Unii spun că Will Self ar fi doar un jurnalist inteligent şi nonconformist al cărui scris bizar suferă din cauza influenţelor mult prea eterogene, că are un stil impur şi că îşi alege deliberat subiecte şocante pentru romanele lui. Alţii sînt de părere că ar fi un mic geniu al literaturii punk, găsesc în romanele lui substraturi filozofice, îi apreciază vocabularul erudit şi îl compară cu J.G. Ballard sau cu William Burroughs. Will Self a jucat rugby, şi-a părăsit studiile filozofice de la Oxford, a devenit dependent de heroină, a fost implicat în scandaluri mediatice răsunătoare. Este un scriitor imprevizibil, anticanonic, cu un trecut tumultuos şi autodistructiv, iar literatura lui nu putea fi altfel decît anti-establisment şi, din fericire, controversată. Dacă ar trebui să-i definesc literatura în doar cîteva cuvinte, aş zice: satirică, fantezistă, grotescă, psihotică, deviantă, alternativă, transgresivă... Fiu al unui eminent profesor universitar de ştiinţe politice, Will Self a publicat şapte romane, tot atîtea volume de proză scurtă şi alte şase cărţi de eseuri şi publicistică. A primit cîteva premii, printre care Geoffrey Faber Memorial Prize şi Woodhouse Prize for Comic, dar a fost nominalizat şi pentru Bad Sex Award. În prezent este editorialist la The Independent şi la Evening Standard, locuieşte în sudul Londrei, obişnuieşte să meargă pe jos cîteva zeci de mile la o singură plimbare şi se defineşte, printre altele, drept un "flâneur modern". La Editura Polirom îi va apărea al treilea roman în limba română - Măreţele maimuţe, în traducerea lui Ciprian Şiulea.
Marius Chivu: Se spune despre tine că eşti "un enfant terrible al scenei literare londoneze", "noul rege Gonzo", un prozator punk ce a trecut de la faima statutului de scriitor cult la ruşinea de a fi subiect al publicaţiilor tabloide... Ţi se potrivesc toate acestea? Te defineşte excesul?
Will Self: Păi, se prea poate ca excesul de narcotice şi de sex să mă fi definit la un moment dat, dar acum sînt un bărbat de 47 de ani, cu patru copii, cu o căsnicie fericită, abstinent de alcool şi droguri de aproape un deceniu şi autorul a douăzeci de cărţi... Deci, presupun, că aceste etichete puse de media sînt doar asta şi nimic mai mult: simple etichete fără altă funcţie decît să ofere o manieră facilă de a se înţelege cine sînt şi ce-i cu mine.
M.C.: Dacă e adevărat ce spui, cu modestie, despre tine că ai fi un "intelectual conformist din clasă mijlocie", este atunci literatura ta "anarhistă" o formă extremă de a atrage atenţia şi de a şoca cu orice preţ apaticul cititor burghez? Unde ar fi echilibrul dintre epatarea burghezului şi "reformarea mentalităţii" lui, cum ziceai undeva că ţi-ar plăcea s-o faci?
W.S.: Eu scriu ce simt, pur şi simplu, şi scriu despre ceea ce mă interesează pe mine - nu mă gîndesc la cititorul în sine deloc. Cititorul meu ideal este acea persoană care vrea să mă citească. Cu siguranţă niciodată nu am intenţionat să atrag atenţia cu orice preţ prin proza mea - indiferent de comportamentul meu public sau de ceea ce am făcut eu în viaţa personală. Mi se pare că e prea multă literatură convenţională în jur, destul de banală şi neinteresantă, dar eu nu mi-am modelat în mod conştient opera ca răspuns la această situaţie sau ca tratament şoc pentru complezenţa burgheză.
M.C.: Totuşi, ai declarat că vrei "să disturbi credinţele fundamentale ale cititorului"... Nu crezi că romanele tale exprimă, pe undeva, şi lipsa de speranţă? Pentru a transcende graniţele dintre tabu şi norma comună, cît de liber poate fi, în fond, un scriitor? Altfel spus, cît de departe îi este permis să meargă; există limite morale în cazul imaginaţiei lui vicioase şi disturbatoare?
W.S.: Nu, nu există astfel de limite - pînă la urmă, toate acestea sînt doar cărţi, poţi să le închizi şi să-ţi vezi de drum. Cărţile nu consumă atît de mult din resursele lumii, cărţile nu domină discursul public aşa cum o fac alte media. Cum am spus şi mai sus: eu scriu din inimă, iar dacă inima îmi e cîteodată grea, sau chiar deznădăjduită, atunci asta exprim.
M.C.: Sînt, atunci, aceste ficţiuni ale excesului lipsite de orice sanctitate un fel de alienare narativă postmodernă?
W.S.: Ei bine, o parte din munca mea depinde de o intrigă destul de bine legată. Nu prea ştiu ce este postmodernismul, în afara unui stil arhitectural. Admit, desigur, că sînt un modernist, dacă asta înseamnă să abandonezi perspectiva stendhaliană de secol XIX a ficţiunii ca "oglindă a vieţii". Şi mai cred că, odată ce naratorul - precum un mic dumnezeu - a fost detronat, abia atunci putem reda cu adevărat textura vieţii trăite. Iar dacă acea viaţă este una alienată, atunci aşa să fie.
M.C.: Eşti un fan al lui Swift ("acest Shakespeare satiric"), J.G. Ballard şi Hunter S. Thompson te-au influenţat, îi admiri şi pe Martin Amis sau Alasdair Gray. Ce au în comun toţi aceştia?
W.S.: Păi, niciunul dintre ei nu este genul de scriitor realist - în afară de asta, mai nimic, poate.
M.C.: Chiar tu ai subliniat faptul că toate cărţile tale sînt fantastice în măsura în care nu crezi în real (Julio Cortázar o spusese şi el). Din punctul tău de vedere, care sînt problemele cu care se confruntă realul, care ar fi neajunsurile realităţii?
W.S.: Nu e vorba că nu aş crede în existenţa lucrurilor reale - doar că eu nu cred că acestea s-ar conforma cu totul percepţiei comune asupra realităţii. Ficţiunea mea se bazează pe ideea că adevărul poate fi găsit în coerenţa unui set de propoziţii, oricum mai mult decît în corespondenţa acestor fraze cu o lume asumată ca fiind "reală". Această ultimă perspectivă este una esenţial platoniciană - a mea este mai mistică, presupun. De aceea lucrez atît de mult cu lumi alternative, căci numai arătînd felul în care adevărul iese la suprafaţă din coerenţa acestor lumile ficţionale putem ghici natura propriului nostru adevăr.
"Sexul e ciudat, nu!?"
M.C.: Măreţele maimuţe ne oferă un spectaculos caz de primatomorfoză umană. Recenzenţii britanici ai romanului au comentat deja legăturile literaturii tale cu satira lui Jonathan Swift, dar eu mă întreb dacă ai avut în minte un fel de replică evoluţionistă la Metamorfoza lui Kafka sau, poate, la Rinocerii lui Ionesco? Sau, cine ştie, te-a inspirat militantismul etic pentru drepturile animalelor...
W.S.: Ei bine, toate acestea. Am fost, desigur, conştient de Kafka şi de Ionesco - de altfel, am prefaţat romanul cu un citat din O dare de seamă pentru Academie a lui Kafka. Am fost mai mult decît şocat de stranietatea intensă a faptului că, la un moment dat, ne-am aflat pe punctul de a extermina cea mai apropiată rudă a noastră din sălbăticie (acum se ştie faptul că e posibilă transfuzia de sînge de la cimpanzeu la om), iar aceasta a fost, filosofic vorbind, o situaţie extrem de complicată.
Pe lîngă asta, a mai fost vorba şi de toată istoria bizară a întîlnirii Vestului civilizat cu primatele africane: cum au fost ele văzute, iniţial, ca o formă de viaţă superioară hotentoţilor! Aşa cum "nobilul sălbatic" al lui Rousseau e foarte posibil să se fi bazat mai mult pe primate decît pe oamenii primitivi.
Am mai fost de asemenea impresionat de felul în care descoperirea maimuţelor de către vestici a fost imediat primită cu literatură satirică - şi mi s-a părut mie că aşa cum am spus "salut" cu acel ton sarcastic, la fel ar trebui să spunem şi "la revedere". Am vrut ca Măreţele maimuţe să fie acea satiră a despărţirii - dar, din păcate, nu cred că am reuşit să-mi îndeplinesc scopul.
M.C.: De ce erotismul este atît de distorsionat în cărţile tale? Din perspectiva sexualităţii, romanele tale sînt un fel de povestiri fantasy porno-morbide: cuplul din Cucul şi pupăza experimentează o mutantă schimbare de sex, în Cum trăiesc morţii se face "sex spectral", în Măreţele maimuţe sexul este doar o acuplare brutală, primitivă şi la întîmplare...
W.S.: Păi, sexul e ciudat, nu!? Uneori foarte primar, foarte brutal - alteori foarte gentil şi tandru... Dar după ce treci prin tot acest spectru, în final rămîne, de fapt, doar inserţia unui corp în altul, iar acest lucru ne sfidează toate ideile noastre despre minţi discrete, percepţii discrete.
M.C.: Scrii satiră pentru că satira dă de gîndit - acesta ar fi unul dintre statement-urile tale. Te admir pentru asta, dar cît de realistă este, la rîndul ei, această "educativă" motivaţie a scrisului în vremurile egoist-hedoniste de astăzi? Chiar crezi că literatura cu implicaţii morale deghizate în satiră poate împrospăta / stimula gîndirea oamenilor? Nu crezi, nu simţi că oamenii percep literatura ca entertainment şi că, de fapt, asta şi caută în literatură - o altă modalitate de a-şi omorî timpul?
W.S.: Nu sînt sigur că "satira" descrie în totalitate ceea ce fac în opera mea - mai sînt şi altele la mijloc. Dar, ca să răspund la întrebare: nu, eu cred că îţi ia mult timp să citeşti tipul de cărţi pe care le scriu eu - cel puţin 15-20 de ore; iar acesta nu e genul de experienţă căutată de oamenii care vor entertainment. Aceştia ori caută pornografie, ori, dacă se cred mai culturali, se îndreaptă spre artele vizuale, pentru că acestea sînt mai uşor de asimilat şi pentru că oamenii pot să spună chiar orice rahat despre ele şi să pretindă în continuare că sînt profunzi.
M.C.: Scrii la maşina de scris pentru că maşina te încetineşte "în sensul bun" oferindu-ţi timpul necesar pentru a găsi şi folosi un vocabular expresiv - unii dintre recenzenţii tăi chiar au afirmat faptul că eşti un stilist. Crezi că prozatorii de azi sînt, în general, mai puţin preocupaţi de stil? Cum se face că astăzi stilul este, totuşi, atît de puţin apreciat?
W.S.: Nabokov a afirmat că, în proză, stilul elegant este semnul distinctiv al unui criminal, lucru prin care cred că a vrut să spună că e o greşeală să echivalezi stilul literar cu moralitatea în vreun fel. Sînt persoane care fetişizează proza "plată" a unor scriitori precum Hemingway - dar eu cred că în chestiunea stilului nu există reguli. Ar trebui ca stilul să fie pur şi simplu potrivit conţinutului. Problema stilurilor literare este atunci cînd trădează faptul că prea multe romane sînt scrise de scriitori care citesc prea multe romane. Personal, nu prea mai citesc ficţiune de cîţiva ani buni.
"Nu există o carte ideală!"
M.C.: Mulţi scriitori din ultimul secol au devenit, la un moment dat, depedenţi de droguri, inclusiv tu. Te-a ajutat scrisul în vreun fel să renunţi la heroină sau, dimpotrivă, scriai mai bine cînd beai şi cînd te drogai?
W.S.: A lua heroină sau LSD sau a fuma marijuana pot fi experienţe revelatoare dacă o faci o dată sau de două ori, dar e improbabil ca expunerea de 100 de ori, de 1000 de ori la efectele drogului să facă altceva decît să-ţi "îngusteze" mintea. Una dintre motivaţiile cheie pentru a mă lăsa de droguri şi de alcool a fost faptul că îmi era foarte clar că nu aveam cum avansa cu arta mea. Cei mai mulţi scriitori dependenţi - asta dacă continuă să mai scrie - sfîrşesc prin a se repeta, de obicei chiar înainte să ajungă la 30 de ani. S.T. Coleridge şi Hunter S. Thompson sînt doar două exemple evidente - mai sînt multe altele.
M.C.: Ai vreun sfat pentru tinerii scriitori care se droghează pentru a experimenta "realităţi imediate"?
W.S.: Sfatul meu pentru tinerii scriitori este acesta: experimentaţi orice, dar aveţi grijă, căci dependenţa este fatală talentului. La fel şi renunţatul la scris.
M.C.: Sînt premiile literare importante pentru tine? Ce consecinţe urmăreşti scriind? Ce-ţi aduce mai multă satisfacţie cînd scrii o carte: crearea unei lumi noi, lucrul cu limbajul, succesul şi faima, gloria canonică?
W.S.: Îmi place munca mea - de aceea o fac. Pe vremuri credeam că îmi va plăcea tot ce vine la pachet cu ea - interviurile, premiile, timpul petrecut cu alţi scriitori -, dar acum se dovedeşte că cel mai mult îmi place procesul creaţiei literare în sine. Doar asta contează - restul ţine mai degrabă de ego.
M.C.: Vorbeai undeva despre "apetitul sănătos pentru singurătate" al scriitorului; dar cum se împacă acest lucru cu responsabilităţile de a fi tatăl a patru copii şi cu obligaţiile editorialistului de la Evening Standard care trebuie să fie permanent "angajatul lumii"?
W.S.: Ştii, după ce îi duc pe cei doi copii mai mici la şcoală, mă întorc şi apoi sînt singur pentru cel puţin şase ore - asta înseamnă multă singurătate.
M.C.: Ţi-ai recunoscut "inabilitatea de a ţine blog", ai vorbit de "blogstipaţia" ta cronică, dar nu eşti totuşi genul de scriitor antisocial? Ţi-ai cunoscut cititorii? Nu vrei feedback?
W.S.: Cum am spus şi mai sus, scriu în principal pentru mine însumi. Sînt căsătorit cu o jurnalistă eminentă şi, desigur, mulţi dintre prietenii mei sînt scriitori. Nu mi-am dorit cu adevărat niciodată să cîştig respectul altor scriitori, poate cu excepţia lui J.G. Ballard, un prozator care mi-a influenţat enorm opera şi în care sînt mîndru să spun că am un cititor care mă susţine şi un mare prieten.
M.C.: Pereţii camerei tale de lucru sînt acoperiţi de mii de post it-uri; ce scrie pe ele?
W.S.: Pe post it-urile mi-am notat idei, glume, imagini - întreaga gamă a creaţiei literare. E un sistem pe care eu l-am conceput: îmi notez în carnete tot felul de lucruri, le transfer pe pereţi, apoi ajung pe birou şi, în cele din urmă, sînt puse în cărţi. Deci există un soi de ciclu de viaţă al post it-urilor! Sper că într-o zi vor reuşi să se descurce şi fără mine.
M.C.: Eşti un scriitor destul de prolific, cum reuşeşti?
W.S.: Nu cred că există o carte ideală pe care ajungi să o scrii la un moment dat (vezi platonismul de mai sus), numai o versiune a unui text care cred că mă ajută să merg mai departe. Asta şi o disciplină teribilă.
M.C.: Regreţi că ai părăsit studiile de filozofie de la Oxford?
W.S.: Nu, nu regret nimic, aş fi fost un filosof oribil şi probabil m-aş fi plictisit teribil - am vrut să scriu ficţiune de cînd aveam 15 ani, doar că nu credeam că sînt în stare s-o fac.
M.C.: Părinţii tăi au fost dezamăgiţi de alegerea ta?
W.S.: Părinţii m-au criticat la acea vreme pentru că am plecat de la academie, dar acum sînt morţi amîndoi de ceva timp, aşa încît nu mai contează...
M.C.: Te defineşti drept un "pesimist-schimbător-meliorist", crezi în mesajul lui Barack Obama pentru schimbare? Ştiu că nu eşti foarte încîntat de politica lui externă...
W.S.: Nu cred că politicienii, ca indivizi, sînt atît de importanţi, mai ales într-o democraţie precum cea din SUA, unde trebuie satisfăcute atîtea feroce grupuri de interese. Totuşi nu pare un om rău, îi doresc numai bine.
M.C.: Colecţionezi periuţe de dinţi şi pipe de tutun; ce alte hobby-uri mai ai?
W.S.: Merg mult pe jos şi călătoresc în locuri ciudate. Acum tocmai plec într-un tur al Dubaiului.
M.C.: Ai înregistrat o melodie - "5ml. Barrel" - cu Bomb The Bass; cum ai ajuns să faci asta? Ce muzică asculţi?
W.S.: M-au sunat şi m-au rugat dacă vreau s-o fac. Cînd fumam iarbă îmi plăcea acel gen de muzică techno - cînd m-am oprit am descoperit că nu mai puteam asculta deloc muzică înregistrată. Şi cînd, după cîţiva ani, am reînceput să ascult muzică, mi-am dat seama că îmi plăcea să ascult numai muzică clasică. Asta ascult şi acum.
M.C.: Ţi-au fost traduse pînă acum trei cărţi în limba română - Cum trăiesc morţii fiind favorita mea. Dacă ai putea decide tu care să fie următorul roman tradus la noi, ce ai alege?
W.S.: E o întrebare la care cu greu pot găsi un răspuns, Marius! Sugerează că m-aş gîndi la cititorii mei - şi ştii că nu îmi place acest lucru. Poate The Butt - sau, din nou, poate nu.