înţeles asta imediat. Aveam 22 de ani, eram format. Tot ce am auzit în şcoala aceea a fost util pentru mine. Am înţeles că trebuie să fac contrariul a tot ceea ce se întîmplă acolo. Şi am început un roman, primul meu roman - am făcut un fel de listă a contrariilor: un roman total pesimist, personajele sînt falsificatori de documente istorice, era vorba despre o relaţie amoroasă între profesor şi elev, era despre prostituate, homosexuali. Am scris despre tot ce era interzis atunci. Cînd m-am întors în Albania am publicat 30 de pagini într-o revistă literară şi aceasta a fost imediat interzisă... Am publicat acest roman după căderea comunismului.

După asta am scris Generalul armatei moarte, romanul care m-a făcut celebru. Nu era nici împotriva comunismului, nici pentru, era literatură, pur şi simplu. Aşa a început cariera mea. N-am avut perioade în care să fi fost marxist sau socialist etc. Pur şi simplu am făcut parte dintr-o generaţie care era deziluzionată de regim. Am înţeles imediat după ce am fost interzis prima oară că literatură e un lucru teribil. Şi am continuat tot aşa, ba publicam, ba eram interzis.

Rep.: V-aţi gîndit să fugiţi din Albania în acele momente?

I.K.: O, da. Am şi încercat de două ori. Dar am înţeles ce înseamnă să părăseşti o dictatură: înseamnă să fii extrem de insensibil pentru că represaliile asupra alor tăi erau groaznice. Mereu m-am răzgîndit: mama ta, fratele tău, tatăl tău erau ameninţaţi cu închisoarea îndată ce eu aş fi fugit. Am decis la un moment dat că voi muri în această ţară. Am făcut atunci alt lucru: am profitat de o călătorire în Franţa şi am depus trei manuscrise, unele fragmentate. Şi m-am liniştit: aveam trei romane în Franţa. Aveam o parte din lucrările mele asigurate.




Rep.: Este literatura o armă adevărată împotriva dictaturii? Se poate lupta cu alegorii?

I.K.: Am scris un roman despre Imperiul Otoman, aparent inofensiv, care a fost interzis imediat. Pentru că erau evidente similitudinile cu viaţa sub comunism. Într-o dictatură toată lumea înţelege aceste lucruri. Sînt unii care spun că au făcut literatură mediocră pentru că au fost oprimaţi de regim. Dar regimul nu te obligă să n-ai talent. Te obligă să scrii eventual cîteva pagini compromiţătoare. Dar mai mult nu poate face. Un regim totalitar nu te poate împiedica să fii un geniu. Poţi să araţi că eşti mare şi într-o scrisoare către iubita ta (rîde)...

Rep.: Spuneaţi la un moment dat că scriitorii pot fi liberi într-o dictatură şi aserviţi într-o democraţie. Vreţi să explicaţi?

I.K.: Spuneam asta pentru că e foarte multă sclavie într-o democraţie.

Rep.: Daţi-ne exemple de astfel de aservire.

I.K.: Scriitori care devin conformişti, care scriu doar ca să cîştige bani. Sau care scriu doar ca să facă plăcere unor politicieni. Sînt mai multe sclavii. Dictatura banului e teribilă şi ea.

Rep.: Cum e clasa politică în Albania de astăzi? Îşi fac treaba?

I.K.: În Albania, clasa politică este dispreţuită de populaţie. Şi dreapta şi stînga seamănă foarte mult (rîde). Aşa cum e şi aici în România, din cîte ştiu. Cred că e o boală trecătoare.

Rep.: Sînteţi optimist.

I.K.: Da, cred că toate astea vor trece.

Rep.: Vă doriţi foarte mult Nobelul?

I.K.: Aş fi ipocrit să spun că nu-mi pasă de Nobel. Bineînţeles că ar fi o onoare, aşa cum e pentru orice scriitor.

Rep.: La noi e o adevărată obsesie a Nobelului.

I.K.: În Balcani aceasta e o veche boală. Ei cred că, dacă un scriitor din ţara lor primeşte Nobelul, acea ţară va fi salvată. Or, Nobelul este doar un premiu pentru literatură, nu poate salva un popor. Dar în ţările mici aceste obsesii devin maladive la un moment dat.

