Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Evadare în rugină


Eduard Ţone

16.05.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pădurea luase foc. Copacii se transformaseră în torţe albastre. Fugarii îşi mânau bicicletele ca pe nişte dragoni însângeraţi aflaţi în căutare de sanatorii albe. Cinci ocnaşi cu priviri întunecate, zdrăngănindu-şi bilele de oţel înşurubate în inimi cu lanţuri de nichel. Haos deşănţat, urlete războinice printre trunchiuri prăvălite cu zgomot. Figuri transparente, cu groaza întipărită în orbite, se rupeau de nicăieri strigându-şi durerea mută pe deasupra capetelor lor. Siluete demente se extrapolau din rădăcini, prelungindu-şi ghearele de fildeş în calea roţilor năvalnice - încercări disperate de a le opri. Cerul roşiatic picura funingine peste pletele brazilor ce se străduiau să-şi păstreze ultimul strop de demnitate. Un fulger răzleţ amplifica dramatismul culorilor. Ocnaşii pedalau în ritmuri de rock satanist. Se depăşeau unii pe ceilalţi, de parcă ar fi fost o echipă de ciclism în căutarea aurului cupei mondiale a iadului. Scormoneau după linia de finiş, mai mult cu mintea decât cu privirea. Toate obstacolele erau din frişcă neagră - conta doar fuga şi razele de lumină ce întârziau să apară. O cursă fără arbitri şi fără şanse.

Cei cinci purtau numere în loc de nume. Se numeau Doi, Paisprezece, Pi, Zero şi Şapte. Pe vremuri îşi luau micul în familie şi aveau păreri despre cât de sărată e omleta şi cât de dulci sunt roşiile. Pe vremuri îşi duceau copiii la grădiniţe curate, cărându-şi rucsacii coloraţi în care mamele lor le puseseră banane. Pe vremuri chefuiau cu amici nerecunoscători, râgâindu-şi berile în hohotele de râs ale bancurilor la modă. Pe vremuri, cei cinci purtau nume scrise cu litere de tipar în cărţi de identitate. Doi era profesor de liceu. Preda chimia şi îşi primea cu stoicism înjurăturile de la cei care nu cochetau cu benzenul şi carbonii. Paisprezece prezenta ştirile sportive la o televiziune regională, după ce fusese vicecampion local la triplusalt. Pi era artist. Îşi grupa picturile - întotdeauna nuduri de neînţeles - în expoziţii care se încăpăţânau să rămână fără public. Zero vindea publicitate pentru o revistă de gadgeturi. Şapte făcea copii, câte unul pe an, cu o constanţă pe care la început vecinii i-au invidiat-o, apoi i-au blestemat-o.

Cei cinci nu s-au cunoscut niciodată dar au ajuns în ocnă din acelaşi motiv: şi-au ucis propria existenţă, cu sânge rece şi mână sigură. Porniri de criminali de conjunctură, care zăceau inactivi în interiorul lor, dezvoltându-le angoasele. Fără scrupule, Doi a intrat într-o zi în sala de clasă, a scos revolverul Beretta 98 din buzunarul parpalacului bej şi a ucis cu cincisprezece gloanţe precis ţintite, unul după altul, cu rapiditate, pe cei cincisprezece găligani care-i subminau săptămânal autoritatea. Paisprezece şi-a otrăvit cu grâuşor roşu, subtil strecurat în ceaşca de ceai, şeful de redacţie care se încăpăţâna să nu-i mărească salariul, neavându-l la inimă din cauza tricourilor roz pe care le purta. Pi şi-a torturat într-o noapte unicul client care-i intrase în expoziţie şi care-l rugase să-i dea un tablou gratis pentru salonul unei case de toleranţă din apropiere. L-a dezbrăcat, l-a legat de-un şevalet, apoi i-a scos ochii cu vârful pensulei şi l-a pictat cu sângele şiroindu-i pe piept - nud imposibil, demenţă fascinantă. Exasperat de lipsa lui de eficienţă, Zero l-a strangulat cu un prosop de plajă pe proprietarul revistei la care lucra. În fine, Şapte s-a oprit din făcut copii, realizând că aceasta nu e o meserie, după care i-a anihilat pe toţi, pe principiul "eu te-am făcut, eu te omor", spre blestemul, apoi invidia vecinilor.

Anii de ocnă i-au transformat pe cei cinci nu doar în nişte numere fioroase dar şi în cinci oameni cinstiţi, conştienţi de valoarea gesturilor lor nebuneşti. Demnitatea personală, zilnic greu încercată de abuzurile sexuale ale fioroşilor colegi de celulă sau de scatoalcele furate fără motiv de la gardienii transpiraţi, şi-a păstrat textura până în ziua în care li s-a oferit posibilitatea evadării, pe bicicletele şubrede ale unor preoţi chemaţi în mod surprinzător şi inutil să împărtăşească doi deţinuţi răpuşi de o boală misterioasă.

Pădurea a luat foc în noaptea evadării. Torţele albastre ale copacilor rivalizau cu cele galbene ale gardienilor, asortamente perfecte pentru lătraturile câinilor negri ca smoala. Evadaţii au pedalat până în zori, când s-au oprit lângă un râu. Şi-au aruncat bicicletele pe marginea drumului şi, cu rânjete bătute în cuiele durerii pe chip, s-au aruncat în apa cenuşie, în căutarea izbăvirii finale, a infinitului libertăţii supreme, a descătuşării perfecte. Numai că râul şi-a învolburat apele, umflându-şi muşchii pasiunii şi bulbucii curenţilor, înghiţindu-i sec şi fără remuşcări. Zbaterea lor, inutilă şi nefirească, a fost suficientă pentru a stârni zborul unor berze care au decis brusc să-şi caute fericirea pe malurile altui râu. Din Doi plus Paisprezece plus Pi plus Zero plus Şapte a rezultat un total de cinci biciclete care şi-au început, în mod firesc şi pragmatic, procesul de ruginire.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer