Cabaret sau De ce vreau să ajung pe Broadway?

Când intri în faimosul Studio 54, devenit acum teatru, te cuprinde o senzaţie ciudată: locul acesta imens, în care intră mai mult de şapte sute de oameni, e atât de familiar. Te simţi ca într-un club, chiar dacă stai undeva sus, la balcon, foarte departe de scenă. Da, eşti în cabaret. E sâmbătă noaptea şi se poate întâmpla orice. Scaunele au mese mici lângă ele, se bea şi se mănâncă în teatru. Surpriză! Tot ce ai învăţat de acasă despre "eticheta" în sala de spectacol cade. Da, poţi să îţi cumperi un pahar de bere cu 11 dolari şi să te uiţi la spectacol. Chiar, ce urmează?

E opt fără douăzeci şi pe scenă intră, rând pe rând, "angajaţii" cabaretului. Fata asta blondă, desprinsă dintr-o revistă, începe să aţâţe spectatorii din primul rând: îi face ochi dulci unei elegante doamne de la masa patru din stânga, apoi cu nonşalanţă îi aplică serii rapide de palme pe chelie unui grăsan din primul rând. A-TI-TU-DI-NE! E din cap până în picioare Domnişoara Atitudine! Şi când te gândeşti că mesele de jos, şi mai ales alea de lângă scenă valorează 90 de dolari de persoană! Dumnezeule, ce în neregulă cu ţara asta? Şi mai ales cu oraşul ăsta? Sunt new yorkezii bătuţi în cap? Şi cine a gândit spectacolul ăsta? Chestiile astea se fac la Green Hours, poate, dar niciodată într-un teatru respectabil de pe Broadway...

Se apropie. Da, da... Va începe pentru că toate fetele şi băieţii de pe scenă se evaporă într-o secundă. Dintr-o dată răpăit de tobe şi... bam! Suntem într-un film. E exact senzaţia că ai intrat într-un film. Nu glumesc! E o experienţă dincolo de teatru!

Berlin, începutul anilor '30. Wilkommen zu Cabaret! Welcome to Cabaret! E Emcee (adica Master of Ceremonies) şi ne prezintă fetele şi băieţii care vor face show-ul în seara asta! Şi apoi începe povestea... Regia e interesantă, spaţiul devine dintr-o data peron de gară, cameră de hotel, stradă... Şi din când în când interiorul cabaretului din nou... Se cântă, se dansează, se joacă teatru... Totul perfect! Absolut convingător! Nimic fals, nici măcar o replica, nici măcar o notă. Normal, suntem pe Broadway! Orchestra (dacă vă puteţi imagina altceva decât o adunătură de pinguini) este formată din băieţi şi fete la fel de atrăgători ca şi dansatorii / dansatoarele. E uimitor! New Yorkezii găsesc până şi studenţi la conservator care arată bine. Şi cântă şi mai bine. Live, normal...

Nu o să vă spun povestea. Probabil că aţi văzut filmul. Înainte de pauză, celebrul Money. Ca toate cântecele, aproape că te ridică de pe scaun. Te trec fiorii şi ţi se face pielea găină: eşti într-adevăr un norocos. Pentru douăzeci de minute vraja se spulberă. E pauză şi mâinile încă te dor de la atâta aplaudat...
Revenim. Iarăşi cu atât de simpaticul Emcee (e actul în care dansează cu gorila). "I hope you’ve missed me!" Se aud urlete de admiraţie. "Well, I’ve missed you..." Se uită spre balcon: "Hello! Hello to the poor people! I love you!" (Oamenii săraci au ocazia să cumpere rush tickets pentru 27 de dolari) "But I love you more", aruncă o privire plină de înţeles celor din primul rând. "What have we got here? What’s your name? Sarah, huh?", dansează cu o femeie din public. "Are you here alone, Sarah? Oh, no? You’re here with your husband? What’s his name? Ted? Where is he? Oh, he’s such a cuttie! Tell me, Sara, does Ted like... sandwiches?". Sala ia foc. Se râde pe rupte. Spectacolul continuă şi nu îmi pot scoate din minte că Broadway-ul incorporează deja ceea ce la noi se face într-un spaţiu neconvenţional ca Green Hours-ul. Şi sala e la fel de mare ca şi sala mare a Teatrului Naţional. Normal, aici toate clădirile sunt mult mai mari decât Teatrul nostru Naţional. Şi oamenii sunt mult mai liberi decât cei din teatrul nostru Naţional. Ajungem la ultimul număr - totul s-a încetinit, dansatorii sunt îmbrăcaţi în negru, ameninţarea nazismului tronează undeva într-un fundal de cadavre. Emcee îţi rupe inima: Wilkommen zu Cabaret... Ha, un zâmbet amar îţi încolţeşte pe buze: ăsta nu e un happy end. Dar eşti atât de fericit. Şi îţi spui din nou că eşti un norocos. Cabaret îşi închide porţile pe 2 noiembrie. Şi da, pleci fericit acasă, oarecum ameţit că toate astea ţi s-au întâmplat ţie!

În metrou îţi arunci ochii pe Playbill - Studio 54. Cine a regizat chestia asta? A, un domn care se numeşte Sam Mendes. Ce a mai regizat înainte? Road to Perdition (cu Tom Hanks şi Paul Newman) şi filmul ăsta, American Beauty (cu Kevin Spacey şi Annette Bening). A mai făcut în stagiunea 1997-1998, The Blue Room (cu Nicole Kidman) şi multe alte spectacole cu Royal Shakespeare Company şi National Theatre din Londra. Da, asta numai despre regizor... care şi-a făcut destul de bine treaba. Nu-i de mirare că mă simţeam ca într-un film. Iar restul companiei (The Roundabout Theatre Company)? Păi, lucrează şi la teatrul Henry Miller (piesa Nine, cu Antonio Banderas, câştigătoare a premiului Tony), o groază de actori care au câştigat premii Tony şi alte premii de genul ăsta, necunoscute la noi. A, şi mai aflu ceva. John Secada (Emcee) e un artist care a câştigat de două ori Grammy-ul şi a vândut peste 20 de milioane de albume. Nu e de mirare că era atât de drăguţ cu noi, oamenii săraci.

Fişă tehnică:
CABARET (Tony, Drama Desk and Outer Critics Circle awards for Best Revival of a Musical, pentru versiunea Roundabout Theatre Company), de Joe Masteroff,
muzica şi versurile de John Kander şi Fred Ebb,
regia: Sam Mendes;
cu: Susan Egan (Sally), John Secada (Emcee), Blair Brown (Fraulein Schneider), Tony Roberts (Herr Schultz), Rick Holmes (Clifford Bradshaw), Peter Benson (Ernst Ludwig), Liz McConahay (Fraulein Kost/Fritzie) ş.a.
Acompaniament: The Kit Kat Band.