Două concerte

Cînd am intrat într-una din sălile librăriei publice din nordul Torontoului, am avut o strîngere de inimă. Şi-apoi, imediat, încă una. Sala era mică, pătrată, cu cîteva rînduri de scaune înşirate parcă în grabă. Nici vorbă de vreun amfiteatru - başca, panta - pe care îl promitea cuvîntul "Auditorium" înscris pe uşa sălii şi pe invitaţii. A doua temere venea de pe scenă: mică, puchinoasă, de serbare şcolară. În schimb, acolo, pe scenă, înghesuite unu-ntr-altul, multe instrumente de percuţie. Hm, e rost de "deranj", îmi zic. Mai ales cu Ţăndărică pe scenă...

Muzicienii au fost întîmpinaţi cu aplauze timid-politicoase dar etno-jazzul Teodorei şi al alor săi a entuziasmat rapid pe toată lumea, de la doamna venerabilă din faţa mea (care nu şi-a reprimat o exclamaţie de uimire / dezamăgire cînd a auzit pronunţîndu-se pe scenă cuvîntul "jazz" în prezentarea concertului) pîna la fiul încă-nenăscut-şi-nenumit al prietenei noastre (care a avut cîteva duete tainice cu bateria lui Ţăndărică).

Guest star-ul concertului, legendarul Ovidiu Lipan. "Încîntat, domnule... ăăă... Ţăndărică", m-am bîlbit eu cînd i-am strîns mîna. Era pe o bancă afară, bucurîndu-se de mierea soarelui de octombrie filtrată printre arţari şi de o ultimă ţigară înainte de concert. Ba nu: pe ultima a fumat-o în toaleta de lîngă sală cu un minut înainte de a urca pe scenă.

Cum pe Teodora Enache am mai auzit-o cîntînd cu Johnny Răducanu, marea surpriză a acestei seri a fost pentru mine Marius Mihalache - ţambalagiu de geniu, pe care-l ştiam doar de pe coloana sonoră a Filantropicii lui Nae Caranfil. Mărturisesc că dintotdeauna am strîmbat din nas, ca un băiat de asfalt (tango...) ce sînt, la ideea de ţambal, considerîndu-l un instrument "periferic" (a se citi "de mahala"), ce-i drept, unul tipic românesc - un fel de pian pentru care n-au mai avut bani de clape... Am rămas însă vrăjit de sunetul ţambalului "meşterit" de Marius, care era cînd pian de concert, cînd "of şi aoleo", trecea de la rîsu' la plînsu' "far-a prinde chiar de veste".

Un alt oaspete al trio-ului, Kiba Daci - un nume ce-mi suna a poziţie de karate - a adus un bas discret dar util şi elegant (sper că medicamentele de spate şi-au făcut efectul).

Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rînd, Lucian Maxim, un percuţionist excepţional, "cerebral", dacă pot sa spun aşa, cu un itinerariu demn de menţionat: de la "Trilogia" lui Andrei Şerban a ajuns la... Sarmalele Reci, stabilindu-se (în cele din urmă? pînă una alta?) la jazz, via Orchestra Simfonică Radio.

Prelucrările după cîntecele populare munteneşti ale Mariei Tănase, vocea amplă a Teodorei Enache şi vraja ţambalului lui Marius Mihalache au mers drept la inimă. Iar energia debordantă a lui Ţăndărică a fost contagioasă. La un moment dat, printre acordurile fusion de balcanisme si jazz s-a strecurat şi-o... fată verde, un mic omagiu pentru oaspetele lor.

Sala aceea mică a sunat pîn' la urmă foarte bine, iar numărul relativ mic de spectatori m-a dus cu gîndul la privilegiul unei reprezentaţii private.

Publicul, ceva mai în vîrstă decît m-aş fi aşteptat la un concert de etno-jazz. Notabilităţi: consulul general al României la Toronto, o doamnă de la Ministerul Culturii care-i însoţea pe muzicieni şi... "domnu' John" (?) de la Poliţia din Toronto. Mă rog, persoane importante. Ni s-a spus că turneul a fost sprijinit de Ministerul Culturii din România, dar n-am detalii despre ce-a însemnat acest sprijin.

Am plecat de la concert cu o mare bucurie în suflet dar şi c-o strîngere de inimă, alta, mai mare decît la venire. Mi-aş fi dorit ca mai multă lume să fi fost acolo, cu mine. Mi-aş fi dorit un "mini-turneu" prin cluburile de jazz din Toronto, care ar fi fost cu siguranţă un succes. De mai mari proporţii, vreau să zic. După concert, muzicienii, frînţi de oboseală, au "pasat" berea sugerată de noi şi-au sărit direct în microbuzul care-i duce de la un concert la altul, răspîndindu-se care încotro, pe la diverşii romani care s-au oferit să îi găzduiască. Un astfel de turneu (mai ales în condiţiile astea) trebuie că e un adevărat tur de forţă, cu nouă concerte în 24 de zile, de la Washington la Seattle şi de la Montreal la Santa Cruz.

Acestea fiind zise, nu pot să închei fără un cuvînt de laudă pentru cei de la Mediaround, producătorii discului Rădăcini/Back to My Roots, care au făcut posibil acest eveniment - o companie de români stabiliţi în California care a ales această cale de a face ceva în legătură cu şi pentru România. Felicitări Laurei şi-alor săi!

* * *

În aceeaşi seară, la Air Canada Centre, o sală de peste 20.000 de locuri ce adăposteşte echipele de NBA şi NHL din Toronto, a cîntat şi Gheorghe Zamfir, într-un concert dedicat papei Ioan Paul al II-lea, la aniversarea a 25 de ani de pontificat, alături de alţi artişti din toată lumea. Cu ocazia asta, am aflat cu surprindere că Zamfir locuieşte în împrejurimile Montrealului.


(Toronto, 18 octombrie 2003)