Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Stradivarius şi Alexandru


Călin Cosmaciuc

27.06.2009
Esquire, mai 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O vioară bătrână, simbol al lumii clasice, întâlneşte un violinist tânăr care vrea să scoată muzica clasică în stradă. Aceasta este povestea lor.


Alexandru Tomescu ţinea ochii închişi. Cu degetele mângâia coardele viorii, înainte şi înapoi. Arcuşul aluneca lin, apoi îşi schimba puţin unghiul şi viteza la întâlnirea cu vioara. Atunci, muzica lui Tomescu atingea punctul culminant. Semăna cu o succesiune de clipe de linişte şi zbucium viu, una în completarea alteia, una prevestind-o pe cealaltă. Când violonistul a încheiat, publicul a erupt în aplauze şi un cor de "Bravooo, bravooo!".

Tomescu a coborât arcuşul şi vioara pe lângă trup. După ce o mânuise cu măiestrie, acum arăta parcă stingher fără muzică. Cei din primele rânduri i-au zâmbit, iar Tomescu le-a zâmbit înapoi. S-a înclinat alături de pianist şi s-au îndreptat spre culise, însoţiţi de aplauzele din sală.

Despărţirea n-a durat mult, iar întoarcerea lor pe scenă a făcut publicul să bată şi mai repede din palme. Tomescu a fost chemat înapoi de cinci ori. S-a aplaudat şi între părţile aceleiaşi piese - când, de obicei, în sală e linişte. O dovadă, au spus criticii, că în seara aceea de decembrie 2007 scaunele din sala Radiodifuziunii au fost ocupate de necunoscători - cel mai probabil oameni veniţi prima oară la un concert. A fost publicul perfect pentru Tomescu, a cărui mare dorinţă e să cânte pentru cât mai mulţi sonatele lui Mozart şi Beethoven. Despre solistul Orchestrei Naţionale Radio, criticii au spus că a cântat, ca întotdeauna, excepţional. Era un compliment pentru Tomescu, după ce timp de câteva luni atenţia tuturor fusese subjugată de noua lui vioară. O vioară cu poveste. Un Stradivarius veritabil.

***
Drumul viorii a început în secolul al XVIII-lea, într-un atelier din Cremona. Proprietarul, Antonio Stradivari, învăţase meserie cu lutierul Nicolo Amati, primul fabricant celebru de viori din oraşul italian. Într-un portret din acea perioadă, Stradivari apare înconjurat de viori de culoarea coniacului, aruncate pe măsuţă, agăţate în perete, întregi ori jumătăţi neîmbinate. Cu mâna dreaptă la gură, stătea în scaunul său, uşor arcuit spre o vioară pe care o fixase între degetele lungi şi genunchiul acoperit de mantia albastră. Avea un nas bărbătesc şi o frunte lată, mărginită de tâmple cărunte care contrastau cu părul negru lăsat să cadă peste gulerul alb. Lutierul părea în puterea vârstei şi era faimos: în Piazza San Domenico i se ridicase chiar şi o statuie.

Se spunea că are succes pentru că îşi vânduse sufletul diavolului. Instrumentele marcate Antonius Stradivarius Cremonensis Faciebat Anno... sunau mai intens şi mai prelung. Nimeni nu i-a descoperit secretul. Cu un singur lucru au fost aproape toţi de acord: era ceva special cu lemnul din care făcea viorile. Erau mai multe esenţe: de la pin, molid şi salcie până la paltin, arţar şi abanos. "Diavolul" lui Stradivari s-ar mai fi întrupat în mineralele cu care trata lemnul, în lacul cu care finisa viorile ori - teorie mai nouă - în schimbările climatice. Anii 1700 au fost mai reci, iar lemnul ar fi devenit mai dens, având alte proprietăţi decât cel de astăzi. După o mie şi o sută de astfel de ritualuri secrete, îndeplinite de o mie şi o sută de ori în atelier, au plecat în lume o mie o sută de viori. Cinci sute şi-au pierdut urma, iar şase sute sunt răspândite astăzi pe mai multe continente.

Dintre ele, una a fost Antonius Stradivarius Cremonensis Faciebat Anno 1702. Timp de 200 de ani, a trecut din mână în mână: de la un baron german care nu ştia să cânte la un elev al violonistului şi compozitorului maghiar Joseph Joachim, apoi la un muzician misterios, pe nume Elder. A trecut oceanul în America, ajungând în casa lui A.W. Lukens din New York, probabil un industriaş, acţionar la Elizabeth Cordage Company. Lukens a murit în 1885, iar firma lui a dat faliment câţiva ani mai târziu. La sfârşit de secol XIX şi început de veac XX, instrumentul a fost cumpărat, nu se ştie de unde, de W.E. Hill & Sons, o firmă londoneză de instrumente muzicale. Prin sediul lor de pe strada New Bond 38 trecuseră, pentru a fi evaluate, sute de viori, iar, între cele două războaie mondiale, William Hill devenise o autoritate în Stradivarius. Putea nu numai să le recunoască autenticitatea, ci şi să indice anul fabricaţiei, după o examinare de doar câteva minute.

De aici, drumul viorii e ştiut cu precizie: casa britanică i-a vândut-o lui Henry Werro, "Maître Luthier", preşedinte al Asociaţiei Comercianţilor de Viori din Elveţia.

Pe când Stradivariusul îşi schimba proprietarul în Vestul Europei, la Bucureşti se năştea o stea: Ion Voicu. A început să cânte la vioară de mic, în buna tradiţie a familiei de muzicieni din care provenea. La numai 14 ani a fost admis la Academia Regală de Muzică, pe care a absolvit-o în trei ani în loc de şapte. Talentul l-a adus apoi în preajma lui George Enescu şi a elevului său, Yehudi Menuhin, care deja făceau istorie. În 1954, la 31 de ani, Voicu studia la Conservatorul Ceaikovski din Moscova, cu Enescu şi cu violonistul rus David Oistrakh.

Doi ani mai târziu, a plecat să colinde Europa în căutarea unei viori. Marele lui talent atrăsese atenţia până şi înalţilor demnitari ai Partidului Muncitoresc Român, comuniştii conduşi de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aceştia s-au înţeles să-l ajute pe Voicu să cumpere o vioară de top, după ce el însuşi le-ar fi cerut acest favor: "Se spune că sunt cel mai bun violonist al ţării, dar nu am un instrument foarte bun. Poate mă ajutaţi să cumpărăm un Stradivarius!".

Voicu i-a povestit mai târziu fiului său, Mădălin, cum a plecat în căutarea unei viori: la Londra, la Paris, la Roma, la Berlin. A găsit-o însă la Berna, la casa de lutieri a lui Henry Werro. S-a uitat la vioară şi i-a plăcut, dar i-a spus lui Werro că nu crede că şi-o permite. A sunat la Bucureşti la Constanţa Crăciun, ministrul Culturii. Pe 29 august 1956, 80.000 de franci elveţieni au fost transferaţi din contul Băncii Naţionale a României în cel al Legaţiei române din Berna, care l-a plătit pe Werro. Întors cu vioara în România, Voicu le-a mulţumit cu lacrimi în ochi demnitarilor comunişti. Vioara nu era doar foarte bună, ci şi foarte scumpă. Pentru a fi în siguranţă, Voicu era însoţit din când în când de un colonel de Securitate, vecin cu familia muzicianului.

Au urmat concerte pe trei continente, premii, medalii. Ion Voicu era făcut să fie solist, şi asta se ştia încă de când, copil fiind, se foia pe scaun în mijlocul orchestrei. Odată, un mare dirijor s-a înfuriat şi a vrut să-l dea afară. Când, rugat de alţii, l-a lăsat totuşi pe Ion să cânte solo, şi-a dat seama că avea de-a face cu un mareşal, nu cu un om din pluton.

Se spunea despre el că era vesel şi modest. În imaginile alb-negru ale epocii apărea sobru şi concentrat. Câteodată se înclina uşor într-o parte şi îşi apropia capul de vioară, de parcă îi şoptea un secret în timp ce o mângâia fără oprire cu arcuşul. Momentul de taină era expus fără pic de pudoare în faţa unei săli de concert pline ochi.

Nimic din toate astea n-a contat în faţa Elenei Ceauşescu; în 1984 a ordonat să i se ia lui Voicu vioara. Mădălin avea să pună asta pe seama prieteniei lui cu fiul Ceauşeştilor, libertinul Nicu. "Erau chestii de răzbunare", spune fiul violonistului. "Pe toţi care erau prieteni cu Nicu, iar eu eram unul dintre ei, i-a pedepsit."

Vremurile nu i-au dat voie lui Voicu să se revolte. Erau anii negri ai României, iar oricine se împotrivea regimului risca. În 1990, de Sfântul Ion, Voicu şi-a luat înapoi vioara care zăcuse ani de zile într-un muzeu. Cel căruia trebuia să îi mulţumească se numea Andrei Pleşu, un intelectual numit ministru al culturii de către revoluţionari.

Voicu a murit în 1997. Doi ani mai târziu, după un concurs, Menuhin l-a ales pe violonistul Gabriel Croitoru ca următorul posesor al Stradivariusului. Degeaba. Ani de zile, Mădălin Voicu, şi el muzician, a refuzat să dea vioara înapoi, susţinând că este o moştenire de familie. Când Ministerul Culturii i-a intentat un proces, n-a mai avut ce să facă - vioara fusese cumpărată pe banii statului. Chiar înainte de a o înapoia autorităţilor, a cântat un fragment în sol major, dând ziarelor ocazia unui titlu: "Cântecul de lebădă al lui Mădălin Voicu".

În 2007 a avut loc un nou concurs pentru alegerea muzicianului care va primi vioara pentru următorii cinci ani. Până în ultima seară, la minister nu ajunsese nici un plic cu documentaţia de înscriere. Într-un final, a apărut. Numele concurentului: Alexandru Tomescu. Vârsta: 31 de ani. Premii: 26. Violonistul se înscrisese pe ultima sută de metri pentru că de-abia atunci primise de la un profesor o ultimă recomandare necesară.

După ce a cântat în faţa juriului partita Re minor de Bach şi concertul în Re minor de Jean Sibelius, Tomescu a întrunit unanimitatea şi a primit vioara. Instrumentul, singurul din ţară, a fost botezat "Stradivarius Elder Voicu" şi a fost estimat la peste un milion de euro.

***
Tomescu e un om punctual, care îşi drămuieşte timpul la secundă. Alege o masă la nefumători şi comandă un ceai verde. E tuns scurt şi poartă ochelari pe care câteodată şi-i dă jos. De cămaşa albastră în carouri are prinsă o bucăţică de pânză neagră. Doliul pe care-l poartă pentru bunica lui trebuia să însemne reculegere, însă nu a fost posibil. În ziua înmormântării a avut programate două concerte şi, negăsindu-se înlocuitor, a trebuit să cânte.

Viaţa lui dublă - "Tomescu la vioară" şi "Tomescu fără vioară" - a început la o vârstă fragedă. A cântat prima oară la şase ani, deşi părinţii lui se opuneau. Muzicieni în România comunistă, aceştia se temeau că Alexandru va fi izolat la fel ca şi ei. Tomescu senior nu reuşea să plece să cânte în străinătate pentru că dura un an de zile să primească viza de ieşire - o izolare greu de îndurat de către un artist, credea el. Însă Alexandru s-a încăpăţânat, iar părinţii au cedat. A cântat întâi la vioară sfert, apoi la vioară jumătate, apoi la viori mari. A fost la "Cântarea României". Când avea nouă ani a concertat în Germania şi Austria, ca solist al Orchestrei simfonice din Constanţa.

