| Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh. (Efeseni, 2:20-2) |
Un prieten m-a rugat să îi explic în câteva cuvinte care este semnificaţia tehnică şi simbolică a expresiei piatra din capul unghiului. Vizitasem castelul Iulia Haşdeu de la Câmpina şi am vorbit acolo celor câţiva apropiaţi cu care eram despre aceste pietre ciudate de deasupra arcelor de la ferestre şi despre centrul cupolei aplatizate împrejurul căreia este organizat spaţiul casei misterioase pe care părintele îndurerat şi genial credea că poate conversa cu fiica moartă. Iată cele câteva cuvinte lămuritoare, schiţate foarte rapid.
1. Despre piatra însăşi
Piatra este un material încreştinat. Piatra din capul unghiului, casa de pe stâncă şi piatra pe care se întemeiază biserica - sunt tot atâtea referinţe metaforice şi alegorice ale pietrei în textul nou testamentar. Dacă lemnul ieslei şi cel al crucii au fost prima instanţă tactilă care au însoţit şi susţinut naşterea şi moartea lui Iisus, piatra peşterii şi cea a mormântului virgin al lui Iosif din Arimateea (în care nimeni, niciodată nu fusese pus) au închipuit fundalul material al aceloraşi evenimente - paranteze între care s-a desfăşurat episodul uman al Fiului, piatra precedând ca adăpost şi urmând ca mormânt lemnului. Folosirea înaltei tehnologii pentru tăierea pietrei o vedem la lucru în clădirea pentru propriul studio arhitectural şi depozit de vinuri al lui Gilles Perraudin de la Vauvert [1], lângă cariera din care s-a excavat piatra pentru Pont Du Gard. În acelaşi timp arhaică şi avansată tehnologic, simplă şi în acelaşi timp stranie, clădirea lui Gilles Perrau din dă seama despre o folosire contemporană a materialului care forează atât de mult în tradiţie până când dă de o ipostază a acesteia suficient de "uitată" spre a părea, adusă la suprafaţă şi recontextualizată în circumstanţele de azi, de-a dreptul futuristă. De asemenea, trebuie vorbit, în contextul folosirii pietrei ca material contemporan de construcţie, de lucrările lui E. Souto Moura, arhitectul portughez crecut la flama lui A. Siza. Într-o lucrare dedicată lui (şi pietrei) [2], Werner Blaser sintetizează calităţile pietrei, pe care le voi reproduce aici: "piatra creează ordine" şi este caracterizată de masă (21), greutate şi putere (27), dar şi "uşurinţă, naturaleţe şi eleganţă, frumuseţe şi simplitate" (39); spre deosebire de lemn, care generează formă şi este caracterizat prin textură. Piatra exprimă, ca şi celelalte materiale naturale, o relaţie strânsă cu natura; piatra este de folosit pentru capacitatea ei de a pune în operă un "exerciţiu şi un semn magic într-un limbaj simbolic în acelaşi timp străvechi şi modern" (21). În alternanţă cu sticla "creează stabilitate şi dependenţă" (27). Ca material de construcţie, piatra este un subiect autonom al casei, care spune poveşti îndelungate (inclusiv a propriei faceri, pe care o memorează (39), dar, de asemenea, impune ordine şi fundaluri / reţele pe care se pot proiecta liber celelalte elemente arhitecturale ale spaţiului proiectat (33, 39), solicită perfecţiunea execuţiei şi, deci, plasează o mare greutate pe umerii proiectanţilor, cu a lor "disciplinată dorinţă de expresivitate" (39) .
Dar observaţia cea mai importantă a lui Blaser cu privire la piatră este însă aceasta: "Piatra exemplifică cultura urbană" (39). Într-adevăr, ea este materialul cetăţilor, al zidurilor de apărare şi al structurilor permanente, al durabilităţii în timp şi al arhivării evenimentelor care ţin de această permanenţă; în acest punct, piatra se reîntâlneşte cu creştinismul, cu geografia apariţiei sale, cu cultura imperiului care i-a servit drept spaţiu de propagare (să ne amintim că pacea augustiniană nu a făcut doar posibilă apariţia creştinismului, ci şi, potrivit lui Vitruviu, în dedicaţia pe care i-o face lui Octavian Augustus, trecerea de la o Romă de cărămidă la una de marmură) şi cu natura urbană a diseminării sale. Creştinismul şi piatra pe care se sprijină sunt ambele ale oraşului.