Rep.: Ce faceţi în Albania?

I.K.: Sînt complet independent. Nu-mi public decît opiniile. Nu am de gînd să intru în politică. Pentru că poporul meu înseamnă de fapt cititorii mei. Şi nu pot să renunţ la o jumătate dintre cititorii mei pentru o altă jumătate.

Rep.: V-aţi gîndit să candidaţi la preşedinţie?

I.K.: Nu aveam nevoie de candidatură (rîde). Mi-au propus să devin preşedintele Albaniei. Poporul crede că un preşedinte scriitor poate salva ţara. Eu nu cred asta. Eu nu pot să salvez ţara. Le-am răspuns celor care mi-au propus preşedinţia că sînt un pic tiranic, ca toţi scriitorii. Nu sînt capabil să conduc o ţară. Un ziarist albanez mi-a pus întrebarea asta. L-am întrebat atunci: "şi dacă te bag în închisoare ce faci?" iar el mi-a răspuns: "Dacă dumneavoastră mă băgaţi în închisoare, eu accept". (rîde) Este o gîndire balcanică tipică: balcanicii sînt fideli clanului, persoanelor, familiei, dar nu unei idei, unor principii...




Rep.: Mai mulţi mari scriitori ai lumii s-au pronunţat împotriva intervenţiei armate în Irak. o situaţie oarecum asemănătoare a fost şi în Serbia acum cîţiva ani. Ce credeţi despre asta?

I.K.: Vedeţi, problema Kosovo e foarte simplă. Ştiu că aici în România au fost voci împotriva bombardamentelor. Asta pot înţelege. Şi eu sînt împotriva bombardamentelor. Dar, în acelaşi timp, cred că masacrele trebuie oprite cu un minut înainte de bombardamente. Toată lumea protesta împotriva americanilor, nimeni nu spunea despre masacrele din Kosovo. Eram exasperat. Pentru mine un masacru este mai sinistru decît un bombardament. Istoria lumii ne spune că niciodată n-a existat un masacru necesar pe cînd bombardamente necesare au existat, vezi lupta împotriva hitlerismului. Cele două nu pot fi considerate egale. Cînd înjunghii un copil, cînd îl omori cu sînge rece nu e acelaşi lucru cu moartea unui copil într-un bombardament. Aşa că am fost ferm: dacă nu încetează masacrele, Serbia să fie bombardată fără milă. E aceeaşi problemă cu terorismul. Nu e nici o justificare pentru terorism. Romantismul acelor kamikaze e complet idiot. Am fost pentru intervenţie cînd sînt încălcate drepturile omului. E conflictul Antigonei: justiţie de stat sau justiţie divină? Antigona a făcut ceva contra statului pentru că aşa îi dicta conştiinţa. O lege superioară permite intervenţia în Afganistan sau în Irak.

Rep.: Cum vă explicaţi totuşi antiamericanismul unor scriitori mari?

I.K.: A fost o campanie bolşevică perpetuă împotriva americanilor. Această propagandă a fost preluată de islamişti. Poţi să fii împotriva ordinii sociale occidentale, care ascunde multe drame, dar asta nu explică atitudinea scriitorilor de care vorbiţi. Eu nu accept această vogă a antiamericanismului. Albanezii le poartă americanilor o recunoştinţă istorică normală - i-au ajutat de două ori în secolul trecut. Aşa cum au ajutat toată zona Balcanilor. De aceea nu înţeleg antiamericanismul grecilor, de exemplu, care au fost foarte ajutaţi de americani. Antiamericanismul se amestecă uneori cu antisemitismul - această situaţie nu face nici o onoare Europei. E o eroare istorică.


Notă: Interviul luat de Luminiţa Marcu şi Costi Rogozanu lui Ismail Kadare a apărut iniţial în Evenimentul zilei, din 22 septembrie 2003.



PS:
Citiţi un fragment din Generalul armatei moarte, respectiv un fragment din Florile îngheţate din martie de Ismail Kadare.