Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Compoziţia nu există în România ca meserie


Mihai Cojocaru, un interviu cu Dan Dediu

16.05.2009
Observator Cultural, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Săptămîna trecută, stagiunea Filarmonicii "George Enescu" a cuprins, în programul din 7 şi 8 mai 2009, şi muzică românească: Hecatomba de Dan Dediu, într-un concert dirijat de Cristian Mandeal. În cuvintele compozitorului, "muzica pe care am scris-o este accesibilă, aducînd în prim-plan o lume sonoră idealizată, pan-tonală, cu un clar iz cinematografic de extracţie hollywoodiană, dar care începe să se fisureze treptat, intrînd spre final într-o logică a monstruosului, animalicului şi masacrului". Născut în 1967, Dan Dediu ocupă o poziţie vizibilă şi apreciată în viaţa muzicală, cu preocupări de la compoziţie şi publicistică, pînă la cariera universitară şi administrativă. Din 2008 este rectorul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Mihai Cojocaru: Ce aţi face dacă nu aţi fi compozitor?
Dan Dediu.: Oricum compoziţia nu există în România ca meserie. În nomenclatorul meseriilor, compozitor este individul care scrie cu creta pe vagoanele de marfă. Compozitorul de muzică nu este menţionat acolo. Prin urmare, eu nu sînt compozitor. Sînt doar profesor. Însă activitatea mea ascunsă, ilicită, e compoziţia, un fel de braconaj social-artistic. Dacă totuşi n-aş fi fost compozitor, ca să vă răspund la întrebare, probabil că aş fi băgat spaima în pianişti. Sau în matematicieni...

M.C.: Cît loc de creaţie e în administraţie? Dar de administraţie în creaţie?
D.D.: Exact atîta loc cît eşti în stare să gestionezi. A fi creativ în administraţie merge numai cu încetinitorul, în timp ce în administrarea propriei creaţii trebuie obligatoriu să mergi pe repede-înainte.

M.C.: Ce vă revoltă cel mai mult?
D.D.: Nu sînt un revoltat de felul meu. Sînt docil. Dar multe lucruri mă scîrbesc. Ceea ce mă revoltă într-adevăr e un singur lucru: atunci cînd un geniu sau un prieten, tînăr sau încă în forţă creatoare, îmi spune că are cancer şi că moare în cîteva luni ori este spulberat într-un accident, cum s-a întîmplat cu Cristian Nemescu. Lucrul ăsta mă revoltă, pentru că nu-l înţeleg.

M.C.: Ce vă inspiră cel mai mult?
D.D.: Valentina, Eugen, familia, prietenii, studenţii mei şi cărţile, tonele de cărţi şi partituri muzicale care-mi trec prin mînă. Sună americăneşte, dar asta e! Poate că sînt un american sub acoperire, mai ştii? Deşi n-am ajuns niciodată pe meleagurile descoperite de Columb...

M.C.: Există muzică proastă sau doar interpreţi proşti?
D.D.: Există şi una, şi alta. Combinatorica e simplă, depinde în ce conjunctură nimereşti: 1. muzică proastă cîntată prost; 2. muzică proastă cîntată bine; 3. muzică bună cîntată prost; 4. muzică bună cîntată bine. Desigur, fiecare doreşte să nimerească în căsuţa numărul 4, dar viaţa ne învaţă faptul că numărul 1 şi numărul 3 sînt majoritare în această privinţă. Rămîne numărul 2, care e apanajul marilor companii de discuri şi al marilor lanţuri mass-media: calitate a redării, nulitate a creaţiei.

M.C.: Unde se duce muzica după ce se termină?
D.D.: Ca o muzică să se termine trebuie să ai publicul specific, care să înţeleagă că o muzică se termină. Din păcate, pentru unii, muzica nici nu începe, nici nu se termină, este doar un continuum indiferent. Pentru alţii, neofiţi ai sălilor de concert, ea se termină după prima parte, drept care încep să aplaude frenetic între părţile unei simfonii. Pentru cunoscători, muzica nu se termină niciodată. Se termină o piesă, dar nu muzica. Aceştia sînt cei care constituie nucleul tare al publicului. Pe ei contăm, de fapt, noi, cei care producem forme de muzică nouă. În alţi termeni, parazităm în subsidiar ideea că muzica nu se termină niciodată. Asumăm faptul că muzica ar putea fi infinită. Din nenorocire, în actualitate, muzica a căpătat un obicei: intră pe o ureche şi iese pe alta. Trăim în epoca spălăturilor publice de creier. Nu cred că avem o modalitate de a reacţiona. Va trebui să aşteptăm, cu răbdare.

M.C.: De ce se aude "a noua" de Beethoven la finalul Hecatombei?
D.D.: Aţi auzit foarte bine! Există un triumfalism de operetă pe care am vrut să-l aduc în prim-plan în această piesă: triumfalismul realizărilor cotidiene şi al reclamelor. Eroismul comun, banal. Decrepitudinea demnă. A mai exprimat cineva în muzică aşa ceva?

M.C.: Ce rol aţi juca la Judecata de Apoi a compozitorilor?
D.D.: Ce bine ar fi să existe aşa ceva! Poate că mulţi s-ar abţine să mai scrie atît de multe aberaţii... Cît despre rol, mi-ar conveni orice. De-abia aştept să se anunţe castingul!

M.C.: E adevărat că în 2012 se inversează polii magnetici ai Pămîntului?
D.D.: Multe lucruri sînt pe dos pe pămînt. De ce nu s-ar inversa şi polii magnetici, într-un viitor luminos? Eu aş vedea totul ca pe o fugă inversată pe care Dumnezeu, ziditorul lumilor, o construieşte după proiectul lui Bach. Ar fi bine să se ţină de treabă. E un proiect cîştigător.

M.C.: Cît din ce aţi compus pînă acum vă mai place şi de ce?
D.D.: Un critic muzical faimos a venit la mine şi mi-a spus: e foarte bine făcută muzica ta, dar mie nu-mi place. Ştiu, i-am spus, dar îi place lui Andreescu şi lui Mandeal, ce să fac? Alţii, aflaţi în floarea studenţiei, s-au întrebat unii pe alţii: ce v-a plăcut mai mult la muzica lui Dediu, cutare sau cutare lucru? Se întreceau în a păstra pentru ei locuri memorabile din piesele mele. Nu pot să spun că am rămas indiferent. Cu alte cuvinte: n-ai cum să placi sau să displaci tuturor. Dacă vorbim statistic, eu cred că muzica mea are şansa de a-mi supravieţui cîţiva ani. După aceea, intervine o altă problemă: cine şi în ce context va avea nevoie să o folosească pentru a-şi nutri propriile ambiţii? Nu ştiu răspunsul. Destinul unei muzici este precar. Cum spunea Thomas Mann: "muzica este suspectă din punct de vedere politic". Ca să revin la întrebare şi să dau totuşi un răspuns: încep să înţeleg muzicile care nu-mi plac şi să plac muzicile pe care nu le înţeleg. Chiar dacă sînt ale mele...

M.C.: Contează ce cred ceilalţi?
D.D.: Foarte mult, într-o primă fază. De ce? Pentru că părerile lor creează un lichid amniotic în care se va dezvolta viitoarea creaţie muzicală. Sistemul comenzilor de artă merge aşa: dacă unei fundaţii sau asociaţii i-a plăcut o anumită muzică, ea plăteşte compozitorul să mai facă o muzică asemănătoare. Aşteaptă, deci, un déjà-vu, dar altfel formulat. Problema este însă: este dispus compozitorul să se auto-comenteze sau chiar să se autoplagieze? Unii fac acest lucru, şi atunci comanditarii sînt fericiţi, alţii inovează nepermis, şi atunci comanditarii sînt nefericiţi. Nu e un capăt de ţară. Şi unii, şi alţii găsesc modalităţi prin care să trăiască cu ideea eşecului la scară mică.

Însă cel mai mult contează ceea ce cred cei pe care-i venerezi. Pentru mine conta orice cuvinţel pe care Ştefan Niculescu îl spunea despre piesa pe care tocmai o prezentasem. Era ca un tub de oxigen pe care mi-l oferea. O plasă de siguranţă, o lumină călăuzitoare, care mă conducea spre mine însumi. Mare lucru!

M.C.: E posibilă lumea fără muzică?
D.D.: E posibilă muzica fără lume? - vă întreb.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer