Marţipan şi punct

În afara cetăţii, Marţipan era un om cu o imagine apretată. Se întâlnea cu preşedinţi de club, lua şpagă, derula afaceri cu maşini albe şi era generos cu fetele care-i spălau pantalonii. Când rămânea între zidurile cetăţii, Marţipan schimba foaia. Cei care aveau ghinionul să-l vadă în ambele situaţii, mai că nu-l recunoşteau. Violent şi mereu cu capsa pusă, Marţipan dădea în mod constant ordine privind tăierile de capete. Prietenii - puţini, dar consecvenţi - îi admirau caracterul tare şi, în secret, îşi doreau să fie ca el.

Era greu, dacă nu imposibil, să fii ca Marţipan. El fuma trabucuri Merdilleros, colecţiona zgarde de câini (deşi n-a avut niciodată decât porci de Guineea), avea un apetit deosebit pentru femeile grizonate şi juca foarte des tabinet pe legături de pătrunjel. Posibilitatea ca cineva din interiorul sau din exteriorul cetăţii să aibă aceleaşi preferinţe era practic nulă. Marţipan făcea din toate cele patru pasiuni ale sale un titlu de glorie. De pildă, intrase în Cartea Recordurilor cu cele 12.303 zgarde de câini pe care le colecţiona de mic copil, când tatăl său îi cumpăra una pe zi, doar pentru a-l face să tacă. Marţipan fusese un copil care vorbea mult şi ajunsese un adult care vorbea enorm. Dacă avea pe cineva lângă el, Marţipan se simţea dator să vorbească. În general, oamenii din interiorul cetăţii îl urau. Cei din exterior îl respectau, îl admirau şi îi oferea bani. Viaţa lui Marţipan, care ajunsese la respectabila vârstă de 49 de ani, păstra un echilibru perfect. Scriitori de renume s-au oferit în nenumărate rânduri să-i redacteze biografia. Ar fi fost păcat ca un meteorit, un virus ucigaş sau un ghiveci bine ţintit de la etaj să-i curme viaţa lui Marţipan şi existenţa lui să rămână nepovestită în variantă printată.

Numai că, dintr-o misterioasă cauză, Marţipan îi refuza, cu un zâmbet rece. Scriitorii se întorceau miraţi în satele lor, pentru a reveni, câteva săptămâni mai târziu, cu plocoane din ce în ce mai mari, cu rugăminţi din ce în ce mai fierbinţi, cu lacrimi bine conservate în borcane de murături. Invariabil, Marţipan refuza. Pe unii scriitori din interiorul cetăţii chiar îi trimitea în sala de tăiat capete, debarasându-se rapid de insistenţele lor libidinoase. Fire pragmatică, lui Marţipan nu-i plăcea să fie pupat în fund dacă acest gest nu corespundea cu interesele lui de moment. Nu accepta pupincurismul ca artă ci doar ca sport, cu rezultate pe tabela de marcaj. Oamenii se întrebau din ce în ce mai des de ce un personaj atât de important ca Marţipan refuza să intre în istorie. Unii, din admiraţie, ca omagiu sau pur şi simplu dintr-o teamă incontrolabilă, îi dedicau ode pe care le scrijeleau pe pietrele de mormânt ale rudelor, multe dintre ele decapitate chiar la ordinele frigide ale lui Marţipan.

Marţipan nu era conducătorul cetăţii. Funcţia aceasta o deţinea un individ minuscul, despre care lumea din interior avea o părere bună iar cea din exterior una imposibil de cuantificat. Spirachis, conducătorul cetăţii, avea un metru cincizeci, o soţie cu nasul mare şi un tic inconfundabil: la fiecare cinci minute râgâia. În tinereţe fusese campion regional la tir cu arcul, titlu suficient pentru ca oamenii să-l aleagă, la primele şi singurele alegeri libere din cetate, conducător. Numai că, tot în tinereţe, şi chiar imediat după ce a fost ales căpetenie, Spirachis a pierdut o avere la tabinet în favoarea unui anume Marţipan. Care nu l-a lăsat falit dar l-a îndatorat înzecit, făcându-l să semneze un pact prin care toate legile cetăţii, precum şi deciziile importante, urmau să fie făcute, luate, impuse de către acesta. Lucruri simple generează plăceri perverse. Ca aceea de a conduce din umbră o comunitate.

Oamenii se obişnuiseră cu decapitările lui Marţipan. Nu se puteau obişnui însă cu această abdicare absurdă de la intrarea în istoria scrisă a cetăţii. Orice personaj hidos are nevoie de o legendă scrisă. Pe care cineva - dacă nu el însuşi - trebuie să i-o ofere.

Într-o zi de iarnă, când cetatea era strivită de nămeţi, un scriitor din ţinuturi mult mai aride a poposit la cel mai renumit han al locului pentru a-şi odihni oasele. Scriitorul se numea Dante Nandu Arpagic şi în cetatea lui era idolatrizat. După ce ajunsese la un punct în care nu mai avea nimic de scris, ba chiar nu mai avea nimic de demonstrat, Dante Nandu Arpagic luase hotărârea să plece într-un tur al lumii, pentru a-şi dezvolta în mod corespunzător muşchii gambelor. El credea că, mergând pe jos atâta drum, va reuşi în mod natural şi foarte "eco" să scape de cârceii care îi osteneau zi de zi existenţa în zona gambelor. Dante Nandu Arpagic era consecvent oricărui crez propriu. Nu consulta medicii şi nu scria la comandă. Nu dădea şpagă şi nu râdea niciodată. Nu mânca bomboane de ciocolată şi avea un stil de scris care era invidiat de scriitorii din întreaga lume - desigur, cei care avuseseră norocul să pună mâna şi ochii pe unul din cele două romane ale sale. În care Dante Nandu Arpagic demonstrase totul. Primul se numea "Legea". Cel de-al doilea se numea "Ordinea". Iar lumea din cetatea lui le ştia pe de rost. Precum ştiu copiii poeziile cu cuţu şchiop.

La han, după un pahar de vin roşu şi-o friptură de berbecuţ, mesenii deja chercheliţi i-au povestit lui Dante Nandu Arpagic despre încăpăţânarea deja proverbială a lui Marţipan. "Nu vrea să i se scrie biografia!". Călătorul a sorbit cu nesaţ din stacana cu licoare vânjoasă şi, mânat de un avânt nicidecum bahic, le-a deschis locuitorilor cetăţii o perspectivă nebănuită. "O să i-o scriu eu". Privirea sa cruntă le-a retezat din start mesenilor orice tentativă de luare peste picior a iniţiativei. Cu toţii au gândit că Dante Nandu Arpagic e nechibzuit: sute de scriitori fuseseră trimişi la plimbare, unii dintre ei chiar cu capetele în pungi de hârtie. După părerea lor umilă, ultimul argument din lume murise de mult. Ce lucru inedit ar fi putut să aşeze acest scriitor de renume, dar care părea cam zănatec, pe platouaşul pe care urma să i-l prezinte temutului Marţipan? Eşecul îşi arăta mustăţile la orizont. Şi totuşi, ceva din felul ferm în care Dante Nandu Arpagic aşezase stacana cu vin pe masă i-a făcut pe cei prezenţi în acea seară în han să spere că, totuşi, povestea ticăloasă a vieţii lui Marţipan va rămâne în paginile unei cărţi. Masochismul prezentului înglobează întotdeauna sadismul viitorului.

Întâlnirea dintre Marţipan şi Dante Nandu Arpagic a fost un adevărat eveniment. Ziarele cetăţii, altfel libere şi carnivore, au alocat spaţii largi, baleindu-şi cu graţie rubricile, de la cele economice la cele mondene. Nimeni nu a ştiut însă ce au discutat cei doi. Totul a fost transparent până la intrarea lor într-un bar din cea mai elegantă zonă a cetăţii. Separeu, chelneri surzi şi veselă de argint. Când a intrat, Marţipan aborda un zâmbet zeflemitor. La ieşire, avea fruntea creaţă şi câteva sute de musculiţe de oţet îi zburdau în jurul tâmplelor. Reporterii au sărit precum dinamita. No comment-urile ferme i-au debusolat. S-au ambalat din nou. Degeaba. Marţipan s-a urcat într-o maşină albă şi a plecat din cetate. Dante Nandu Arpagic şi-a luat la revedere sec şi a plecat în continuarea turului lumii şi a întăririi gambelor.

Peste câteva luni, librăriile din cetate au primit o carte cu o copertă neagră. Coperta cărţii voluminoase, care nu avea nici o poză, purta numele lui Dante Nandu Arpagic. Şi titlul: "Lege şi ordine - Biografia lui Marţipan". Uluiţi, oamenii s-au îmbulzit să cumpere a treia carte a celebrului scriitor. Cozi interminabile. Haos. Fericiţii cumpărători alergau imediat la casele lor pentru a savura în linişte ceea ce aşteptaseră de ani buni. O lume de cititori, într-o lume a capetelor tăiate. Cititori fără cap? Iluzii fără temei? O unică virtute.

Cartea lui Dante Nandu Arpagic avea 1574 pagini. Toate, de un alb imaculat, în total contrast cu copertele negre. Doar ultima dintre ele era mânjită indecent printr-un punct plasat ferm în partea de jos. Argumentul suprem pentru posteritate. Din ziua lansării cărţii, nimeni n-a mai auzit, în mod logic, de Marţipan. Trabucurile Merdilleros au dispărut, legăturile de pătrunjel au devenit doar hrană pentru porcii de Guineea iar femeile grizonate ale cetăţii au început să-şi vopsească părul cu furie. Alegerile libere l-au înlăturat pe Spirachis. Iar viaţa a mers înainte.