Săptămîna trecută am vorbit despre poetul suprarealist român Gherasim Luca şi despre intraductibilitatea limbii sale, despre faptul că poemele sale - şi am încercat o analiză pe Passionnément - nasc limbajul suprem, un limbaj al bîlbîielii care din cînd în cînd produce sensul, pentru a cădea iar în nonsens. Dar atunci cînd metisajul cuvintelor creează în final declaraţia de dragoste: je t'aime passionnément, poetul nu mai recade în haos, ci acesta este mesajul său ultim, o declaraţie rostită plin, strigată, lipsită de orice ezitare, adresată parcă lumii întregi.
Tot săptămîna trecută spuneam că omagiul adus lui Gherasim Luca, în cadrul Festivalului de artă de la Lille (deschis de pe 14 martie şi pînă pe 12 iulie 2009), din Franţa, un festival ce sărbătoreşte - cu bucurie şi zgomotos sau mai degrabă serios şi în tăcere - 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, reprezintă unul dintre evenimentele cele mai binevenite într-un asemenea cadru, căci reflectă tocmai asupra unei Europe amestecate, a diferenţelor.
Dar o altă lucrare de artă la fel de pregnantă şi perfect punct de meditaţie asupra discursului universal/local, depăşirea barierelor lingvistice este The Jungle Book Project a artistului Pierre Bismuth. Video-ul este acum expus la Lille, în cadrul expoziţiei "Frontierelor invizibile" de la Tripostal (o fostă poştă, devenită din 2004, loc de expunere a artei contemporane, la doi paşi de gară), dar a fost şi la Bucureşti, unde a putut fi văzut la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, anul trecut, din ianuarie pînă în luna august, în cadrul expoziţiei de artă tînără franceză "Animations/Fictions".
Videoinstalaţia lui Pierre Bismuth (născut la Paris în 1961), "The Jungle Book Project" s-a născut în 2002, pentru cea de-a patra ediţie a bienalei europene de artă contemporană Manifesta, în Frankfurt (despre Manifesta, reuşitele şi eşecurile sale "politice", vom mai avea ocazia să vorbim, fiind unul dintre evenimentele de artă contemporană importante din Europa, unica bienală de artă nomadă, situată în cele mai interesante locuri europene - în 2010, Manifesta 8 va avea loc în Murcia, sudul Spaniei - în dialog cu nordul Africii).
Întorcîndu-ne la Pierre Bismuth, ne întrebăm mai întîi ce face în mod concret în proiectul său în jurul Cărţii Junglei? Ia mitica poveste animată a lui Walt Disney, Cartea Junglei pe care operează schimbările. Odată ce într-o expoziţie de artă dai de celebrul desen animat, te opreşti automat: fie şi doar pentru a revedea măcar o secvenţă şi pentru a-i prinde cîntînd măcar un pic pe Mowgli şi Baloo. Mai mult decît atît, te opreşti în faţa ecranului pentru a înţelege raţiunea pentru care acest film e într-o expoziţie de artă contemporană. Iar aceasta din urmă este o problemă pe care ne-o punem deseori. Avem acea impresie - legitimă - că unele lucruri expuse nu îşi au locul acolo, sînt neavenite. Şi, de aici, o întrebare simplă, dar la care se "lucrează" şi se va lucra mereu: ce este o lucrare de artă? Sau, în stilul în care pune problema Arthur Danto, prin ce se distinge pisoarul lui Duchamp de un simplu pisoar?
Cum spuneam, artistul francez intervine în gramatica inefabilă a filmului. Lucrările lui Bismuth în general se bazează pe principiul deconstrucţiei, cu materiale deja existente, asupra cărora lucrează şi prin care propune noi moduri de percepţie. Sunt acele aşa-zise ready-made-uri corectate, recontextualizate.
Astfel, Cartea Junglei se transformă într-un Turn Babel: artistul cumpără 18 versiuni dublate din acest basm internaţional şi le combină. În produsul său final, un colaj video perfect sudat, fiecare personaj vorbeşte o altă limbă: Mowgli spaniolă, pantera Bagheera arabă, tigrul Shere Khan engleză, şarpele Kaa italiană, elefanţii - germană şi vulturii schimbă replici în olandeză, suedeză, portugheză şi norvegiană. Povestea merge mai departe, toţi se înţeleg perfect. Iar filmul lui Bismuth devine locul în care barierele dispar, locul unde toţi se înţeleg cu toţi, printr-un limbaj universal.
Filmul artistului francez a făcut atîta vîlvă în lumea artei contemporane, încît a circulat încontinuu în spaţiul galeriilor de artă şi în cel al festivalurilor de film. Motivul este simplu: The Jungle Book Project este o lecţie despre egalitate dincolo de orice graniţă. Dacă la început încerci să recunoşti mulţimea de limbi vorbite în film, apoi realizezi că nu asta e ideea: pe animalele din junglă nu le deranjează că-şi vorbesc în limbi diferite, asta nu schimbă expresia feţei lor, nu gesticulează enervate şi nici nu fac semne cum că n-ar înţelege - povestea merge la fel mai departe, iar spectatorului acestui nou film i se transmite mesajul căderii (fragilităţii?) oricăror frontiere lingvistice.
Dincolo de asta, montajul lui Bismuth ne îndepărtează de conţinutul propriu-zis al filmului: textul rostit devine ceva secundar (o pură experienţă sonoră), iar atenţia se concentrează asupra limbajului vizual - spectatorul vrea să inventeze un nou mod de a înţelege, este în căutarea continuă a unui limbaj necodificat. Un limbaj necodificat ideal, prin care cu toţii să ne înţelegem. Nu dă impresia unei parabole foarte utile în contextul actual al globalizării?
Din păcate, povestea rescrisă a lui Bismuth nu vă pot face să o vedeţi şi ascultaţi. Dar vă invit să recitiţi povestea lui Kipling, să revedeţi şi reascultaţi originalul Disney şi să vă imaginaţi cam ce a făcut artistul francez. Bineînţeles că în varianta voastră imaginară puteţi face în aşa fel încît Mowgli de exemplu să vorbească română...
Păstrându-vă pe tărâmul comunicării între ghilimele perfecte, de data aceasta între un om şi o pisică, vă invit în final să ascultaţi delirantul Entretien avec un chat, un performance realizat de artistul belgian Marcel Broodthaers în 1972. În acest caz intrăm în chestiuni legate de legitimitate artei. Iar despre ce încearcă Broodthaers să facă în interviul său vom vorbi foarte, foarte curînd.
Click aici.