Turist fără voie la Arad

Arad, 8 mai 2009

Plecasem la Budapesta, la o întrunire a Societăţii Vanenburg, în seara de 7 mai 2009, cu vagonul de dormit clasa 1, singur în compartiment. Aş fi putut să plec cu avionul, dar am ales trenul. În primul rând, ca să refac, nostalgic, ceva din farmecul drumurilor pe care le-am tot bătut în 2000, când am fost, pentru şase luni, bursier la Collegium Budapest. În al doilea rând, pentru că trebuie-trebuia să fiu prezent la ceremonia de sfinţire a locului viitoarei catedrale Sf. Filofteia, de la Curtea de Argeş, pe care am avut onoarea să o proiectez, la invitaţia Casei Majestăţii Sale Regele Mihai I. Zece Mai, ceremonie mare, despre care voi scrie la timpul cuvenit: la ora redactării acestor rânduri, în intercity-ul de Bucureşti, încă nu s-a petrecut.

Dar nu am mai ajuns acolo. S-a opus clasa muncitoare de la căile ferate maghiare care, în fervoarea stângistă a revendicărilor, a uitat că nu clienţii, şi mai cu seamă nu cei internaţionali, sunt de vină pentru nefericirile ei, ci, poate, patronii. Cum mi-a spus cu invidie casiera de la Arad, unde am fost dat jos de conductorul nostru, plictisit peste poate de slujba sa, ca orice amploiat al statului român care se respectă: ăştia, când au grevă, nu mişcă o roată, nu ca la noi! Fireşte, asta deşi ar trebui, prin lege, să asigure o treime din trafic.

Ei şi iată-mă turist fără voie pentru câteva ore la Arad. Am trecut de multe ori prin el, în drum spre Curtici şi Ungaria, dar nu fusese niciodată o destinaţie în sine. Locul e elegant şi monumental gândit. Arhitectura "ungurească" e serios făcută, consistentă, cu fronturi urbane bine ţinute, dar nici modernismul de după Unire nu e de lepădat. Cel comunist, însă, da!: bloace imunde şi lipsite de identitate, aceleaşi ca la Slobozia şi Paşcani. În centru, de abia înverziţi, mulţi arbori pe bulevardele centrale şi în grădina publică. Când merg în Africa, mi se pare uimitor că satele dogon au păduri în loc de centru, pe post de spaţiu public şi loc de iniţieri. Aici, însă, ca şi la Satu Mare, ca şi la Brăila, centrul e (şi) grădină publică şi nu mă mai minunez defel.

Până la centru, însă, dau de ditai măgăoaia de catedrală ortodoxă, cred, într-o piaţă cu bloace. Pauperă în soluţia arhitecturală şi rezolvări de detaliu, impresionează doar sufletele slabe, prin scară. E enormă. Ca multe din catedralele transilvănene (şi de la Timişoara, de altfel) de după Marea Unire, rolul ei este acela de indice de putere, nu de loc al reculegerii pioase, prin rugăciune.

Noroc cu McDonald's, că deschide la 7.30. Ajuns la 6.30 dimineaţa în urbe, nedormit şi cu nervii praştie din pricina muhaielelor de la căile ferate maghiare (şi a muhaielelor în general, sans frontieres), a fost singurul loc decent unde se putea bea o cafea decentă, utiliza o toaletă decentă şi, în general, unde se putea adăsta. Fireşte, cafenelele deschideau ceva mai târziu, oricum la opt! La Bucureşti, nu prea poţi bea o cafea înainte de nouă dimineaţa decât tot la McD. Şi, revenind la fast food, nu se va aprecia vreodată suficient rolul de erou civilizator al francizei americane în piaţa de restaurante din România. Înainte de 1995, când a apărut McDonald's de la Magazinul Unirea, puteai să ai orice fel de surpriză atunci când aveai fantezia de a mânca în oraş. De la meniu la preţ şi la duhoarea toaletelor, cerul era limita (sau, poate, nu cerul e exemplul decisiv aici). McD a aşezat un standard igienic şi un raport calitate-preţ care nu a fost întrecut vreme de foarte mulţi ani de, vorba ceea, restauraţia autohtonă. Între timp, acelaşi McD a dat şi câteva probe de ieşire din propria imagine de franciză americană, prin câteva amenajări de gust (la Piaţa Romană în Bucureşti, la Rm. Vâlcea), iar aici, la Arad, era de-a dreptul elegant. Prin comparaţie, cârciumile gării mi-au amintit mai mult de cele de dinainte de 1989 decât de prezent. Când am ieşit de la McD, la statuia lui Vasile Goldiş se depuneau coroane de flori, cânta fanfara militară, puternicii clipei arădene se prefăceau că le pasă, înconjuraţi şi de clienţii lor care se prefăceau că îi aplaudă, pioşi. Oraşul are şi universitate de stat, probabil o fi având şi vreuna privată, deci ritmul diplomelor pentru funcţionărimea cu sinecuri la stat este asigurat pe deplin.

Aceasta fu mica mea excursie involuntară la Arad. Vă recomand să vă luaţi un răgaz şi să îl vizitaţi, fie chiar pentru numai câteva ore, fie chiar şi în drum spre Ungaria (sau dinspre). E un oraş dintre cele mai frumoase al patriei. Şi opt mai a fost o zi normală, în pregătirea zilei Ioropii de la care, putem zice, depandă.