După 1989, a studiat la Conservatorul din Bucureşti, apoi în America şi în Elveţia şi a câştigat premii internaţionale. În urma unui concurs la Genova, când avea puţin peste 18 ani, a primit dreptul de a cânta o seară la vioara lui Paganini, "Il Canone" (Tunul), o onoare pentru orice muzician. La 31 de ani, după două sute de concerte în toată lumea - de la Paris la Berlin la Phenian - Tomescu a primit vioara călătoare.

La primul concert cu Stradivariusul, cel de la Radiodifuziune, Tomescu părea că i-a şoptit viorii - ca şi maestrul Voicu pe vremuri - un lucru numai de ei doi ştiut. Sedus, Stradivariusul i-a răspuns. Apoi vioara a tăcut, concertul s-a terminat, iar Tomescu a revenit printre oameni.

Vrea să se ştie că, oricât de ciudat le-ar părea multora, existenţa lui nu se învârte în jurul viorii, în sensul unei capitulări necondiţionate care să-l izoleze de lume şi de propriile trăiri. Nu! În el se duce uneori o luptă crâncenă. Aşa a fost în ziua înmormântării bunicii lui. Uneori se întâmplă la repetiţii, chiar şi la concerte, însă strânge din dinţi şi îşi spune că trebuie să nu lase nimic din toate astea să se vadă. De cele mai multe ori reuşeşte. Iar criticii răspund pe măsură. Excepţional.

Când explică, Tomescu ridică uneori din sprâncene pentru a-şi întări vorbele. Îşi alege cu grijă cuvintele, fără să se aventureze. A povesti despre el e un exerciţiu dificil, fiindcă i se pare că spune mult mai puţine decât atunci când cântă la vioară.

Uneori, şi cântatul la vioară e dificil, fiindcă, pentru a supravieţui, lumea lui Tomescu (în care banii sunt de-abia "pe locul cinci la priorităţi") trebuie să se intersecteze cu una mai pragmatică.
"Domne', la noi nimeni din sectorul privat nu dă bani pentru muzică clasică", li s-a spus, cândva, lui şi colegilor din formaţia de muzică de cameră Romanian Piano Trio, violoncelistul Răzvan Suma şi pianistul Horia Mihail. Auzind asta, au hotărât să preia controlul. De ce să aştepte ei ca organizatorii concertelor să facă marketingul? De ce să îi lase pe muzicologi, cu limba lor de lemn, să le scrie programele?

Aşa a ajuns viaţa lor la etapa PowerPoint - întâlniri cu directori de companii, directori de marketing şi alţi oameni din corporaţii. Căutau sponsorizări. Au mers înarmaţi şi cu pachete media, însă munca era aparent lipsită de speranţă. Au avut de tras pentru a schimba un clişeu: "numai pensionarii merg la muzică clasică". Dacă ar fi adevărat, ar însemna că publicul-ţintă al companiilor nu se regăseşte la concerte. Fals, le-a replicat Tomescu. La spectacolele lor vor veni mai mulţi tineri decât pensionari.

I-au convins până la urmă pe "executivi", urmau doar să se ţină de promisiune. Un concert la Casa de Cultură din Haţeg, un orăşel cu vreo mie de locuitori, era o posibilitate. Dezavantajul era că veneau la câteva zile după o trupă de manele. Tomescu negociase la telefon rezervarea sălii:
"Foarte frumoasă idee, dar ştiţi, la noi nu e nimeni care să vină la un aşa concert", i-a spus directoarea.
"Doamnă, sper că oamenii vor fi măcar curioşi", i-a răspuns Tomescu.

Ajunşi în oraş, muzicienii au mers direct la Casa de Cultură. Mai era jumătate de oră şi sala era goală. La un moment dat au ajuns un profesor şi trei elevi.
"Aţi venit pentru concert?", i-a întrebat Tomescu.
"Da."
"Pentru concertul de muzică clasică?", a insistat violonistul.
"Da. Ce, e vreo problemă!?"

Tomescu râde amintindu-şi scena. "Până la urmă au venit mai mulţi. Şi le-am cântat, eu şi cu Răzvan, şi le-a plăcut foarte mult. După câteva zile am avut un concert la Deva. Spre surpriza noastră, un rând întreg din sală era public venit special de la Haţeg. S-au organizat, erau câteva maşini, cu părinţi, cu prieteni..."

Cu maşina, cu trenul, uneori alergând sute de kilometri pe zi - aşa a fost viaţa lor anul trecut. Dar a meritat, spune Tomescu. A văzut oameni bucuroşi. Această recompensă se adaugă unei motivaţii nepreţuite. "Sunt alte meserii în care e greu să te imaginezi implicat până peste cap. Faptul că noi, artiştii, facem ceea ce facem din pasiune e un privilegiu de care nu suntem conştienţi întotdeauna."
"Tu ai devenit conştient..."

Zâmbeşte.
"Câteodată..."

Tomescu, un tânăr de o sinceritate dezarmantă, şi-a propus ca împreună cu colegii lui să dărâme clişeele şi exclusivismul cu care e asociată muzica clasică. Vara trecută au cântat pe strada Pictor Arthur Verona din Bucureşti. Strada a fost închisă maşinilor şi a găzduit expoziţii, bătăi cu pistoale de apă, un atelier de ceramică şi concerte.
"Lumea putea să vină, să plece sau să stea, să vorbească la telefonul mobil, să facă ce vrea. Şi, spre surpriza şi bucuria mea, a existat chiar un public care a venit şi a stat acolo, fără să fie constrâns de regulile din sala de concert - că nu ai voie să vorbeşti, că nu ai voie să te mişti, nu ai voie să te plimbi, nu e voie să-ţi sune telefonul."

În timp ce ei cântau, pe un perete se desena graffiti. Asta, continuă Tomescu, arată că muzica face parte din viaţa noastră şi nu trebuie să ne închidem în "borcanul cu formol al unei săli de concert".

Ei, artiştii, trebuie să facă primul pas către oamenii care nu au fost niciodată într-o sală de concert şi poate nici n-o să îndrăznească. "Relaxaţi-vă", spune trio-ul lui Tomescu - mesaj adresat atât publicului, cât şi muzicienilor. "Muzica nu-i făcută de papionul de la gât sau coada de la frac."

La Castelul Peleş au cântat în cămaşă şi tricou. Vara trecută, au pozat într-un club din Bucureşti, iar rezultatul dă peste cap orice canon legat de muzica clasică: trei tineri, cu ochelari de soare, îmbrăcaţi casual se sprijină de o maşină americană roşie model anii '50-'60. "A fost spontan, fiecare a luat de acasă ce avea la îndemână, oricum, ai văzut, nu eram îmbrăcaţi la fel", îşi aminteşte Tomescu. "Se încinseseră maşinile alea, şi noi pe ele, şi erau vreo cincizeci de grade."

Cântă muzică clasică, dar se fotografiază în maşini extravagante ca starurile rock'n'roll. Concertează pe stradă, ca rapperii, şi se îmbracă la unele concerte în tricou - destul de pop. E surprinzător să vezi aşa ceva într-o lume conservatoare. Iar Tomescu şi colegii lui au de gând să continue mica lor revoluţie, chiar şi după ce violonistul a primit Stradivariusul, un simbol al lumii vechi a muzicii.

Cu ani în urmă, Tomescu a simţit pe pielea lui forţa unui asemenea instrument. Când a concurat la Paris cu vioara lui ungurească împotriva a cinci muzicieni care cântau la viori făcute de cremonez a câştigat proba de recital solo. La proba cu orchestra, însă, ceilalţi au triumfat. Viorile Stradivarius au dominat orchestra, în timp ce a lui Tomescu cam gâfâia.

Când îşi descrie vioara, Tomescu spune că are un look frumos, din lemn pământean, "nu de pe Marte". Lacul e original, fiindcă "ar fi o crimă să o relăcuieşti". Apoi, vin senzaţiile. "După ce am condus un BMW de 350 de cai, m-am dat jos aproape tremurând din maşină. Cam aşa te simţi şi după ce cânţi cu o vioară din asta, adică nu mai eşti tu, violonistul care te cunoşteai de douăzeci de ani. Dintr-o dată dispui de nişte resurse uluitoare, practic nelimitate, care îţi conferă o libertate nemaiîntâlnită. Unei viori obişnuite trebuie să-i cunoşti slăbiciunile, limitările, s-o menajezi, să n-o forţezi. La o vioară din asta, nu mai ai aceste griji şi dintr-o dată eşti foarte liber să «mergi» oriunde vrei."

Încă de la prima întâlnire, a început să-şi descopere vioara notă cu notă, însă nu ştie totul şi spune că e utopic să creadă că va putea afla. I s-a spus totuşi că instrumentul a avut şaptesprezece sau optsprezece crăpături reparate de-a lungul vremii, ceea ce e puţin în 300 de ani. Lemnul pe care sunt întinse coardele a scăpat. Acolo e punctul critic, inima viorii. Dacă ea crapă, se duce vitalitatea.

În decembrie 2007, Tomescu a dus vioara la un expert francez, Étienne Vatelot, care a dat imediat verdictul: un Stradivarius din perioada cea mai bună a lutierului din Cremona. Fiindcă e aur curat, instrumentul se păstrează într-un loc secret. Nu a fost văzut de aproape de prea mulţi, iar Tomescu evită să anunţe că va cânta la el atunci când nu are măsuri speciale de pază.

Cu excepţia concertelor marcate "Stradivarius", vioara e ca o fantomă. Se ştie de ea, există, dar nimeni nu va afla când va reapărea şi unde. Când îl văd pe Tomescu, oamenii îl întreabă de vioară. Când aud că nu a venit cu ea, se simt trădaţi. "Dar oraşul nostru ce are, nu suntem destul de buni?!"

Când concertează cu ea, se întâmplă cum s-a întâmplat, la sfârşitul anului 2007, la Arad. Maşini blindate. Arme la vedere. Bodyguarzi. "Am avut nu unul, nu doi, ci opt. Chiar am făcut o poză cu ei, eram exact ca în filme: cu BMW X5, bodyguarzi în faţă, în stânga, în dreapta, şi toţi erau înarmaţi. «Da' ce, crezi că ne jucăm? Vom sta lipiţi de dumneavoastră pe tot parcursul şederii.» Şi m-am simţit foarte relaxat. Sigur că era foarte ciudat... De exemplu, când am fost prezentat orchestrei, la repetiţii a fost aşa: "Vi-l prezint pe Tomescu, vă prezint vioara Stradivarius şi vă prezint bodyguarzii». He, he, he, erau acolo, în sală."

Într-un fel, Tomescu priveşte lucrurile astea ca la cinema. Vede un film despre un obiect care stârneşte o agitaţie nemaipomenită. Pentru el s-au dus lupte grele. S-a pus multă pasiune. Controversa a captat naţiunea. Vioara a devenit o curiozitate. E, cum glumeşte Tomescu, un "miel Vasilică". Acest "miel" a adus muzica clasică în prim plan. Acum poate intra şi violonistul în scenă. E momentul ideal ca oamenii de pe stradă, din sala de concert, de la Peleş, de la casele de cultură, din faţa televizorului, de pe internet să asculte, în sfârşit, "măcar un pic de muzică. Şi aşa e perfect."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Premianţii taberei creative Scris de tine, Braşov 2019, Autori diverşi (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sonia (şi bărbaţii din viaţa ei) (I), Argentina Firuță (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cum am devenit faşionistă / Good luck!, Crenguța Sandu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gol, Matei Şorodoc (4.7/5 - 12 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (IV), Vlad Bălan (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Sticla cu cerneală
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer