Învăţăm să respirăm. Ne ţinem respiraţia, înghiţim în noi eşecuri, dezamăgiri, frustrări. Derulăm filmele dezastrelor noastre. Apoi expirăm tot răul acesta care ne-a otrăvit plămînii ani de zile. Zeci de ani. Eliminăm toxinele. Teama dăunează grav performanţei, modestia ucide orgoliul. Gata, acum tragem în piept aerul pur al victoriei! Sîntem patetici, ţopăim bucuroşi, ne dau lacrimile. Adică, am dat în mintea copiilor.
Ne bucurăm pentru Sorana. Dar am obosit, ni s-a uscat gura. Ne dor încheieturile, muşchii, parcă am alergat kilometri. Împreună cu ea. Un copil. Copilul nostru pe care nu-l ştiam. Ba nu este un copil, ea a fost mai tare decît noi toţi. Ea a rezistat în timp ce noi ne îndoiam.
Cîrcoteam, Sorana, că eşti drăguţă, că eşti româncă şi că eşti vulnerabilă. Nu eşti, ai minte cît pentru plutoane de preşedinţi de club. Nu ţi-a tremurat mîna cînd ai operat pe cord deschis. Jankovici a simţit bisturiul tău. Nu ai tăiat în carne vie. Ai bătut-o cu graţie. I-ai dat o lecţie. Ne-ai dat o lecţie. Nu ne vom mai îndoi de tine. Îţi promitem, atîta lucru putem face!
PS: Aşteptăm textele voastre despre oamenii pe care îi admiraţi. Detalii în Argumentul acestei rubrici.