Minunile ţin cât o ploaie

Boost! Turnă în paharul agăţat de bord lichidul galben realizând că în loc de băutură energizantă se va trata cu otravă. Îl dureau ochii. Sorbi cu nesaţ poşirca, de parcă aceasta i-ar fi oferit cu adevărat energia de care avea nevoie. Se lasă pe spate câteva secunde, ca un muncitor resemnat după milioane de piese ciudate lucrate la strung. Şi-ar fi aprins un trabuc, dar ultimul rămăsese înfipt în scrumiera unui restaurant sordid, de provincie. Zgomotul oraşului se estompa pe măsură ce norii începeau să-i apese acoperişurile. Automobilul începea să-l strângă, ca un corset de metal. Simţea cum plămânii îl avertizează sonor că au rămas în pană. Iar aerul pe care e nevoit să-l respire trebuie cumpărat de la chinezi mici, care-l transportă în saci murdari de plastic.

Ca un detectiv zelos, aştepta răbdător o minune. Percepea în mod senzorial tensiunile sau descătuşările care-şi aveau rădăcini dincolo de ferestrele blocurilor, acolo unde se consumau dramele şi bucuriile cotidiene. Golit de propriile sentimente, prefera să se încarce cu ale altora. O pisică neagră sări un gărduleţ din apropiere, cu nonşalanţa unei pantere urbane. Îşi aminti de Asparagus. Era neagră, avea ochi albaştri şi aştepta mângâierile Patriciei ca pe nişte favoruri ce i se cuveneau în mod repetat şi indiscutabil. Asparagus era o pisică indecentă. Nu puteai să-i iubeşti decât lipsa de scrupule.

O picătură de ploaie căzu pe parbriz ca o iscoadă trimisă de nori pentru a raporta despre eventualitatea unui dezastru. Căscă. De multă vreme, energizantul avea efect contrar. Acidul ce-i măcina intestinele mai întâi îl amăgea, adormindu-l şi anesteziindu-i simţurile. A doua picătură. Minunea se numea Patricia. Răbdarea lui nu purta nume. Douăzeci de ani nu mai înseamnă răbdare, ci titlu de roman. În douăzeci de ani se schimbă lungimea fustelor, obiceiurile sexuale la adolescenţi şi dietele melcilor de apartament. Amintirile se estompează, trăsăturile se şterg. Contururi. Rămân contururi. Pe care ploile nu le pot dizolva.

Un tunet dădu startul haosului. Cerul se deschise dintr-o dată şi aruncă asupra oraşului basculante de apă. Pisici negre, din ce în ce mai multe, se iviră de nicăieri, alergând isterice în jurul maşinii. Ploaia cădea cu ură, de parcă cineva de sus îşi dorea să pedepsească pe cineva de jos biciuindu-l cu nesaţ. Ploua ca în urmă cu douăzeci de ani, pe plajă, cu Patricia stând între cei doi copaci îmbrăţişaţi, albastră, udă până la piele dar fericită. Zeiţă marină sosită din adâncuri pentru a-şi trăi iubirea pe muchia subţire dintre pământ şi apă. Turnă ultima picătură de otravă galbenă, o dădu pe gât apoi ieşi din maşină. Pisicile negre i se-ncurcară printre picioare, ca nişte fiare alungate de un monstru înspăimântător care nu-şi arată niciodată faţa.

O văzu, mai mult o simţi, venind cu capul uşor plecat, cu mersul apăsat de parcă ar fi încercat să strivească toate relele din drumul ei ca pe nişte gândaci enormi. Venea către el, dar mai degrabă se depărta, fata morgana decupată din ploaie. Tunetele îşi cântau rock-ul. Iluzia Patriciei şoptea vorbe de amor. Îşi ridică faţa din pământ şi îi zâmbi în colţul gurii, aproape ironic. Apoi, dintr-o dată, ploaia se opri, lăsând miraţi copacii abia înfrunziţi. O secundă de linişte sumbră, interval suficient pentru orice revenire la viaţă. Îşi şterse cu un gest nervos picăturile de apă care îi deranjau sprâncenele. Şi înţelese: după douăzeci de ani, contorul se restartase. Minunea a durat o secundă. O ploaie. Apoi, destinul şi-a urmat partida de fotbal.

Se aplecă şi prinse, cu un gest rapid, ultima pisică neagră, de furtună. Îi frânse gâtul cu un gest scurt, apoi urcă în maşină şi-şi digeră acidul galben până la ultima picătură. Boost!