Memoriile lui Sherlock Holmes

Celebrul personaj Sherlock Holmes a prins viaţă sub pana lui sir Arthur Conan Doyle (1859-1930) în 1887, pe când doctorul Doyle îşi aştepta pacienţii în cabinetul său din Southsea. În câţiva ani şi câteva zeci de anchete care au fermecat Anglia şi apoi lumea întreagă, detectivul s-a făcut stăpân pe o mitologie a lui (costum în carouri, şapcă, pipă, lupă şi domiciliu în Baker Street 221B), mai convingătoare chiar decât viaţa unui londonez real.

Holmes - campion al logicii, temperament de artist, dar nu mai puţin sportiv şi amator de chimie - cerceta fărădelegi complicate în tandem cu la fel de faimosul Doctor Watson - figură de medic bonom, rotunjor, cu mare agerime socială -, care îi slujea şi de cronicar. În 1894, odată cu excepţionalele Memorii ale lui Sherlock Holmes, sir Arthur Conan Doyle a încercat să se despartă de personajul de-acum fetiş, care-i consuma o "prea mare doză de imaginaţie", umbrindu-i orice alte scrieri. Şi i-a confecţionat o ingenioasă dispariţie: Sherlock Holmes cade în capcana unui răufăcător diabolic, capul unei reţele infracţionale care prefigurează sistemul mafiot. Cititorii n-au acceptat însă o asemenea fatalitate, iar scriitorul, înduplecat, şi-a făcut eroul să "se întoarcă" după câtva timp, gata de noi aventuri.


De-a lungul îndelungatei şi foarte apropiatei mele cunoştinţe cu domnul Sherlock Holmes, nu-l auzisem niciodată vorbind despre rude şi doar arareori despre tinereţea lui. Această reţinere a lui sporise într-o asemenea măsură impresia de răceală aproape inumană pe care mi-o făcuse, încât ajungeam uneori să-l consider un fenomen izolat, un creier fără inimă - pe cât de lipsit de sentimente pentru semenii săi, pe atât de strălucit ca inteligenţă. Aversiunea lui faţă de femei, reticenţa lui dinaintea oricăror noi legături de prietenie îi caracterizau deopotrivă firea lipsită de afect, ca şi absenţa oricărei referiri la familia lui. Ajunsesem să cred că e orfan şi că nu are nici o rudă în viaţă, când, într-o bună zi, spre marea mea surpriză, începu să-mi vorbească despre fratele lui.

Era într-o după-amiază de vară, târziu, după ora ceaiului, şi conversaţia, care o luase razna la întâmplare şi pe sărite, trecând de la cluburile de golf la motivele pentru care schimbă înclinaţia eclipticii, se abătu în cele din urmă către chestiunea atavismelor şi a aptitudinilor ereditare. Era în discuţie în ce măsură o înzestrare deosebită a unui individ poate fi moştenită şi în ce măsură se datorează educaţiei sale timpurii.
- În cazul tău, i-am spus eu, din tot ce mi-ai relatat, mi se pare evident că darul observaţiei pe care-l posezi şi uşurinţa ta deosebită de a face deducţii se datorează instrucţiei tale sistematice.
- Într-o oarecare măsură, răspunse el, căzând pe gânduri. Strămoşii mei erau mici nobili de ţară care par să fi dus chiar viaţa obişnuită a categoriei lor sociale. Cu toate acestea, înclinaţia poate că am moştenit-o de la bunica mea, care era soră cu pictorul francez Vernet. Aplecarea pentru artă poate căpăta formele cele mai ciudate.
- Dar de unde ştii că este o însuşire ereditară?
- Pentru că fratele meu Mycroft o posedă chiar mai mult decât mine.

Ăsta era, într-adevăr, un lucru nou pentru mine. Dacă mai exista în Anglia un om cu asemenea calităţi ieşite din comun, cum de nici poliţia şi nici publicul nu auziseră de el? I-am pus această întrebare, sugerând că poate numai modestia îl făcea pe prietenul meu să declare că fratele lui îi este superior. Holmes râse de presupunerea mea.
- Dragul meu Watson, zise el, nu sunt de acord cu cei care socotesc modestia printre virtuţile omului. Un logician trebuie să vadă lucrurile exact aşa cum sunt, iar a te subestima este o abatere de la adevăr la fel de gravă ca şi exagerarea propriilor tale forţe. Aşadar, atunci când spun că Mycroft are un spirit de observaţie superior celui pe care-l posed eu, poţi să mă crezi că nu mă depărtez de adevăr nici cu o iotă.
- E mai tânăr decât tine?
- E cu şapte ani mai mare.
- Şi cum se face că e necunoscut?
- Ba, dimpotrivă, e chiar foarte cunoscut în cercul lui.
- Unde anume?
- Păi, de exemplu, la Clubul Diogene.

Nu auzisem în viaţa mea de această instituţie, lucru care, probabil, s-a citit limpede pe faţa mea, drept care Sherlock Holmes şi-a scos ceasul.
- Clubul Diogene este cel mai ciudat club din Londra, iar Mycroft este unul dintre oamenii cei mai ciudaţi. Poate fi găsit întotdeauna acolo între cinci fără un sfert şi opt fără douăzeci. Acum e şase, aşa că, dacă n-ai nimic împotriva unei mici plimbări în acest amurg frumos, mi-ar face mare plăcere să-ţi prezint două curiozităţi.
În cinci minute ne aflam pe stradă şi ne îndreptam spre Regent Circus.
- Te miri, zise prietenul meu, că Mycroft nu-şi foloseşte talentele ca detectiv. Ei bine, nu poate s-o facă.
- Dar am înţeles din ce mi-ai spus că...
- Spuneam că mi-e superior în materie de observaţie şi deducţie. Dacă arta detectivului ar începe şi s-ar sfârşi cu raţionamentele făcute în fotoliu, fratele meu ar fi cel mai mare vânător de criminali care s-a născut vreodată. Dar e cu totul lipsit de ambiţie şi de energie. Nu se deranjează nici măcar să-şi verifice propriile ipoteze şi preferă să fie infirmat decât să-şi dea osteneala să arate că are dreptate. De nu ştiu câte ori m-am dus la el cu un caz şi am primit explicaţii care s-au dovedit ulterior a fi corecte. Cu toate acestea, el n-a fost în stare să pună la punct detaliile practice care trebuie lămurite înainte de a aduce un caz în faţa judecătorului sau a juraţilor.
- Va să zică nu e profesia lui?
- Câtuşi de puţin. Ceea ce pentru mine e un mijloc de a-mi câştiga existenţa pentru el e o simplă pasiune de diletant. E foarte tare la cifre, aşa că are un post de revizor contabil într-o instituţie de stat. Mycroft locuieşte în Pall Mall şi în fiecare dimineaţă merge până după colţ, la Whitehall, iar seara străbate aceeaşi bucăţică de drum în sens invers. Cât e anul de lung altă deplasare nu face şi nu poate fi văzut nicăieri altundeva decât la Clubul Diogene, care se află chiar vizavi de locuinţa lui.
- Nu-mi aduc aminte să fi auzit de numele ăsta.
- Nici nu e de mirare. Ştii, sunt foarte mulţi bărbaţi în Londra care, unii din timiditate, alţii din mizantropie, nu ţin deloc să aibă parte de compania semenilor lor. În schimb, n-au nimic împotriva fotoliilor confortabile şi a publicaţiilor recente. Tocmai pentru confortul unor astfel de oameni a fost conceput Clubul Diogene, care-i adună în ziua de azi pe cei mai puţin sociabili şi mai anticlub bărbaţi din Capitală. Nici un membru al clubului n-are voie să bage cât de cât în seamă vreun alt membru. Nicăieri în încăperile clubului, în afară doar de Sala străinilor, nu ai voie să scoţi vreo vorbă, iar dacă i se aduc la cunoştinţă comitetului trei contravenţii succesive, cel care are mâncărime la limbă riscă să se trezească exclus. Fratele meu e unul dintre membrii fondatori ai clubului şi am constatat şi eu că atmosfera de acolo te unge la inimă.

Tot vorbind astfel, am ajuns în Pall Mall şi am pornit-o în jos, către capătul dinspre Strada St. James. Sherlock Holmes s-a oprit în faţa unei uşi, nu departe de Hotelul Carlton şi, prevenindu-mă să nu rostesc vreo vorbă, m-a condus în hol. Prin uşile de sticlă am zărit o sală mare şi luxoasă, în care o mulţime de bărbaţi şedeau cufundaţi în ziare, retras fiecare în cotlonul lui. Holmes m-a poftit într-o cămăruţă ce dădea spre stradă, apoi, lăsându-mă singur o clipă, se întoarse cu o persoană care nu putea fi decât fratele lui.
Mycroft Holmes era un bărbat mult mai voluminos şi mai voinic decât Sherlock. Era chiar corpolent, dar faţa lui, deşi masivă, păstra ceva din ascuţimea atât de pronunţată a fratelui său. Ochii lui, de un cenuşiu neobişnuit, puţin spălăcit, păreau să privească fără încetare cu acea detaşare introspectivă pe care la Sherlock Holmes n-am observat-o decât atunci când se concentra.
- Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule, zise el, întinzându-mi o mână mare şi lată, ca o aripioară de focă. De când aţi devenit cronicarul lui Sherlock, aud de el peste tot. Apropo, Sherlock, credeam că o să treci pe la mine săptămâna trecută să mă consulţi în legătură cu cazul acela de la conac. Bănuiam că te cam depăşeşte.
- Nu, l-am rezolvat, răspunse zâmbind prietenul meu.
- Bineînţeles că era Adams, nu?
- Da, era Adams.
- Am fost sigur de la început.
Cei doi fraţi se aşezară în geamlâcul clubului.
- Pentru cine vrea să studieze umanitatea, acesta este locul potrivit, zise Mycroft. Uitaţi-vă numai câte figuri minunate există! Uite-i pe cei doi care vin încoace, de pildă.
- Crupierul de biliard şi celălalt?
- Exact. Ce zici de celălalt?

Cei doi bărbaţi se opriseră în faţa ferestrei. Nişte urme de cretă deasupra buzunarului de la vestă erau singurele semne dând în vileag jocul de biliard pe care le-am putut observa la unul dintre ei. Celălalt era un om mărunţel, cu o faţă smolită. Umbla cu pălăria pe ceafă şi ţinea nişte pachete sub braţ.
- Văd că e un veteran, zise Sherlock.
- Care s-a pensionat de curând, remarcă fratele lui.
- După câte îmi dau seama, a făcut serviciul în India.
- Ca subofiţer.
- La artilerie, bănuiesc, adăugă Sherlock.
- A rămas văduv.
- Dar are un copil.
- Mai mulţi copii, dragul meu, mai mulţi.
- Daţi-o încolo, am intervenit eu, râzând, aţi cam întrecut măsura!
- Vai de mine! exclamă Holmes. Dar nu e deloc greu de stabilit că un om cu o ţinută ca a lui, cu o expresie autoritară şi cu pielea atât de arsă de soare, e militar de profesie, că are un grad mai mare decât cel de soldat şi că s-a întors de curând din India.
- Că a ieşit de curând din armată se vede din faptul că mai poartă încă «ghetele de magazie», cum li se zice, observă Mycroft.
- N-are mersul caracteristic cavaleriştilor, dar a purtat capela pusă într-o parte - se vede din faptul că are pielea mai deschisă la culoare pe acea parte a frunţii. Iar cu statura lui masivă, e imposibil să fi fost genist. Prin urmare, a făcut serviciul la artilerie.
- Pe urmă, bineînţeles, faptul că e în doliu mare ne spune că a pierdut o fiinţă foarte apropiată. De vreme ce îşi face singur cumpărăturile, s-ar putea deduce că i-a murit soţia. După cum vedeţi, a luat lucruşoare pentru copii. Printre altele, o zornăitoare, ceea ce arată că unul dintre copii e foarte mic. Probabil, nevastă-sa a murit la naştere. Iar cartea cu poze de sub braţ arată că a trebuit să se gândească şi la un alt copil.

Am început să înţeleg ce voia să spună prietenul meu când afirma că fratele lui posedă un spirit de observaţie mai pătrunzător chiar decât al lui. Sherlock îmi aruncă o privire şi zâmbi. Mycroft luă o priză de tabac dintr-o cutie de baga şi scutură resturile ce îi căzuseră pe haină cu o imensă batistă de mătase roşie.
- Apropo, Sherlock, zise el, am găsit ceva care o să-ţi meargă la inimă: o problemă cu totul ieşită din comun, care mi-a fost supusă spre rezolvare. N-am avut energia s-o cercetez pînă la capăt, dar mi-a oferit prilejul unor speculaţii foarte agreabile. Dacă ai chef să asculţi elementele cazului...
- Dragul meu Mycroft, o să fie o adevărată încântare pentru mine.
Fratele scrise repede câteva cuvinte pe o foaie din agendă şi, după ce sună din clopoţel, i-o înmână chelnerului.
- L-am rugat pe domnul Melas să vină până aici, zise el. Locuieşte în acelaşi imobil cu mine, la etajul de deasupra, şi ne cunoaştem puţin, ceea ce l-a şi îndemnat să vină la mine ca să-i rezolv nedumerirea. Din câte am înţeles, domnul Melas e grec de origine şi e un lingvist remarcabil. Îşi câştigă existenţa în parte ca interpret în tribunale, în parte servindu-le de ghid bogătaşilor levantini care se instalează în hotelurile de pe Bulevardul Northumberland. Cred că o să-l las chiar pe el să vă povestească, în felul lui caracteristic, întâmplarea neobişnuită pe care a trăit-o.

Câteva minute mai târziu ni se alătură un bărbat scund şi voinic. Faţa lui măslinie şi părul negru ca antracitul îi trădau originea meridională, deşi de vorbit, vorbea ca un englez instruit. Îi strânse mâna cu căldură lui Sherlock Holmes şi ochii negri îi scânteiară de bucurie cînd i se spuse că specialistul arde de nerăbdare să-i audă povestea.
- Mă tem că poliţia nu vrea să-mi dea crezare. Pe cuvântul meu că sunt convins de data asta! zise el cu glas plângăreţ. Pentru că poliţiştii n-au mai auzit până acum de aşa ceva, consideră că nici măcar nu e cu putinţă. Dar eu ştiu că n-o să-mi găsesc liniştea până ce nu voi afla ce s-a întâmplat cu acel biet om cu obrazul plin de plasturi.
- Sunt numai ochi şi urechi, zise Sherlock Holmes.
- Va să zică azi e miercuri, începu domnul Melas. Ei bine, asta se întâmpla acum două zile, deci luni seară. După cum poate aţi aflat de la vecinul meu, sunt tălmaci de meserie, traduc din şi în toate limbile sau aproape din toate, dar sunt grec de origine, am un nume grecesc şi, de aceea, asta e limba în care sunt considerat specialist. De câţiva ani sunt principalul interpret de greacă din Londra şi numele meu e binecunoscut în toate hotelurile.
Se întâmplă destul de des să fiu chemat la ore neobişnuite de diverşi străini care întâmpină dificultăţi sau de călători care sosesc târziu şi au nevoie de serviciile mele. De aceea, luni seară n-am fost deloc surprins când a venit în garsoniera mea un oarecare domn Latimer, un tânăr îmbrăcat după ultima modă, care m-a rugat să mă urc cu el în birja care ne aştepta în faţa porţii. Zicea că îl vizitează un prieten grec pentru nişte afaceri, dar, cum nu ştie nici o limbă străină, serviciile unui interpret îi sunt absolut indispensabile. Mi-a dat de înţeles că stă nu foarte departe, în cartierul Kensington, şi părea să fie teribil de grăbit, aşa că, de îndată ce am coborât în stradă, aproape că m-a împins în birjă.
Am zis în birjă, dar curând am început să mă întreb dacă nu cumva mă aflam într-o trăsură de casă sau într-o caleaşcă. Nu încăpea îndoială că era mult mai spaţioasă decât acea ruşine pe patru roţi - birja londoneză tipică -, iar tapiţeria, deşi cam uzată, era de foarte bună calitate, chiar luxoasă. Domnul Latimer se aşeză în faţa mea şi trăsura porni pe Charing Cross, până la Bulevardul Shaftesbury. Tocmai ajunseserăm la Oxford Street şi îmi permisesem să remarc că mi se pare un ocol cam prea mare pentru a ajunge în Kensington, când cuvintele îmi îngheţară pe buze din pricina comportamentului neobişnuit al însoţitorului meu.
Scosese din buzunar o măciucă înspăimântătoare, cu plumb la capăt, şi o agită de câteva ori înainte şi înapoi, ca şi cum ar fi vrut să-i verifice greutatea şi rezistenţa. Apoi, fără să rostească o vorbă, şi-o puse alături pe banchetă. După aceea ridică geamurile de o parte şi de alta şi, spre uimirea mea, văzui că erau acoperite cu hârtie pentru a mă împiedica să văd afară.
- Îmi pare rău că trebuie să vă astup vederea, domnule Melas, îmi spuse. Adevărul e că nu intenţionez să vă las să vedeţi unde mergeţi. S-ar putea să mă stingherească o eventuală întoarcere a dumneavoastră acolo dacă aţi cunoaşte drumul.
Vă puteţi închipui că lucrul m-a luat prin surprindere. Însoţitorul meu era un flăcău voinic, cu umeri laţi şi, chiar şi fără arma pe care şi-o pusese la îndemână, tot nu cred că aş fi avut vreo şansă, de-ar fi fost să mă lupt cu el.
- Purtarea dumitale este de-a dreptul scandaloasă, domnule Latimer, am îngăimat eu. Probabil că îţi dai seama că faci ceva pur şi simplu ilegal.
- Fără doar şi poate, este un fel de abuz, răspunse el, dar o să vă despăgubim pentru asta. Totuşi, mă văd silit să vă avertizez, domnule Melas, că, dacă în cursul serii veţi încerca să daţi alarma sau să faceţi vreun alt gest potrivnic intereselor mele, veţi constata că o asemenea acţiune comportă riscuri imense. Vă rog din suflet să nu uitaţi că nimeni nu ştie unde sunteţi şi că, atât aici, în trăsură, cât şi la mine acasă, sunteţi în puterea mea.

Vorbea foarte liniştit, dar vocea lui avea o asprime de-a dreptul ameninţătoare. N-am mai scos un cuvânt, întrebându-mă ce naiba l-o fi îndemnat să mă răpească în felul acesta extraordinar. Oricare ar fi fost motivul, era limpede că n-avea absolut nici un rost să opun rezistenţă şi că nu puteam decât să aştept cu braţele încrucişate să văd ce se va întâmpla.
Trăsura şi-a continuat drumul aproape două ore, fără ca eu să capăt vreun cât de mic indiciu despre direcţia în care o apucasem. Uneori, uruitul pietrelor mă lăsa să înţeleg că ne aflam pe un drum periferic cu pavaj prost, iar alteori, mersul egal şi silenţios sugera prezenţa asfaltului, dar, în afară de succesiunea acestor zgomote, absolut nimic nu mă putea ajuta să ghicesc unde ne aflam. Hârtia care astupa ferestrele nu lăsa să pătrundă pic de lumină, iar peste geamul ce ne despărţea de vizitiu era trasă o perdeluţă albastră. Plecasem din Pall Mall la şapte şi un sfert, iar când ne-am oprit, în fine, era nouă fără zece. Însoţitorul meu a coborât geamul şi am zărit atunci o intrare boltită, sub care ardea o lampă. O uşă s-a dat de perete chiar atunci când Latimer mă dădea jos din trăsură şi m-am şi trezit în interiorul casei, având o vagă impresie că, de o parte şi de alta, ar fi fost nişte copaci care mărgineau o peluză. Mi-ar fi însă cu neputinţă să spun dacă ne aflam pe domeniul cuiva sau pur şi simplu undeva la ţară.

Înăuntru ardea o lampă colorată cu gaz, dar lumina atât de slab, încât nu vedeam decât că am intrat într-un hol mărişor, cu tablouri pe pereţi. În semiîntunericul de acolo am putut doar desluşi că persoana care deschisese uşa era un bărbat mărunţel, între două vârste, cu umerii căzuţi şi cu o înfăţişare respingătoare. Când s-a întors spre noi, am văzut nişte sclipiri, de unde am dedus că poartă ochelari.
- Harold, acesta este domnul Melas? întrebă omuleţul.
- Da. Bravo! Bravo! Domnule Melas, sper că nu sunteţi supărat, dar fără dumneavoastră nu ne-am fi putut descurca. Dacă veţi juca cinstit, aşa cum vă cerem, n-o să aveţi ce regreta. În schimb, dacă veţi încerca să trişaţi, Domnul să vă aibă în pază!
Vorbea repezit şi agitat, amestecând chicoteli printre cuvinte, dar, într-un fel, m-a înspăimântat mai mult decât celălalt.
- Ce doriţi de la mine? l-am întrebat.
- Doar atât: să-i puneţi câteva întrebări unui distins vizitator al nostru, un domn originar din Grecia, şi să ne traduceţi răspunsurile. Dar vă rog să nu spuneţi mai mult decât vi se cere să spuneţi, căci altfel (şi aici a intervenit iar râsul acela nervos) o să vă pară rău că aţi venit pe lume.
Vorbindu-mi astfel, deschise o uşă şi mă conduse într-o cameră ce părea luxos mobilată, dar şi aici singura sursă de lumină era o lampă cu flacăra micşorată. Era, de bună seamă, o încăpere spaţioasă şi, în timp ce o străbăteam, simţind cum mi se afundă picioarele în covor, mi-am dat seama de grosimea şi moliciunea lui. Am desluşit nişte fotolii de catifea, un cămin înalt, cu placă de marmură, iar lângă el mi s-a părut că ar fi o armură japoneză. Chiar sub lampă se afla un scaun şi bătrânelul mi-a făcut semn să mă aşez pe el.
Tânărul ne părăsise, dar se întoarse îndată pe o altă uşă, aducând un domn îmbrăcat într-un fel de halat larg, care se apropie încet de noi. Când intră în cercul slab de lumină care-mi îngăduia să-l văd ceva mai bine, înfăţişarea lui îmi dădu pur şi simplu fiori de groază. Era palid ca un mort şi grozav de istovit. Ochii, strălucitori, îi ieşeau din orbite, dându-mi impresia unui om a cărui forţă spirituală o depăşeşte cu mult pe cea fizică. Dar ceea ce m-a şocat mult mai mult decât semnele slăbiciunii fizice a fost faptul că faţa îi era toată brăzdată grotesc cu bucăţi de plasture şi că un plasture mare i se lipise şi peste gură.
- Ai tăbliţa, Harold? strigă bătrânul atunci când această fiinţă stranie se prăbuşi mai degrabă decât se aşeză pe un scaun. Are mâinile libere? Bine, atunci adu-i condeiul. Domnule Melas, dumneavoastră urmează să-i puneţi întrebările, iar el o să scrie răspunsurile. Întrebaţi-l în primul rând dacă e dispus să semneze hârtiile.
Din ochii necunoscutului, ţâşniră fulgere.
- Niciodată, scrise el în greceşte pe tăbliţă.
- Cu nici un preţ? sună următoarea mea întrebare, pusă din porunca tiranului nostru.
- Numai dacă asist la căsătoria ei, oficiată de un preot pe care-l cunosc.
Gazda chicoti iarăşi veninos.
- Atunci ştii ce te-aşteaptă?
- Puţin îmi pasă de viaţa mea.

Acestea sunt câteva exemple de întrebări orale şi răspunsuri care au alcătuit strania noastră conversaţie pe jumătate vorbită, pe jumătate scrisă. De nenumărate ori a trebuit să-l întreb dacă nu vrea să cedeze şi să semneze actul. De tot atâtea ori am căpătat acelaşi răspuns vehement. Dar curând mi-a venit o idee salvatoare. M-am apucat să adaug la fiecare întrebare mici propoziţii venind din partea mea - la început nevinovate, pentru a verifica dacă vreunul dintre paznicii noştri înţelege despre ce e vorba, iar apoi, când m-am convins că nu dau semne că ar pricepe ceva, am trecut la un joc mai primejdios. Conversaţia noastră se desfăşura cam aşa:
- Nu câştigi nimic dacă te încăpăţânezi. Cine sunteţi?
- Nu-mi pasă pentru mine. Nu cunosc Londra.
- E în joc capul tău. De când sunteţi aici?
- Nu-i nimic. De trei săptămâni.
- N-ai să capeţi niciodată proprietatea. Sunteţi supus la cazne?
- Dar nici nu va încăpea pe mâinile unor ticăloşi. Mă ţin nemâncat.
- Dacă semnezi, eşti liber. În ce casă ne aflăm?
- N-am să semnez niciodată. Nu ştiu.
- În felul ăsta n-o ajuţi cu nimic. Cum vă numiţi?
- Asta aş vrea s-o aud din gura ei. Kratides.
- Ai s-o vezi dacă semnezi actul. De unde veniţi?
- Înseamnă că n-am s-o văd niciodată. De la Atena.

Mi-ar mai fi trebuit încă vreo cinci minute, domnule Holmes, şi aş fi izbutit să obţin toată povestea de la el, chiar acolo, sub nasul lor. Întrebarea mea următoare ar fi putut să lămurească situaţia, dar în clipa aceea uşa se deschise şi în cameră intră o femeie. Lumina era foarte slabă, aşa că nu am văzut decât că e înaltă şi graţioasă, că are părul negru şi că e îmbrăcată într-un fel de capot lung, alb, de croială largă.
- Harold, zise ea, vorbind stricat englezeşte, n-am mai putut sta singură. E aşa de pustiu acolo sus dacă stau numai cu... O, Doamne, dar ăsta-i Paul!
Aceste din urmă cuvinte fură rostite în greceşte şi în aceeaşi clipă prizonierul, smucindu-se cu un efort cumplit, îşi desfăcu plasturele de pe buze şi, strigând: «Sofia, Sofia», se aruncă la pieptul ei. Îmbrăţişarea lor nu dură decât o clipă, căci tânărul o apucă pe femeie şi o îmbrânci afară din odaie, în timp ce bătrânul îşi supuse uşor victima sleită de puteri, târând-o pe cealaltă uşă. O clipă am rămas singur în cameră şi am sărit în picioare, gândindu-mă că aş putea, cine ştie cum, să găsesc cheia misterului ce învăluia casa în care mă aflam. Din fericire însă, n-am întreprins nimic. Zic «din fericire», căci, ridicând ochii, l-am văzut în uşă pe bătrân, care mă fixa cu privirea.
- Asta e tot, domnule Melas, zise el. Vă daţi seama că v-am acordat încrederea noastră, silindu-vă să asistaţi la o chestiune cu totul intimă. Nu v-am fi deranjat dacă prietenul nostru, care ştie greceşte şi a participat la faza iniţială a acestor negocieri, n-ar fi fost obligat să se întoarcă în Orient. Era deci absolut necesar pentru noi să găsim pe cineva care să-i ia locul şi am avut norocul să auzim de talentul dumneavoastră.
M-am înclinat uşor.
- Aici aveţi cinci lire de aur, a adăugat el, apropiindu-se de mine, şi sper că ele constituie un onorariu suficient. Dar vă rog să nu uitaţi, a adăugat, ciocănindu-mă uşor în piept şi chicotind, că dacă veţi sufla cuiva vreo vorbă despre povestea asta, băgaţi bine de seamă, o singură vorbuliţă, atunci Dumnezeu să vă aibă în pază!

Nici nu vă pot descrie în cuvinte groaza şi dezgustul pe care mi le inspirau acest omuleţ nemernic. Lumina cădea acum asupra lui şi îl vedeam mai bine. Avea o faţă pământie şi ascuţită, iar barbişonul lui rar părea neîngrijit. În timp ce vorbea, îşi repezea bărbia înainte, iar pleoapele şi buzele îi zvâcneau ca unui epileptic. Îmi ziceam că, fără îndoială, şi chicotele acelea necontrolate care-l apucau din când în când vor fi fost tot simptome ale vreunei boli de nervi. Dar ceea ce te înspăimânta cel mai mult uitându-te la el erau ochii de culoarea oţelului, cu o privire rece şi pătrunzătoare, în care licărea o cruzime feroce, fatală.
- Dacă veţi vorbi despre povestea asta, noi o să aflăm, adăugă el. Avem mijloacele noastre de informare. Acum trăsura vă aşteaptă afară şi prietenul meu vă va conduce.

Am fost condus prin hol şi urcat în trăsură. Am întrezărit iarăşi o clipă nişte copaci şi o grădină. Domnul Latimer venea la un pas în urma mea şi, fără să scoată un cuvânt, s-a aşezat pe bancheta din faţa mea. Am mers din nou multă vreme în tăcere, cu geamurile ridicate, până ce, în sfârşit, puţin după miezul-nopţii, trăsura s-a oprit.
- Aici o să coborâţi, domnule Melas, zise însoţitorul meu. Îmi pare rău că vă las atât de departe de casă, dar n-am încotro. Orice încercare din partea dumneavoastră de a urmări trăsura va avea consecinţe grave pentru dumneavoastră.

Spunând acestea, a deschis portiera, iar eu abia am avut timp să sar jos, că vizitiul a şi dat bice calului şi trăsura a pornit uruind. M-am uitat uimit în jurul meu. Mă aflam în mijlocul unui fel de izlaz buruienos, ici-colo cu tufişuri întunecate de grozamă. În depărtare se zărea un şir de case şi la unele ferestre de la etaj mai era lumină. De partea cealaltă am văzut felinarele roşii de la calea ferată.
Trăsura care mă adusese acolo dispăruse. Am stat locului, uitându-mă de jur-împrejur şi întrebându-mă unde Dumnezeu mă aflu, când, deodată, am desluşit prin întuneric un om care se apropia. Ajungând în dreptul meu, am văzut că e un hamal.
- Vă rog, aţi putea să-mi spuneţi unde ne aflăm? l-am întrebat.
- Pe izlazul Wandsworth! mi-a zis el.
- Şi pot să iau de aici trenul spre oraş?
- Dacă mergeţi drept înainte, aveţi cam o milă până la Gara Clapham, mi-a răspuns omul, şi tocmai bine prindeţi ultimul tren care vă duce la Gara Victoria.

Aşa s-a sfârşit aventura mea, domnule Holmes. Nu ştiu nici unde am fost, nici cu cine am vorbit şi nici mai mult decât v-am povestit. Dar ştiu că e vorba de o ticăloşie şi, dacă pot, tare aş vrea să-l ajut pe nefericitul acela. În dimineaţa următoare i-am istorisit toată tărăşenia domnului Mycroft Holmes şi, ulterior, am spus şi la poliţie.
După ce am ascultat această poveste extraordinară, am rămas cu toţii tăcuţi un timp. Apoi Sherlock s-a uitat la fratele lui.
- Ai întreprins ceva? îl întrebă el.
Mycroft ridică ziarul Daily News, care se afla pe o măsuţă, şi citi:
«Persoana care va furniza informaţii despre locul unde se află domnul Paul Kratides din Atena, grec de origine şi necunoscător al limbii engleze, va primi o recompensă. De asemenea, i se va acorda o răsplată oricărui care va da informaţii despre o grecoaică pe nume Sofia. Răspunsurile se primesc la X 2473.» Anunţul a fost publicat în toate cotidienele. Nu s-a primit nici un răspuns.
- Dar la legaţia greacă?
- M-am interesat. Nimeni nu ştie nimic.
- Atunci să trimitem o telegramă la şeful poliţiei din Atena.
- Toată energia familiei e adunată în Sherlock, zise Mycroft, întorcându-se spre mine. Ei bine, ia tu cazul în primire şi anunţă-mă dacă faci vreo ispravă.
- Cu plăcere, răspunse prietenul meu, ridicându-se. Am să vă ţin la curent şi pe tine, şi pe domnul Melas. Între timp, domnule Melas, dacă aş fi în locul dumneavoastră, mi-aş lua oarecari măsuri de precauţie, pentru că, bineînţeles, după aceste anunţuri, ei îşi pot da seama că i-aţi trădat.
Pe când ne întorceam spre casă, Holmes se opri la un oficiu poştal şi trimise câteva telegrame.
- Vezi, Watson, remarcă el, seara noastră n-a fost irosită în zadar. Uite, tocmai pe calea asta, graţie lui Mycroft, am ajuns la unele dintre cazurile cele mai interesante. Afacerea a cărei relatare am ascultat-o adineaori, deşi nu poate avea decât o explicaţie, prezintă totuşi câteva aspecte ieşite din comun.
- Speri să o rezolvi?
- Păi, de vreme ce ştim deja atâtea lucruri, ar fi într-adevăr nefiresc dacă n-am afla şi restul. Probabil că şi tu ţi-ai construit o ipoteză care să explice lucrurile pe care le-am auzit.
- Da, însă una destul de vagă.
- Şi care e ipoteza ta?
- Mie mi se pare limpede că grecoaica a fost răpită de tânărul englez numit Harold Latimer.
- Răpită de unde?
- Poate de la Atena.
Sherlock Holmes clătină din cap.
- Tânărul ăsta nu ştie boabă greceşte. Domnişoara vorbea englezeşte binişor. De aici se poate deduce că ea se află de câtăva vreme în Anglia, pe când el n-a fost niciodată în Grecia.
- Ei bine, atunci putem să presupunem că ea a venit în vizită în Anglia şi că acest Harold a convins-o să fugă cu el.
- Asta e mai probabil.
- Apoi fratele, pentru că bănuiesc că asta trebuie să fie înrudirea lor, soseşte din Grecia ca să intervină. Comite imprudenţa de a se lăsa prins în laţul tânărului şi al complicelui său mai vârstnic. Cei doi pun mâna pe el şi recurg la mijloace violente pentru a-l sili să semneze nişte hârtii prin care să le transfere lor averea fetei - probabil, încredinţată lui în calitate de tutore. Numai că el refuză. Pentru a se târgui cu el, ticăloşii trebuie să facă rost de un interpret, iar alegerea lor cade asupra acestui domn Melas, după ce mai înainte recurseseră la un altul. Fetei nu i se spune că fratele ei ar fi sosit, dar ea îl descoperă printr-o simplă întâmplare.
- Excelent, Watson! exclamă Holmes. Chiar am impresia că nu eşti departe de adevăr. Îţi dai seama că noi deţinem toate atuurile şi nu avem a ne teme decât de cine ştie ce neaşteptată acţiune violentă din partea lor. Dacă ne dau răgaz, punem mâna pe ei.
- Dar cum putem afla unde se află casa asta?
- Păi, dacă supoziţiile noastre sunt corecte şi numele fetei este, sau a fost Sofia Kratides, nu ne va fi prea greu să-i luăm urma. Asta trebuie să fie principala noastră speranţă, fiindcă, bineînţeles, fratele ei e cu desăvârşire necunoscut. E limpede că relaţiile acestui Harold cu fata datează de ceva vreme, cel puţin de câteva săptămâni, căci fratele din Grecia a avut timp să audă povestea asta şi să vină încoace. Dacă în tot acest timp au locuit în aceeaşi casă, probabil că vom primi un răspuns la anunţul publicat de Mycroft.
Vorbind aşa, am ajuns acasă, în Baker Street. Holmes a urcat primul scările şi, când a deschis uşa camerei noastre, a tresărit surprins. Privind peste umărul lui, surpriza mea a fost la fel de mare ca a lui. Fratele lui, Mycroft, şedea fumând într-un fotoliu.
- Poftim, Sherlock! Poftim, domnule Watson! zise el, liniştit, zâmbind de mirarea ce ni se zugrăvea pe feţe. Ce, Sherlock, nu te aşteptai la un asemenea zel din partea mea? Nu ştiu cum, dar cazul ăsta mă atrage într-un fel.
- Cum ai ajuns aici?
- V-am luat-o înainte venind cu birja.
- A intervenit vreun element nou?
- Am primit un răspuns la anunţul meu.
- A!
- Da, a sosit la câteva minute după plecarea voastră.
- Şi ce spune?

Mycroft Holmes scoase la iveală o foaie de hârtie.
- Uite-l, zise el. E scris cu o peniţă rondă, pe hîrtie de lux, de un om între două vârste, cu o constituţie nu prea robustă. «Domnule, scrie individul, ca răspuns la anunţul dumneavoastră de astăzi, vă aduc la cunoştinţă faptul că o cunosc foarte bine pe domnişoara în chestiune. Dacă aţi avea amabilitatea să veniţi până la mine, v-aş putea furniza unele amănunte cu privire la dureroasa ei poveste. În momentul de faţă, ea locuieşte la Vila Dafinul, din Beckenham. Cu stimă, J. DAVENPORT.» Văd că scrie de la Lower Brixton, adăugă Mycroft Holmes. Ce zici, Sherlock, nu crezi că am putea chiar acum să dăm o fugă cu trăsura până la el şi să aflăm aceste amănunte?
- Dragul meu Mycroft, viaţa fratelui este mult mai preţioasă decât povestea surorii. Cred că ar trebui să-l căutăm pe inspectorul Gregson la Scotland Yard şi să mergem direct la Beckenham. Ştim că se pune la cale uciderea unui om şi fiecare ceas poate avea o importanţă vitală.
- Poate n-ar fi rău să-l luăm cu noi şi pe domnul Melas, am propus eu. S-ar putea să avem nevoie de un interpret.
- Că bine zici! exclamă Sherlock Holmes. Trimite băiatul să ne facă rost de o trăsură şi pornim imediat.
În timp ce vorbea, trăsese sertarul mesei şi am observat că şi-a strecurat revolverul în buzunar.
- Da, a adăugat el, răspunzând privirii mele, judecând după cele auzite, cred că avem de-a face cu o bandă foarte periculoasă.

Când am ajuns la domnul Melas, în Pall Mall, se lăsase întunericul. Dar tocmai trecuse pe la el un domn şi plecaseră împreună.
- N-ai putea să-mi spui unde s-a dus? întrebă Mycroft Holmes.
- Nu ştiu, conaşule, răspunse femeia care ne deschisese uşa. Ştiu numai că l-a luat domnul acela cu trăsura.
- Şi domnul acela n-a spus cum se numeşte?
- Nu, conaşule.
- Nu cumva era un tânăr înalt şi brunet, destul de frumuşel?
- A, nu, conaşule. Era un domn mărunţel, cu faţa ascuţită şi cu ochelari pe nas, dar foarte simpatic, fiindcă a râs tot timpul cât a vorbit cu mine.
- Hai, repede! strigă brusc Sherlock Holmes. Se îngroaşă gluma! comentă el în timp ce trăsura ne ducea spre Scotland Yard. Indivizii ăştia au pus iar mâna pe Melas. Omul e cam moale din fire, după cum şi-au dat ei seama din seara trecută. Ticălosul acela a izbutit să-l terorizeze din clipa în care s-a aflat în prezenţa lui. Fără îndoială că au nevoie de serviciile lui profesionale, dar de îndată ce nu le va mai fi de folos, s-ar putea să aibă chef să-l pedepsească pentru ceea ce ei vor considera, negreşit, o trădare din partea lui.

Speranţa noastră era ca, luând trenul, să ajungem la Beckenham odată cu trăsura, dacă nu chiar mai devreme. Din păcate însă, la Scotland Yard a trebuit să pierdem mai bine de o oră până să-l găsim pe inspectorul Gregson şi să facem formele legale pe baza cărora să obţinem permisiunea de a intra în casa aceea. Am ajuns la Gara Podul Londrei la zece fără un sfert şi abia la zece şi jumătate am coborât tuspatru pe peronul staţiei Beckenham. Un drum cu trăsura de o jumătate de milă ne-a dus la Vila Dafinul, o casă mare şi întunecoasă, despărţită de şosea printr-un domeniu. Aici am lăsat birja să plece şi ne-am continuat drumul, luând-o pe alee.
- Nici o fereastră luminată, observă inspectorul. S-ar zice că nu e nimeni acasă.
- Păsărelele noastre au zburat şi cuibul e gol, zise Holmes.
- Ce vă face să credeţi asta?
- Acum mai puţin de o oră a ieşit de aici o trăsură încărcată cu bagaje.

Inspectorul râse:
- Am văzut şi eu urme de roţi în lumina felinarului de la poartă, dar de unde ştiţi de bagaje?
- Poate că aţi observat că aceleaşi urme de roţi vin şi din partea opusă, dar urmele de la ieşire sunt mult mai adânci - atât de adânci, încât putem spune cu certitudine că trăsura ducea o povară foarte grea.
- Aici am impresia că m-aţi depăşit, zise inspectorul, dând din umeri. Dar nu va fi uşor să forţăm uşa asta. Mă rog, dacă nu reuşim să ne facem auziţi, o să încercăm totuşi.

Bătu tare în uşă şi trase de clopot, dar fără nici un rezultat. Holmes dispăruse, însă se întoarse peste câteva minute.
- Am izbutit să deschid o fereastră, zise el.
- E o adevărată mană cerească, domnule Holmes, că dumneavoastră sunteţi de partea autorităţilor şi nu împotriva lor, remarcă inspectorul, observând iscusinţa cu care prietenul meu dăduse peste cap foraibărul. Ei bine, cred că, date fiind împrejurările, putem intra fără să mai aşteptăm vreo invitaţie.

Am intrat pe rând într-o cameră spaţioasă, în mod evident chiar aceea în care se pomenise deunăzi domnul Melas. Inspectorul îşi aprinsese felinarul şi, la lumina lui, am desluşit cele două uşi, perdeaua, lampa şi armura japoneză pe care le descrisese interpretul. Pe masă se aflau două pahare, o sticlă goală de coniac şi resturi de mâncare.
- Ce e asta? întrebă deodată Holmes.
Am amuţit cu toţii, ciulind urechile. De undeva de deasupra capetelor noastre se auzea un sunet slab, ca un geamăt. Holmes se repezi la uşă şi ieşi în hol. Sunetul acela jalnic venea de la etaj. Se năpusti pe scări, urmat îndeaproape de inspector şi de mine, în timp ce fratele său Mycroft venea după noi cât de iute îi îngăduia statura lui masivă.

La etajul doi am găsit trei uşi. Sunetele acelea sinistre veneau dinspre odaia din mijloc. Uneori scădeau până la un fel de murmur surd, apoi se înălţau într-un geamăt strident. Uşa era încuiată, dar cheia se afla pe din afară. Holmes dădu uşa de perete şi se năpusti înăuntru, dar ieşi într-o clipă, ţinându-se de gâtlej.
- E mangal! strigă el. Aşteptaţi puţin. O să se risipească.

Scrutând întunericul din încăpere, am văzut că singura lumină venea de la o flăcăruie albastră, slabă, ce dănţuia pe un trepied mic de alamă aşezat în mijlocul podelei. Arunca în jur un cerc de lumină lividă, nefirească, iar în bezna din spatele lui am desluşit vag două siluete încovrigate lângă perete. Pe uşa deschisă veneau emanaţii cumplite, otrăvitoare, din care pricină toţi am început să tuşim şi să respirăm greu. Holmes se repezi la fereastra din capul scărilor şi dădu drumul la aer curat, iar apoi, năpustindu-se în odaie, deschise larg geamul şi aruncă mangalul în grădină.
- Într-o clipă o să putem intra, horcăi el, ieşind iarăşi cu iuţeală din încăpere. Pe unde o fi o lumânare? Nu prea cred că putem aprinde un chibrit în atmosfera asta. Ţine lumina în dreptul uşii şi noi o să-i scoatem afară, Mycroft. Acum!

Pornind cu toţii la asalt, i-am apucat pe cei doi asfixiaţi şi i-am scos pe palier. Amândoi zăceau în nesimţire şi aveau buzele vinete, feţele umflate şi congestionate, ochii ieşiţi din orbite. Trăsăturile le erau atât de schimonosite, încât numai barba neagră şi trupul robust ne-au permis să recunoaştem într-unul din ei pe interpretul grec care se despărţise de noi la Clubul Diogene cu doar câteva ceasuri mai înainte. Fusese legat de mâini şi de picioare, iar deasupra ochilor se vedea urma unei lovituri violente. Celălalt, legat fedeleş şi el, era un bărbat în ultimul hal de slăbiciune, cu câteva bucăţi de plasture lipite pe faţă, într-un desen grotesc. În clipa în care l-am întins pe palier, a încetat să mai geamă şi, dintr-o privire, am înţeles că pentru el salvarea venise prea târziu. În schimb, domnul Melas mai trăia şi, în mai puţin de o oră, cu ajutorul sărurilor de amoniac şi al coniacului, am avut satisfacţia de a-l vedea deschizând ochii şi de a şti că mâna mea îl smulsese din valea întunecată în care se întâlnesc potecile tuturor muritorilor.

Povestea pe care ne-o spuse domnul Melas era simplă şi nu făcea decât să confirme propriile noastre deducţii. Intrând în garsoniera lui, vizitatorul misterios scosese din mânecă o armă sinistră - o măciulie de plumb legată de o cureluşă - şi-l făcuse să creadă cu atâta convingere că-l paşte o moarte imediată şi inevitabilă, încât îl răpise pentru a doua oară. Într-adevăr, banditul acela hlizit îşi exercitase influenţa aproape hipnotică asupra nefericitului tălmaci - acesta nu putea să vorbească despre el fără să pălească şi să-i tremure mâinile. Fusese dus val-vârtej la Beckenham şi silit să slujească de tălmaci la o a doua întrevedere, mai dramatică decât prima, în cursul căreia cei doi englezi îşi ameninţaseră prizonierul că va muri pe dată dacă nu va da curs cererii lor. În cele din urmă, văzând că nu se lasă intimidat de nici o ameninţare, îl zvârliseră înapoi în temniţa lui şi, după ce-l acuzaseră pe Melas de trădare, devenită evidentă în urma anunţului publicat în toate ziarele, îl năuciseră cu o lovitură de baston. După aceea, omul nostru habar n-avea ce se mai întâmplase cu el până în clipa în care ne văzuse aplecaţi asupra lui.

Acesta a fost cazul ciudat al interpretului grec, a cărui explicaţie a rămas învăluită oarecum în mister. Intrând în legătură cu domnul care răspunsese la anunţul nostru, am izbutit să aflăm că nefericita domnişoară se trăgea dintr-o familie de bogătaşi greci şi că venise în vizită la nişte prieteni în Anglia. Pe când se afla aici, cunoscuse un tânăr, pe nume Harold Latimer, care izbutise să-şi impună voinţa asupra ei şi, în cele din urmă, o convinsese să fugă cu el. Prietenii săi din Anglia, şocaţi de această întâmplare, se mulţumiseră să-l informeze pe fratele ei de la Atena, după care se spălaseră pe mâini de toată povestea. Sosind în Anglia, fratele făcuse imprudenţa de a se lăsa prins în capcana lui Latimer şi a complicelui său, care se numea Wilson Kemp, un ins cu antecedente foarte urâte. Aceştia doi au constatat că, nevorbind deloc engleza, fratele fetei este cu totul neajutorat în mâinile lor. Îl ţinuseră prizonier, străduindu-se, prin acte de cruzime şi prin înfometare, să smulgă de la el un document prin care le ceda averea lui şi a surorii sale. Îl ţinuseră închis în vila aceea fără ştirea fetei şi-i acoperiseră faţa cu bucăţi de plasture pentru ca sora lui să nu-l recunoască dacă ar fi dat întâmplător cu ochii de el. Totuşi, intuiţia ei feminină nu se lăsase înşelată de această mască atunci când, la prima vizită a interpretului, Sofia a putut să-l vadă. Numai că şi biata fată era, la rândul ei, prizonieră. În casă nu se mai afla decât un bărbat care avea slujba de vizitiu şi nevasta lui, amândoi unelte ale bandiţilor. Văzând că secretul lor a fost dat în vileag şi că nu-l pot convinge în nici un fel pe prizonier să le facă pe plac, cei doi ticăloşi fugiseră pe nepusă masă cu fata, părăsind vila pe care o închiriaseră, după ce mai întâi se răzbunaseră, credeau ei, atât pe cel ce-i înfruntase, cât şi pe cel ce-i dăduse de gol.

Câteva luni mai târziu, ne-a parvenit de la Budapesta o interesantă tăietură dintr-un ziar. Era vorba acolo de doi englezi care călătoriseră cu o femeie şi avuseseră un sfârşit tragic. Cei doi muriseră înjunghiaţi, se pare, iar poliţia maghiară era de părere că, de fapt, se certaseră şi se răniseră de moarte reciproc. Eu unul cred însă că Holmes e de cu totul altă părere şi susţine până în ziua de azi că, dacă am putea-o descoperi pe tânăra grecoaică, am putea afla care a fost răzbunarea pentru suferinţele îndurate de ea şi de fratele ei.