E de menţionat în acest context observaţia lui Mircea Eliade despre relaţia specială pe care Brâncuşi a avut-o cu piatra. În Jurnalul său (consemnare fără dată, 1966) [3], Eliade descrie "materia tare, impenetrabilă" de care Brâncuşi s-ar fi apropiat cu sensibilitatea şi veneraţia omului preistoric. Starea aceasta de "beatitudine indusă de intimitatea indefinit prelungită cu materia cristalină" constituie, potrivit lui Eliade "o anume formă arhaică de religiozitate" care face ca sculptorul să dorească a-i aboli pietrei firea sa "şi, mai presus de orice, greutatea, spre a ne arăta cum ascende şi zboară". Versatilitatea tactilă a pietrei o face aşadar deosebit de expresivă în a sugera fie întoarcerea spre pământ a casei (zidărie ciclopică, opus incertum) fie, dimpotrivă, ascensiunea - prin geometria regulată a faţetării şi lustruire.
2. Despre capul unghiului
Metafora pietrei care închide o lucrare este, precum vedem din chiar textul biblic, una străveche. Prin capul unghiului unui arc, al unei bolţi sau al unei cupole, figurile arhitecturale prin intermediul cărora se punctuează, terminându-se, o operă edificatorie, înţelegem acea piesă (de piatră) care închide un sistem constructiv. Ea este ultima care se pune în operă (atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat al expresiei) şi care transformă o sedimentare de materie sau o articulare tectonică de subansambluri mai mult sau mai puţin disparate într-o operă încheiată. Prin piatra din capul unghiului un obiect arhitectural capătă fiinţă, devine un sistem închegat, se comportă unitar. Aşezarea pietrei, numite şi cheie de boltă, este ultimul gest edificatoriu şi, prin chiar acest lucru, capătă o semnificaţie suplimentară, pentru că el, ca omega, sfârşeşte opera şi o încoronează. Piatra din capul unghiului, cheie de boltă sau de cupolă, este, de asemenea, şi cea mai sus / bine plasată piesă constructivă a unei construcţii, pentru că, prin poziţia ei privilegiată pe axa calitativă a spaţiului, cum numeşte verticala C. Norberg Schulz, ea este deodată ultima, cea mai importantă şi cea mai aproape de cer parte a edificiului, piesa prin intermediul căreia acest edificiu primeşte - instantaneu - sens.
Piatra aceasta este marcată şi arhitectural diferit. Ea este mai mare decât restul, de o formă specială, uneori sunt trei pietre din care aceea centrală este aceea esenţială (Dumnezeu Triunic, sau poate peisaj al celor trei cruci de pe Golgota?). Alteori, mai cu seamă în unele catedrale occidentale / catolice cu dom, vedem cheia de boltă într-o ipostază încă şi mai stranie, sub specia lanternoului. Cheia de cupolă lipseşte, într-un gest ascensional ultim, fiind supraînălţată suficient de mult pentru ca, prin acel omphalos să mai intre încă un strop de lumină simbolică. În bisericile ortodoxe, cheia de boltă cupolă e marcată prin prezenţa icoanei lui Iisus Pantokrator, cea mai importantă icoană a spaţiului şi, de asemenea, cea mai sus plasată.
[1] "Die hohen Materialkosten der Konstruktion aus massiven, 52 cm starken Kalksteinblöcken wurden kompensiert durch die einfache Struktur des archaischen Gebäudes und den schnellen Bauablauf. Die große Speichermasse der Konstruktion ist in der Lage, die für den Wein problematischen Temperaturschwankungen auszugleichen.", www.archinform.net/projekte/8538.html
[2] Werner Blaser: Eduardo Souto de Moura: Stein Element Stone (Basel: Birkhäuser, 2003), pp.21 şi urm.
[3] Mircea Eliade, Journal II, 1957-1969 (Chicago:University of Chicago Press, 1973), p.292.