Bucureştiul, se vede la tot pasul, este un oraş profund traumatizat. E normal să fie aşa după experienţa comunistă, când, pe de o parte, a suferit o şocantă mutilare urbanistică în doi timpi (o nemaiîntâlnită operaţie de distrugere a fondului imobiliar preţios, însoţită de un heirupistic avânt constructiv, cu totul anapoda, trădând beoţianism, îngâmfare prostească, anacronism...) şi când, pe de altă parte, i s-au stricat compoziţia populaţiei, echilibrul demografic, prin invazia unor venetici de joasă condiţie (nu poţi să aduci în Capitală, în acea aberantă dorinţă de industrializare forţată, ţărani din cine ştie ce fund de ţară şi să aştepţi ca de a doua zi ei să se comporte ca nişte bucureşteni sadea, cu obiceiuri fine, dobândite şi exersate în ani ori chiar generaţii...).
Ar fi fost o şansă ca acest oraş să se repare, să se vindece după 1989. Dar cei douăzeci de ani scurşi de atunci au trecut în confuzie, ezitare şi nonacţiune; proiectele edilitare pentru colectivitate au fost doar pe hârtie şi foarte mici. În schimb, foarte mari au fost hoţiile, îmbogăţirile personale.
Oraş fracturat, oraş cu atâtea porţiuni rurale, oraş cu mahalale şi uliţe (fără canalizare şi neasfaltate...), oraş lipsit de căi rutiere adecvate, oraş sufocat de maşini, oraş cu locuitori predominant manelizaţi şi având un orizont intelectual pe măsură, oraş-dormitor, oraş-cantină, Bucureştiul are uriaşe probleme identitare, şi-a pierdut zonele de farmec şi de tihnă. De pildă, străzile sale. O observaţie imediată: în acest moment, ca regulă, ele nu par să aibă decât o singură funcţie, elementară, anume să te deplasezi pe ele (eventual, cât mai repede, ceea ce e teribil de complicat ţinând seama de trafic....), dintr-un punct în altul, atât. Am mai întâlnit situaţia asta în anumite localităţi-deşert, localităţi fără memorie culturală din Asia sau din America. În Doha, capitala Qatarului, am fost surprins să constat că multe dintre artere nici nu aveau trotuare, erau făcute să le străbaţi doar din viteza maşinii, ochiul nu are pe ce să se aşeze, inima nu are la ce să tresalte. Continentul nostru aparţine însă unei alte culturi, ascultă de alte valori. Aici strada e scena unui spectacol continuu, e plină de zone pietonale, de piaţete, de minunate locuri de popas, de cafenele şi berării, de magazine de suveniruri, care te atrag, toate, magnetic. Strada îţi cere în fiecare clipă să te opreşti pe îndelete, să ieşi de sub imperiul timpului ce te consumă, să contempli oameni, flori, fântâni, clădiri, opere de artă, toate constituindu-se într-un mesaj armonios, un fel de pagini de carte, mărturii despre veacurile succesive, să contempli aşadar, să cunoşti, să admiri, să te emoţionezi, să te bucuri de toate şi să te îmbogăţeşti cu ele. Aşa stau lucrurile nu doar la Praga sau la Viena, la Barcelona sau la Roma, ci şi în orăşele aflate peste tot în Europa, dar, din păcate, cum spuneam, nu aşa stau lucrurile şi la Bucureşti.
Dacă atractivitatea urbană e atât de redusă, cum e viaţa culturală în sine? Există manifestări publice de anvergură şi de tradiţie, care să individualizeze Capitala noastră? Da, în domeniul muzicii şi al teatrului. Nu însă şi pe teritoriul literar (dacă nu numărăm festivităţile de decernare a unor premii literare ori târgurile de carte...). Mediul pare să fie indiferent, dacă nu opac, la literatură. La Uniunea Scriitorilor am făcut în anii trecuţi un modest experiment: am editat o serie de afişe cu texte ale unor scriitori români contemporani, care urmau să fie răspândite prin tramvaie şi autobuze, după modelul altor capitale europene. Demersul n-a reuşit: am avut acceptul şefilor (primar, directori), dar ne-am lovit de un zid practic de netrecut: rezistenţa încăpăţânată a celor de jos, a şoferilor, care, în majoritatea lor, au zis, da, da, însă, de fapt, au refuzat să afişeze tipăriturile acelea. Atunci am găsit o soluţie de compromis: să expunem mostrele literare în staţiile de metrou. N-au rezistat multă vreme acolo, au fost rupte sau mâzgălite.
De-a lungul timpului au existat şi iniţiative mai serioase, cum ar fi organizarea unor festivaluri de literatură. Dan Cristea a încercat aşa ceva prin anii '90. O ediţie şi atât: publicul şi spaţiul, cumva depersonalizant, nu s-au arătat deloc favorabile acestui proiect. De altfel, Uniunea Scriitorilor, când a înfiinţat un festival, "Zile şi nopţi de literatură", a preferat să-l localizeze în deplasare, pe ţărmul mării, iar nu în Bucureşti. De curând, într-o formulă înnoită, noncoformistă, Bogdan Alexandru Stănescu a pus la cale şi el un festival de literatură, aici, pe malul Dâmboviţei. Deşi n-a avut la dispoziţie decât sume modice (a făcut festivalul mai degrabă cu entuziasm şi inteligenţă decât cu bani...), acţiunea lui a avut, se pare, succes şi se cade să fie sprijinită. Poate va izbuti fie proiectul său, fie altul să schimbe ceva din supărătorul "conservatorism" al urbei. Mi-ar plăcea ca Bucureştiul să se schimbe la faţă, iar această schimbare să cuprindă şi literatura. Într-o bună zi să aud, în pieţe publice sau în cafenele, nu manele, ca acum, ci să aud citindu-se versuri şi asta să nu contrarieze pe nimeni, să fie ceva ce face parte din firescul, din uzanţa, din spiritul locului.