Cifra trei

- Lasă-mă să mă uit un pic pe porcăriile astea de documente!

Adela îşi bâţâia piciorul, nervoasă. Printre rotocoalele de fum, Simion o studia cu o uşoară compasiune. Femeia asta nu se putea relaxa niciodată? Chiar şi atunci când şi-o trăgeau, de câteva ori pe lună, o simţea trepidând. Stres, anxietate, tendinţa de a divaga şi de a despica firul oricărui lucru în douăzeci de alte firicele despicabile, la rândul lor. Măcar avea ţâţe mişto şi era conştientă de asta.
- Chiar crezi că e important să te uiţi pe documentele alea acum?

Îi plăcea să o tachineze. Simion era un tip calm. Poate prea calm pentru traficul oraşului şi pentru oamenii din jurul lui. Se trezea la opt şi desfăşura apoi ritualuri de om bătrân. Îşi citea ziarul într-o cafenea din centru, cu un espresso dublu în faţă, un croasant cu unt şi o părere de zâmbet zeflemitor pe chip. Din când în când ridica ochii pentru a privi dincolo de vitrina cafenelei, spre trecătorii grăbiţi la muncă. Atunci când nu-ţi asortezi ritmurile personale la bătăile de pendulă ale celorlalţi, viaţa pare mai blajină.

În fapt, Simion nu avea nimic de făcut decât să o tachineze pe Adela. Jobul ei de directoare financiară într-o companie multinaţională îl amuza. Ba chiar i se părea o treabă exotică faptul că femeia asta de aproape 40 de ani, care avea cifre în loc de creieri, Blackberry în loc de suflet şi suflet în loc de tocuri-cui, reuşeşte să supravieţuiască în jungla şedinţelor, rapoartelor financiare, meselor de prânz pe fugă, cu laptopul în faţă, sandvişurilor cu ton şi after-hours-urilor plictisitoare din barul de la parterul clădirii de birouri în care se afla compania.
- E important, încetează! Luni vine o comisie de audit din Elveţia şi am de terminat un raport. Nu înţeleg ce-au făcut idioatele alea de contabile cu cheltuielile de protocol. Pur şi simplu nu înţeleg. Nu regăsesc deconturile imense făcute de Philippe. Of, niciodată n-o să-l înţeleg pe omul ăsta. Cum naiba poţi să ai tupeul să treci o sticluţă de spirt pe acelaşi decont cu o masă de protocol care a costat o mie de euro!
- Draga mea, eu aş deconta fiecare cent pe care-l folosesc în interesul companiei. Dacă mă tund ca să arăt bine la job, îţi dau bonul de la nea Vasile. Dacă-mi cumpăr un Colgate cu triplă protecţie ca să zâmbesc mai alb clienţilor, ţi-am pasat factura de la supermarket. Sau de la Cristache.
- Termină cu tâmpeniile, n-ai cum să faci aşa ceva!
- Norocul tău că nu lucrezi cu mine. Te-aş umple de deconturi!
- Da, da, dacă ţi le-ar şi aproba cineva!
- Aş avea cu siguranţă o factură şi pentru şpaga pe care aş da-o ca să mi se aprobe. Iubito, lasă naibii cifrele lui Phillippe şi hai în pat. Avem doar o oră.

Simion se întâlnea cu Adela în mod regulat în apartamentul lui Cristache, amicul lui încă din timpul facultăţii. Adela era măritată cu un prinţ. Simion era divorţat de o imbecilă. Prinţul Adelei stătea mai mult prin Cipru, unde învârtea nişte afaceri cu cai. Imbecila lui Simion îl părăsise brusc şi emigrase în Australia, în căutarea fericirii la braţul unui şlefuitor de diamante turc. Simion învăţase de la imbecilă că arkadaş înseamnă "prieten" în limba turcă. Adela nu învăţase nimic de la prinţ, pentru că prinţul nu a avut ochi pentru ea decât la nuntă, când a adus-o pe un cal alb cu care a intrat în restaurant. Partea frumoasă a fost că, la vederea calului, o nuntaşă mai slabă de înger a leşinat de plăcere, stârnind bucuria rudelor din echipa adversă. Partea urâtă a venit de la ceea ce mâncase calul înainte de nuntă. În rarele momente în care Adela reuşea să îşi aducă aminte că o femeie poate să râdă, se amuzau pe seama faptului că imbecila şi prinţul ar putea fi împreună, pe undeva prin lumea largă. "Nu-i mai bine de noi, că stăm în apartamentul lui Cristache, îi bem whiskeanul de 25 de ani vechime şi ne doare undeva de check-in-urile din aeroporturi?". Simion avea întotdeauna un fel comparativ de a pune problemele. Pentru că, în relaxarea lui totală, Simion vedea lumea cu alţi ochi. Nicidecum cei care, în stresul continuu în care trăia Adela, orbiseră.
- De ce mai avem doar o oră? întrebă femeia cu gândul la milioanele din xls-uri.
- Pentru că vine Cristache din delegaţie, iubire!
- Acum l-a găsit şi p-ăsta?

