Pană cronică de idei

Nu mai am idei. Mă prostesc. Îmbătrînesc. Am criza femeii la 30 de ani (criză e un cuvînt la modă, nu pierd ocazia să-l folosesc). Criza e bună, e critică (Boris Buden are un text minunat despre această dialectică relaţie, atîta vreme cît criză înseamnă mai mult decît statistici, Madoff, anunţuri de bănci în faliment, lapte francez zvîrlit de producători pe stradă şi ocazia minunată pentru patroni să mai taie din salariile angajaţilor - sau chiar şi asta, dacă naşte ceva interes din partea antropologilor, care, vorba ceea, de cînd nu mai sînt "buni sălbatici" de descoperit, se ocupă de răii sălbatici din blocul de peste drum). Toţi sîntem în pană de idei, deşi nu toţi au ajuns la fatidica vîrstă.

Un sfert din viaţă mi-o petrec încercînd să găsesc bani ca să mă duc la conferinţe internaţionale unde vorbesc despre arta românească (nu că artei în general sau teatrului în special ar trebui să-i pese; ideea ar fi că dacă mă duc la destule, pînă la urmă or să-mi fie şi integral plătite - doar că, nu ştiu de ce, toţi străinii ăştia se aşteaptă ca şi românii să contribuie financiar), aşa că alt sfert mi-l petrec cîştigînd bani cu care să-mi plătesc acest răsfăţ. O jumătate dintr-o zi mi-am consumat-o, recent, aflînd că legile în ţara noastră depind de capacitatea interpretativă a angajaţilor de la Fisc şi că, normal, ei - materializarea umană a ideii de Administraţie Financiară - nu au de ce să-şi pună imaginaţia la bătaie pentru rezolvarea problemelor a vreo sută de artişti, forţaţi să devină PFA (persoană fizică autorizată) ca să obţină nişte finanţări pe care nici naiba nu ştie precis pe ce-ar fi legal să le cheltuiască. De fapt, acum înţeleg de ce sînt judecătorii aşa bine plătiţi: e singurul domeniu în care imaginaţia interpretativă se cuantifică la modul real.

Aş putea să mă duc să mai testez apele iniţiativei independente româneşti, dar mi-e frică. Mi-e frică tocmai de pana de idei.

Am văzut zilele trecute, la Théâtre des Amandiers de la Nanterre, o montare după Stuff Happens a lui David Hare, regia William Nadylam şi Bruso Freyssinet (căreia, pe vremea cînd mă gîndeam s-o traduc, i-aş fi zis Victime colaterale; francezii au lăsat titlul ca atare), o piesă cu personaje istorice care pune în scenă, într-o formulă foarte politică, evenimentele premergătoare şi producătoare ale invaziei Irakului. Montarea mizează intens pe asemănarea fizică a interpreţilor cu personalităţile reale întrupate pe scenă, dar mă gîndesc că motivul pentru care acest text nu se va pune vreodată în România nu e că n-avem actori să-i joace pe Condoleeza Rice şi Colin Powell. Pur şi simplu, nu văd pe cine ar interesa, cînd criza ne mănîncă de fund - dar nu doar atunci -, să şadă cale de trei ceasuri urmărind o reconstrucţie cu alunecări ficţionale a interacţiunilor de mare politică internaţională care-au construit iluzia mondială a necesităţii de a porni un război. Fără nici o legătură cu filmele cu preşedinţi americani.

Cu vreo două luni înainte, la un muzeu de artă contemporană (specializat în arta noilor tehnologii) din Karlsruhe, am văzut o expoziţie despre Medii şi religie, co-curatată de Boris Groys. Printre altele (The Death of Art a grupului Irwin, o foarte realistă instalaţie-reconstituire a camerei mortuare suprematiste a lui Malevici), era în expoziţie un documentar video al artistului (de teatru) libanez Rabih Mroué (în 2009 e invitat în secţiunea oficială a Avignon-ului), vorbind despre un spectacol al său. În anii '80, în plin război civil în care interveniseră deja israelienii - dacă vă mai amintiţi de Waltz with Bashir, cam aia e povestea -, radicaliştii de stînga (cît se poate de comunişti, în stil Orientul Mijlociu: independentişti, atei, anticapitalişti) îşi făcuseră o practică din atentatele sinucigaşe (prin care protestau contra războiului în general şi a intervenţiilor străine în special). Unul dintre aceşti comunişti-kamikaze a lăsat în urmă (în urma lui şi a catîrului cu care s-a aruncat în aer, graţie a 40 kg de trotil, în proximitatea unei tabere israeliene) o casetă video, editată, în care îşi explică gestul, difuzată apoi de toate marile canale TV. În 1999, o prietenă a lui Mroué a găsit, pe un raft de la sediul Partidului Comunist Libanez, înregistrările - trei la număr - needitate ale acelui mesaj. Pornind de a această descoperire - discursul genuin a unui om care vorbeşte despre el deja la trecut -, Rabih Mroué a făcut un spectacol cu care a ajuns, în turneu, în Europa occidentală. Dar, la data turneului european, a doua Intifadă (2001) pornise deja în Israel, iar toate lecturile spectacolului lui Mroué erau filtrate de persistenţa în imaginarul publicului a atentatelor sinucigaşe ca gesturi motivate religios - ceea ce pervertea iremediabil ideea originală. Aşa că a renunţat să-şi mai joace creaţia în afara Libanului.

Aş zice că, puse în paralel, aceste două experienţe artistice m-au făcut să mă gîndesc serios la noţiunea de traductibilitate a actului creativ. Traducerea culturală nu e o soluţie pentru pana de idei. Aşa că, pînă la urmă, se pare că va trebui, totuşi, să vizitez iniţiativele independente. Pe-alea româneşti.