Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

O modalitate de a gândi cu materia scenică


Crenguţa Manea, un interviu cu François Tanguy

15.05.2009
Teatrul Azi, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Discuţia cu François Tanguy am purtat-o după a doua reprezentaţie pe care spectacolul Ricercar (ricercar - termen muzical; formă instrumentală precursoare fugii, expresia unei desfăşurări în contrapunct, în care liniile de fugă sunt dictate de intersecţii aleatorii de motive muzicale sau teme diferite) a avut-o la Wroclaw, în timp ce colegii săi de trupă strângeau decorurile împreună cu maşiniştii polonezi. Traducătoarea care i-a însoţit pe cei de la Théâtre du Radeau mi-a povestit ce atmosferă destinsă, prietenească, au creat actorii francezi în relaţie cu oamenii de la scenă, spre deosebire de alte trupe care nu aveau nici răbdare, nici înţelegere pentru inerentele mici accidente de parcurs care survin aproape la orice plantare de decor, mai ales în condiţii de turneu.

François Tanguy a împărţit distincţia acordată la Wroclaw - şi a menţionat lucrul acesta de fiecare dată -, Premiul Europa pentru noi Realităţi Teatrale, cu propria sa companie, Théâtre du Radeau, înfiinţată cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Spectacolul Ricercar (premiera a avut loc în noiembrie 2007) este în cel mai deplin înţeles un spectacol de echipă şi reţine atenţia prin decupajul spaţial în adâncimea scenei, eclerajul cu trimiteri la filmul expresionist german, parodierea genurilor teatrale clasice, atmosfera poetică, sound-ul care asociază fluid pasaje de operă şi fragmente de sonorităţi "concrete".

Crenguţa Manea: Aş vrea să începem printr-o întrebare, poate, banală. Cum aţi ajuns la acest nume al companiei, Théâtre du Radeau (în româneşte radeau înseamnă plută)?
François Tanguy: Cea care a găsit numele e Laurence Chable pe care am întâlnit-o în 1978, actriţă a companiei chiar de la începuturi, cu care apoi am continuat să lucrăm din 1984; mie mi s-a părut potrivit numele şi aşa a rămas.

C.M.: De ce aţi renunţat la spaţiul teatral tradiţional, înţelegând prin aceasta scena italiană, elisabetană, şi aţi preferat un spaţiu dezafectat, ca acela al unui imens garaj din oraşul Le Mans, unde aţi reconstruit, de fapt, un nou raport între spectatori şi spaţiul de joc similar celui dat de scena italiană (aţi refăcut prin gradene dispunerea frontală a publicului în raport cu axa de joc, dar aţi dus-o mult în adâncime).
F.T.: Nu este vorba despre o despărţire voluntară de spaţiul tradiţional pentru că experienţa noastră s-a îndreptat către o explorare a timpului şi spaţiului într-un mod care pune sub observaţie mişcarea reprezentaţiei într-o altă manieră decât cea tradiţională, să spunem, a raportului scenă-sală. E o chestiune care e mai degrabă una care încearcă eliberarea spaţiului de contingenţe sau de artificiu.

C.M.: Ale limbajului teatral tradiţional?
F.T.: Da. Dar se pune întrebarea ce e acest limbaj tradiţional, alura aceasta a reprezentaţiei. Nu e vorba despre o decizie într-adevăr ostilă reprezentaţiei de tip clasic, a "plantaţiei" decorului în mod clasic; toate formele acestea pot coexista, convenţia clasică scenă-sală e în continuare posibilă. Experienţa ne-a condus, m-a condus la a încerca în ce condiţii timpul şi spaţiul scenic permit o altă relaţie cu sens în modul de a percepe; mă preocupă ce se modifică în percepţie odată cu mişcările, cu variaţiile, cu propunerile scenice într-o astfel de experienţă.

C.M.: Spaţiul în care se derulează spectacolul, raportul a intra - a ieşi (aşa cum îl numiţi), eclerajul care decupează sau deformează cu o foarte mare precizie spaţiul de joc, sunt toate acestea caracteristici artistice ale teatrului pe care îl faceţi, aş spune eu, într-o manieră aproape cinematografică. Iar Ricercar mi-a lăsat această impresie, de spaţiu al visului... Le mouvement qui deplasse les lignes. La conferinţa de presă aţi subliniat etimologia cuvântului teatru, relaţia dintre teatru şi o realitate metafizică, poate una divină. Aţi putea detalia?
F.T.: Nu, nu mi-am propus o explorare a "contaminărilor" cu limbajul cinematografic, chiar dacă sunt posibile astfel de asocieri. Actul scenic în Ricercar se ocupă fizic de locul însuşi, de loc din perspectiva temporalităţii, a mişcării de dilatare, de contragere, de focalizare şi de aceea apar asocierile cu experienţa cinematografică; există şi o memorie cinematografică şi ea funcţionează raportându-ne la o artă care are peste un secol de viaţă. Dar se adaugă percepţiei şi pictura, şi muzica, şi literatura; este acelaşi tip de montaj pe care îl realiza şi James Joyce în scriitura sa, o experienţă literară prin care în povestiri lineare este organizat un montaj de temporalităţi diferite, de situaţii, un montaj al limbajului, de fapt. Este o experienţă nu numai literară, ci şi una culturală. Şi Brecht a întrebuinţat-o în teatrul său, aşa numitul efect de distanţare, o atitudine care detaşează corpurile, mişcările şi le face să pivoteze, să experimenteze, să observe alte axe de percepţie. Nu este o experienţă pentru a crea efecte teatrale, este o modalitate de a gândi cu materia scenică, în toate dimensiunile sale temporale şi spaţiale, de rezonanţă, de compoziţie. Acest montaj, această experienţă, îmi evocă modelul unei prisme optice care are puterea de a alterna perspectivele prin mişcare.

Există două feluri de a observa, unul al lucrurilor vizibile, de suprafaţă, iar altul de profunzime. Momentul reprezentaţiei este unul cu totul singular în care toate percepţiile şi acţiunile vin să se întâlnească în mod virtual.

C.M.: Iar aceasta dezvoltă o poetică scenică foarte specială şi emoţionantă. Legat de felul în care lucraţi pe text, de modul în care se naşte un spectacol, la conferinţa de presă de aici, Laurence Chable povestea că munciţi mult noaptea, de unul singur, la decupajul dramaturgic, evident urmând, apoi, creaţia colectivă a trupei. Care este logica internă conform căreia s-a născut textul la Ricercar, un adevărat mozaic turbionar care reuneşte fragmente din Dante, Lucreţiu, Ezra Pound, Kafka, Leopardi, Pirandello, Nadejda Mandelstam, şi nu am epuizat autorii.
F.T.: Acestea nu sunt texte pe care le folosesc pentru un anume montaj semantic, semnificaţiile apar ca rezonanţe ale unui ecou; textul se montează şi se demontează pe scenă, sunet, voce, corp. Se amestecă în ureche împreună cu sunetele, cu liniile melodice şi rezultă o respiraţie, un suflu scenic care urcă periodic la suprafaţă, realizează un dialog permanent între momentul prezent şi memorie. Prefer să nu vorbesc de "textul" spectacolului, ci de vocile lui, un fel de reminiscenţe ale memoriei, vocile lui Dante, Kafka, Lucreţiu... Îmi place să urmăresc o anume ritmicitate a limbii reunită cu imaginile pe care le realizăm. E un montaj, un demontaj, un cadraj, un decadraj asupra realităţii, a materiei lucrurilor, experienţe făcute pentru a explora efectele pe care le produc în percepţie şi pot fi sugerate publicului de către actori.

Visul este o altă formă de mişcare a conştiinţei care stă de veghe, dar experienţa scenică nu e de loc un vis, nu e o reprezentare a visului. În spectacolele mele nu există naraţiuni lineare, nu apar legături dramaturgice, personajele nu au o identitate clară, se poate spune: "e ca un vis". Dar e doar o aparenţă...

Aş vrea să mai spun că muzica asociază sentimente, imagini, şi în acelaşi timp, mişcarea muzicală pune în evidenţă altceva decât semnificaţia logică a limbajului verbal.

Există o diferenţă ce trebuie observată între semnificaţie şi sens; semnificaţia este o manieră de a aranja lucrurile, poate fi legată de o comprehensibilitate a lucrurilor. Sensul e ceva cu o deschidere mult mai mare, e o experienţă a senzaţiilor, a percepţiilor şi a compoziţiei. Semnificaţia nu e decât o parte a acestei activităţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer