Teoria învîrtitului... (II) sau Pe cînd voi deveni patrimoniu

Urmîndu-şi instinctul de acumulare, care evoluează de la colecţionarea de şerveţele şi sticle goale de parfum la acumularea de muzeu, omul (Omul) ajunge să patrimonializeze, pe lîngă obiectul palpabil, nu doar absenţa, ba chiar şi nonexistenţa. Cînd mă gîndesc la asta, îmi stă pe limbă, nu ştiu cum, povestea lui Thierry de Duve despre concluziile pe care le-ar trage un marţian în efortul lui de a găsi o definiţie concretă pentru abstractul termen omenesc "artă".

Culturile care funcţionează după logica teoriei instituţionale sînt guvernate de cultul patrimonializării. Într-o astfel de cultură, nişte becuri, odată premiate cu Turner Prize, n-au cum să dispară, pur şi simplu, în neant. Atunci cînd dispariţia becurilor cu filament va deveni iminentă, o rezervă specială va fi creată, pentru restaurarea acestei creaţii, la fel cum timpul vopselelor acrilice e oprit în loc de retuşurile aduse Giocondei.

Căci să ne amintim ce înseamnă, de fapt, patrimoniu: totalitatea bunurilor unei colectivităţi, bunurile spirituale care aparţin întregului popor (fiind transmise de la strămoşi), moştenirea culturală a unui popor sau a omenirii întregi. Ceva ce putem pipăi ca să urlăm ESTE! (şi să nu-mi vină nimeni cu argumentul patrimoniului imaterial: el există, ca patrimoniu, prin expunerea şi comercializarea în fotografii, pe suport optic etc.); ceva ce putem acumula, fizic, într-un spaţiu tactil concret pe care să i-l putem oferi, spre vizitare, marţianului în căutare de definiţii imposibile. (Iată cum funcţionează nevoia omenească întru patrimonializare şi pipăire: răspomenita Fîntînă a lui Duchamp proliferează în muzee sub forma unor copii semnate de artist, căci pisoarul original a fost distrus, cel mai probabil de cel căruia i se datorează şi prima imagine foto a lucrării.) Efemeritatea actului teatral (reproductibil, dar nu repetabil) e paravanul dinapoia căruia se ascunde dependenţa fundamentală de zidurile ce asigură nemurirea - de cîte ori n-aţi auzit referiri nostalgice la numele marilor actori care-au jucat pe aceeaşi scîndură?

O artă care nu se vrea, în mod necesar, patrimoniu are cum supravieţui sau măcar exista? E fiinţa umană croită pentru a tînji la imortalizarea în efigie artistică? De la scrijelirea contururilor de animale pe nişte pereţi de peşteră pînă la becuri şi sălbăticiuni filmate în galerii, strănepoate ale grotelor, ceea ce ne-a mînat din urmă, ca specie, e - da - aspiraţia supravieţuiri dincolo de moarte, ca "bun comun al omenirii".

Adevărul e că refuzul ontologic al patrimonializării nu exclude "supravieţuirea în timp" a lucrării artistice, doar că o definiţie a artei care pune mai mare bază pe contextul de semnificare şi receptare mizează mai puţin pe ideea conservării patrimoniale şi mai mult pe cea a arhivării "re:aktive". Istoria se scrie în momentul în care se produce şi se (re)produce pe măsură ce se scrie. Teatrul invizibil ori cel de intervenţie socială se consumă în momentul performării şi este reactivat, ca act artistic, pe măsură ce e expus ca arhivă (nu, nu ca patrimoniu: arhiva - ca parte a contextului artei contemporane - nu e un "bun" spiritual, ci un mijloc de perpetuă reflecţie în actualitate; arhiva e deschisă manipulării, patrimoniul e sacru). Şi pentru că e în orice moment al zilei de azi/ de atunci, nu aduce nemurire, nu are concreteţea pereţilor de muzeu, nu poate fi colecţionată. Pentru că nu poate fi "colecţionat", teatrul care nu se petrece într-un Teatru nu e o investiţie.

Iar în România, nimeni nu-i va acorda spaţiul protectiv al unei clădiri de patrimoniu (ţinta privilegiată a guvernării culturale actuale) - tocmai fiindcă nu produce patrimoniu. Ziua de azi nu e patrimonializabilă. Punct.


P.S.: Bunica-mi personală e conectată direct şi nemijlocit la tot ce înseamnă ştire, motiv pentru care l-a văzut (spre deosebire de mine) pe noul ministru al Culturii (şi celorlalte) argumentînd ceva la televizor despre protejarea patrimoniului naţional (mai era şi o clădire arsă acolo, poate la Bistriţa?) şi i-a plăcut foarte. M-am trezit ridicînd vocea la ea: "Dar eu mă ocup cu arta contemporană! Ce fac acum, să aştept să devin patrimoniu ca să aibă cineva şi grija artei de azi????". De aici, titlul...