Cu cîteva zile înainte de impunerea unei legi marţiale care l-ar fi trimis în faţa plutonului de execuţie, într-o dimineaţă de aprilie 1949, nu foarte devreme, agenţi ai Securităţii au înconjurat casa din Caracal a părinţilor lui Mihai Theodorescu. Deja îi prinseseră pe mai mulţi din membrii reţelei de spionaj pro-american care activase în Oltenia timp de cîţiva ani - între ei, pe conducătorul lor, generalul Argeşeanu. Agenţii aveau timpul de partea lor; Mişu - nici pe unde, nici unde fugi. Le-a deschis uşa, l-au anunţat că e sub arest, şi-a luat două-trei lucruri, rămas bun de la ai săi, au ieşit, l-au flancat, s-au urcat cu toţii într-o maşină, au plecat.
Procesul membrilor reţelei s-a judecat cîteva luni mai tîrziu, ca parte a unui "pachet" de cazuri numit, economic, "Pop-Bujoiu". Mişu urma să fie închis pentru doisprezece ani de muncă silnică, apoi să aibă domiciliul obligatoriu (într-un Lăteşti de pe malul Dunării), şi, în genere, să se ducă dracului. În satul ale cărui ruine crescute din mîlul inundaţiilor mi le-a arătat la începutul anilor '70, a petrecut cinci ani, nu cei mai grei: lucra ca electrician, le dădea şi altora de mîncare, iar praful Bărăganului, care îl sufocă pe cel ce coboară de la munte, nu ameninţa să-i ia omului venit din plumbul Băii Sprie viaţa de împrumut.
Mişu a petrecut aproape nouă ani în mină, muncind normă dublă şi reducîndu-şi timpul pedepsei. Plumbul, în proximitatea căruia părul şi unghiile cad cam după un an, orbirea apare după doi, iar a supravieţui mai mult de trei e un miracol, pe el l-a cruţat. Cînd doctorul i-a spus că unul din plămîni îi e atins, Mişu a scris acasă în cartea poştală a acelui sfert de an, şi mama sa i-a trimis un cub format din mii de cuburi mici de slănină pe care le-a înghiţit metodic şi nemestecate pînă cînd plămînul i s-a vindecat şi i s-a distrus stomacul. Cînd un gardian mai cumsecade i-a dăruit, pe ascuns un ou, murmurîndu-i că Stalin murise, Mişu a fiert oul şi l-a împărţit cu cei 53 de colegi de dormitor. A fost un om de fier care a ars prin flacăra nimicului, otrăvit de candoare şi ură, sentimental ca memoria sa şi dăruit cu lipsa de gust şi de egoism a celor drepţi.
Povestea lui poartă cicatricele ilizibile ale sfîrşitului: mi-a fost istorisită de unchiul meu în ziua în care plecam din România, ultima cînd l-am văzut, şi o transcriu în cea din urmă a anilor 1000. Mai mult decît orice, e istoria epică a unei zile vertiginoase - epică de care românii, dedaţi la mit, sînt lipsiţi, căci ea porneşte din mijlocul epuizant al lucrurilor. În pasiunea noastră lipsită de disciplină, noi, românii, nu atingem calmul şi, poate, graţia epuizării, spre a le folosi împotriva puterii care şi-a încercat, ades şi de voie, nelimitele, graţia şi calmul asupra noastră. În această poveste, mijlocul e al voinţei de tăcere - apofatică, a isihasmului ascetic de nesmuls de către martiriu, sfinţire sau anonimat.
În maşina care îl ducea de acasă la Craiova, Mişu a avut un ceas să-şi calculeze şansele. Ştia că trebuia să vorbească cît mai puţin; de asemenea, că oricine vorbeşte sub tortură. Toţi cei din reţea jucau bridge şi alte jocuri mai puţin formalizate în disciplina iscodirii intenţiilor celuilalt. Fusese învăţat, ca toţi ceilalţi, să creadă că poate ghici destul de precis ce ar spune ceilalţi la ananghie, ce ar face. În ultimele luni acţionaseră cu toţii şi mai prudent decît înainte: aflaseră că reţelele ce spionaseră în favoarea serviciilor secrete britanice căzuseră (după cum a reieşit mai tîrziu, datorită informaţiilor date sovieticilor de agenţii lor cambridgeeni de la M.I. 6 - Kim Philby, Moncy Burgess, Donald Maclean...).
Mişu, îmi spunea, îşi făcea calcule fără a avea încă o strategie. Fusese radiofonistul grupului - construise aparate de emisie-recepţie şi trimisese informaţiile culese de comilitonii săi, în codurile pe care tot el le crease, către o Americă bănuită doar. Ştia că trebuia să tacă despre două lucruri pe care le vor vrea de la el mai presus de celelalte: numele camarazilor săi şi semnificaţiile codurilor.
- Nu are rost să negi nimic, ştim totul, l-a întîmpinat cel vădit a fi şeful Securităţii din Craiova.
Şi i-a spus cîteva nume de camarazi deja prinşi care, spunea acela, făcuseră declaraţii împotriva lui (ceea ce l-a ajutat pe Mişu să se concentreze doar asupra codurilor). Se aflau în salonul unei case boiereşti; şeful, elegant, în civil, îi spunea, sigur de sine, că tocmai a fost detaşat de la Constanţa să investigheze cazul lor. Fuma ţinînd ţigara cu degete fine (ăsta nu a muncit din greu niciodată, trebuie să fi fost crupier la cazinou, probabil evreu, întrucîtva indiferent de postul său, poate încercînd sensibilitatea atavică pe care neamul său nu o împarte cu slavii şi latinii); şi începu să-i arunce întrebările exersate atîta vreme.
Atunci lui Mişu i-a venit inspiraţia unei strategii, sau doar a prelungit nemişcarea corpului intimidat, dincolo de ceea ce oamenii în stare de libertate consideră firesc: în timp ce şeful îi vorbea, el şi-a ţinut respiraţia. Un minut, două... cine, ce să numere? Simţea că îi explodează capul, urechile îi ţiuiau, ochii i se injectaseră şi paloarea morţii pe care o avea faţa lui cînd a căzut pe covor l-a speriat pe celălalt.
- Ce ai? Eşti suferind? (auzind ultimul cuvînt, Mişu a ştiut că nu el pierduse jocul).
- Da, sînt cardiac.
- Duceţi-l în celulă! a cerut şeful. Continuăm mai tîrziu.
Gardienii l-au cărat într-o cameră de la subsol unde l-au lăsat singur. Exact cea ce vrusese. Atingerea morţii e un primum movens pentru victimă, pe care astfel o reduci la tăcere. Uitîndul activ (cum insectele ieşind din pupe) precede tortura amintirii, pe care ceilalţi desigur i-o pregăteau.
Poate sigur că nu el este victima, Mişu şi-a folosit inginereşte cele douăzeci de ore cît l-au lăsat acolo. Ştia că limba poate fi distrusă de un singur virus - ea însăşi: a luat metodic codurile pe care le construise şi s-a pus pe distrugere temeinică. Întîi a schimbat structura grilelor de codificare: pătrăţelele goale - prin care se puteau vedea literele reale ale mesajelor din masa amorfă de litere - le acoperea, lăsînd altele, nesemnificative, descoperite. Le-a amestecat pînă cînd golurile din puzzle prindeau culoare şi fragmentarea întregului se împlinea în curcubee fără sens. Apoi a continuat distrugerea codurilor prin înlocuirea mutuală a semnificaţiilor codificate ale termenilor învecinaţi: dacă "F" însemna "astăzi" şi "G" era "nu" în codul iniţial, ele deveneau "nu" pentru "F" şi "astăzi" pentru "G". Apoi, fiecare din seriile lexicale de cîte 40 de termeni suferea o a doua şi a treia aplicare a acestei substituţii, principiul vecinătăţii imediate fiind înlocuite cu cel al distanţelor aleatorii ("astăzi" devenea, din "G", "Z", apoi "M"). Apoi a început să elimine cuvinte frecvente ("a fi", "oraş" etc.) şi să le înlocuiască cu termeni rari, care păreau victime ale unei encodări anterioare, dar care nu însemnau nimic, nu făcuseră parte din cod ("trîmbiţă", "a colporta"...).
După fiecare permutare, după fiecare substituţie, îşi alcătuia mental propoziţii folosind termenii cu noul sens. Încheia fiecare operaţie cînd simţea că îi plezneşte capul, ca în biroul şefului. I-a luat o vreme să distrugă toate seriile lexicale, însă a făcut-o temeinic; era sigur că, odată uitată semnificaţia termenilor, ea nu mai putea fi adusă înapoi nici prin tortură. A trecut apoi la anihilarea regulilor de combinare a termenilor, cu care s-a jucat la fel, pînă la durere de fiecare dată, fără frica de a adormi. I-au întrerupt doar o dată concentrarea, cînd i-au adus ceva de mîncare, el mulţumind, spunînd că se simte rău, rugînd să fie văzut de un doctor, stîrnind rîsul gardianului.
Ultimele ore ale nopţii şi le-a petrecut făcînd efortul invers: acela de a construi mesaje în codul veritabil pe care tocmai îl distrusese. A eşuat, iar ajungînd la anxietate şi iar la durere. Pînă în zori, vrînd-nevrînd, dăduse totul uitării.
Cînd l-au dus din nou la interogatoriu, le-a spus:
- Mi-am amestecat codurile în minte pînă cînd s-au destrămat cu totul. Nu-mi mai pot aminti nici unul acum, orice aş face. Puteţi să mă bateţi cît vreţi.
Notă: Fragmentul face parte din cartea Ţară europistă, de Călin-Andrei Mihăilescu, Editura Curtea Veche, 2002, p. 211-214.