Simion ura genul acesta de discuţii. De multe ori se-ntreba de ce se mai întâlneşte cu ea. După ce trecea peste faptul că Adela era foarte generoasă (cadourile de sărbători depăşeau orice imaginaţie: de un Crăciun, de pildă, i-a dăruit cheia de la un Opel îndesată într-o savarină!), că scaunul multinaţionalei nu-i turtise fundul şi că lipsa ei de relaş era compensată de impetuozitatea ţâţelor excepţional conservate, Simion ajungea pe marginea prăpastiei. Şi privea în gol. Şi se temea să se-arunce, fiindcă nu era foarte sigur că fusese dotat din naştere cu o paraşută. Ba mai mult: dacă ar fi fost dotat, habar n-avea s-o deschidă. Chiar şi mai mult: dacă ar fi ştiut să o deschidă, se temea că n-ar fi deschis-o la timp, furat de peisajul boem care i s-ar fi întins la picioare în timpul căderii. Prea multe elemente de risc, prin urmare statutul Adelei, nervii ei şi facturile lui Phillipe deveneau suportabile şi comode. Noroc cu Cristache, care nu prea stătea pe-acasă. Simion locuia cu bătrâna lui mamă, iar Adela, cu toate că nu mai dădea doi bani pe prinţul ei, nu se dezlipea de principiul neîntinării domiciliului conjugal.
- Acum l-a găsit, iubire. Oricum e băiat de treabă şi ne-a făcut cheie. Măcar să-i respectăm omului dreptul la duş...
- Termin imediat. Doamne, ce porcărie... Auzi, mă duci şi pe mine la birou după aia? Trebuie să mai iau un dosar, fir-ar să fie.
- E opt deja. Crezi că-ţi ridică statuie?
- Termină! Ţi-am zis că mâine e o zi importantă. Mi-e groază deja.
- Ţie ţi-e groază mereu.

Fumul din ţigara lui Simion deveni verzui: Adela îşi înfipsese ţepuşele privirii în el. Noroc cu zâmbetul său zeflemitor care salva întotdeauna situaţia şi îi topea stalactitele din suflet. Nu ştia cât timp va mai dura acest efect. Câte luni, câţi ani... Brusc, Adela îşi strânse hârtiile şi începu să se dezbrace. Pentru ea, sexul devenise un automatism. Era ca şi cum ar fi făcut totalul unei coloane dintr-un tabel. Se dezbrăca, se urca deasupra, gemea corespunzător, termina în mod decent, se dădea jos, intra în baie, se spăla zece minute de parcă ar fi ieşit din mină, se îmbrăca, fuma o ţigară slim cu gândul la următoarea şedinţă, apoi pleca. Simion se obişnuise. Nu-şi dorea altă femeie fiindcă se obişnuise prea tare cu Adela. Şi în ciuda faptului că firea lui boemă se opunea din răsputeri acestui gen de mecanism, îi plăcea. Era ca şi cum la intervale regulate cineva i-ar fi dat aceeaşi doză de medicament care să-i încarce bateriile şi să-l facă fericit. Era total opusul a ceea ce-şi dorea să se întâmple, dar în mod paradoxal era tot ceea ce era mai bine. Odată avusese proasta inspiraţie să-i propună Adelei o vacanţă împreună. "Nu contează unde, mergem la mare, la munte, la Văşcăuţi, la Barcelona..." A fost suficient ca Adela să ridice o sprânceană spre el, ca să-l liniştească. "OK, baby, stăm acasă".

Dacă i-ar fi cerut cineva să definească anti-romantismul, Simion ar fi arătat către Adela. "Iată-l! Anti-romantismul în persoană, în formă pură, bine conservată şi cu ţâţe!". De netăgăduit. Adela nu vroia prăjituri, inele, nu vroia nici măcar flori. I-a adus într-o zi un buchet de trandafiri şi l-a aruncat într-o vază fără să-i spună măcar "mulţumesc", apoi l-a uitat în bucătăria lui Cristache. "Ce faci mă, mi-ai adus flori?", l-a sunat Cristache în acea zi. "Să mor, nu trebuia. Mai bine luai şi tu un bax de whisky!".

Fusta albastră căzu pe parchet. Nasturii de la taiorul bleumarin se deschiseră unul câte unul în grabă, ca nişte soldaţi executaţi la zid. Adela rămase într-o lenjerie bleu (avea gust la chestii fine - probabil de o lenjerie s-ar fi bucurat, dar Simion nu fusese niciodată suficient de curajos încât să-i cumpere una cadou). Îi admiră încă o dată - a câta oară! - trupul bine păstrat, parcă matematizat şi el în radianii curbelor şi în suprafeţele centimetrilor pătraţi de piele catifelată. Sutienul alunecă în fugă, apoi Adela îşi scoase cu graţie bikinii şi - în sfârşit! - îl privi pe Simion, care, lungit pe pat, nu apucase să scape nici măcar de un biet ciorap.
- Păi hai, ce faci?

Bărbatul oftă, teatral. Dădu să se ridice pentru a îndeplini ritualul erotic de satisfacere a partenerei CFO-iste când se auzi zgomotul unei chei răsucite în broască. Cei doi rămaseră blocaţi, ca în jocul cu statui, din copilărie. Adela - într-o poziţie de-a dreptul caraghioasă, de parcă cineva ar fi oprit-o brusc dintr-un plonjon. Cristache intră în holul strâmt, aruncă fără prea mare aplomb cheile pe cuier şi păşi direct în living. Liniştea dură circa zece secunde. Simion părea în pragul unei spontane crize de râs isteric. Adela părea un personaj dintr-o pictură renascentistă şi în mintea ei se învârteau halucinant cifre boante. Cristache nu ştia cum să descurce ghemul situaţiei inedite. Dar vorbi primul:
- Eu mă duc să-mi fac un sandviş.

Râsul isteric porni instant din gâtul lui Simion. Adela reveni la o poziţie mult mai echilibrată şi îşi drese vocea. Adela nu îl cunoştea pe Cristache. Ştia doar că e prietenul lui Simion dar nu o preocupase să afle mai mult. Pentru ea, gândirea era selectivă: nu-şi încărca neuronii cu task-uri şi informaţii inutile. Dacă ar fi făcut-o la timpul potrivit, ar fi aflat că aparent blajinul Cristache era un bărbat frumos ca Roger Moore pe vremea când britanicului i se spunea Bond. James Bond. Lui Cristache nu-i rezista nici o femeie, atâta vreme cât el îşi punea în minte ca aceasta să-i cadă la picioare ca o redută de jeleu. Un grande futadore renumit în branşa lui de comis-voiajori, pardon, oameni de vânzări. Vânzări de periuţe de dinţi şi produse stomatologice.

Nimeni nu luă în serios ameninţarea lui Cristache cu sandvişul. Acesta se holba la sânii Adelei iar Adela, ca răspuns prompt, se holba halucinată la umflătura din ce în ce mai mare pe care Cristache i-o dedica de la nivelul pantalonilor gri-perl. Fondul sonor voios oferit de Simion se pierdu rapid într-o tuse înecăcioasă. Şi acum?
- Îmi pare rău, nu ştiam că sunteţi aici. Simi, nu mi-ai spus că vii!
- Cum să nu? Şi mi-ai zis că vii pe la 9, cu trenul de la Iaşi.
- M-a adus un prieten cu maşina, am ajuns mai repede. Fir-ar, am uitat de voi... Sper că nu v-am deranjat prea tare.

Sânii Adelei păreau a căpăta o traiectorie ciudată, spre tavan, sfârcurile i se întăriseră ca nişte sâmburi de cireşe amare. În aer plutea dintr-o dată o tensiune erotică ce ar fi deraiat un Intercity. Mai ales că, în loc să se repeadă spre sutien, Adela se sprijini de biblioteca masivă, întorcându-şi spre Cristache pubisul - ca întotdeauna - frumos aranjat. Simion nu se aştepta la o asemenea abordare. Deşi în general lipsită de inhibiţii, Adela nu excela în improvizaţii erotice şi nu părea să dea o importanţă foarte mare acestei zone. Nu o neglija - dovadă întâlnirile constante cu Simion - dar nici nu o exacerba. În nici un caz însă, Simion nu şi-ar fi imaginat că Adela s-ar fi putut comporta atât de natural într-o situaţie atât de jenantă.
- Nu ne-ai deranjat. Tocmai... plecam!

Adela se strâmbă. Pe nesimţite, nu mai părea învăluită în cifre, deconturi şi rapoarte. Clătină uşor din cap, şi arătă către Simion.
- Nu, nu plecam! De fapt, Simion vroia să începem.

Cristache reevaluă situaţia, printr-un schimb uluit de priviri cu Simion. Cei doi avuseseră în trecut câteva discuţii despre Adela. În general, Cristache ştia cu ce se "mănâncă" prietena prietenului său şi, de câte ori i se ivea ocazia, îl lua pe acesta peste picior. "Ce-ţi mai face directoarea? Cum stă cu opturile? Te-a învăţat cum stă treaba cu cifrele? La cât ai ajuns? Ai trecut de 69?". Simion zâmbea relaxat şi-i flutura mâna a lehamite. "E OK, e OK, ne descurcăm şi defilăm, maestre, defilăm". Acum, Cristache părea a-i pune o întrebare tacită: "Ce facem, maestre, defilăm?".

Întrebare cu răspuns suspendat. Întrebare de un milion de euro, la care Simion n-ar fi ştiut să răspundă niciodată, pentru că nu învăţase nimic din espresso-ul băut dimineaţa, cu ziarul în faţă, la o cafenea din centru. Întrebare la care răspunsul nu-l putea avea decât Adela, care se aplecă pentru a-şi culege lenjeria de pe jos, o puse pe un scaun apoi se îndreptă natural către bucătărie.
- Mă duc să fac nişte sandvişuri.