Bancherii anarhişti şi micropolitica crizei

Criza, revin, reiau, este una a dispariţiei. De aici şi dificultatea de a reacţiona la ea, la un contra-fenomen, manifestarea ironic "apofatică", "teologal negativă", şi, mai ales, cum spuneam, încercarea de a ne determina, prin şantaj, adică prin aşa-zisa anti-criză, s-o realizăm, să practicăm "criza" dezarmîndu-ne suplimentar, total, s-o pozitivăm, să-i dăm concreteţe existenţială şi socială, corporalizînd o scamatorie: dînd corp dispariţiei înseşi.

Modelul operaţional al crizei de dispariţie în care sîntem atraşi, al crizei realului, este cel informatic, altfel spus, operaţionalizarea perechii 1/0, decodificare-recodificare: nu "de ce există ceva mai curînd decît nimic", ci cum să facem din ceva nimic pentru a obţine altceva.

Este vorba de aşa-numitele, deja celebrele, produse financiare derivate care, asemenea unor viruşi, sînt bine ascunse pentru a disemina autonom prin segmentare şi "reîmpachetare" (marketing internalizat, "structuralizat").

Iată care sînt operaţiile principale, altfel spus, categoriile operaţionale, pragmatice pe care ar trebui să le analizăm, aşa cum apar ele sensibil, concretizate, în analiza-naraţiune a deja citatului J. Attali (La crise, et après?, Fayard, 2009):
"decuparea creanţelor" şi "regruparea lor în pachete";
celebra "titrizare a datoriilor şi a creditului", adică scoaterea lor pe o sub-piaţă ocultă, specifică, devenită foarte repede miezul gol, "gaura neagră" a afacerii'
"formule din ce în ce mai complicate, din ce în ce mai greu de înţeles inclusiv de către conducătorii băncilor care le propun";
"împrumutul nu operaţiune cu operaţiune, ci pe bilanţ", ceea ce înseamnă "a repartiza riscurile", a le externaliza-disemina-împărtăşi, produsele aşa-zis, vai, "toxice" (cînd, de fapt, tocmai toxicitatea e virulentă, activă, vie: viaţa însăşi, "toxicitatea" vieţii!) nemaiapărînd "afişate în bilanţ";
"a difuza, a dilua, a masca riscurile acestor produse" etc.

Aşa cum se poate limpede observa, şi cum spuneam deja, criza a fost provocată, inginereşte, prin practici de contra-criză: criza e deja contra-criză! Modelul operaţional al producerii prezumate a crizei este o replică a anarhismului electronic, a "hacktivismului" atît de intens celebrat ca nouă matrice şi nouă formă, revoluţionat, adaptat subversivă, a subminării capitalismului. Numai bancherii pot fi cu adevărat anarhişti, cum intuia, cu insuportabil, intolerabil de multă vreme în urmă, Fernando Pessoa. Iată de ce o nouă valorizare a gîndirii poetice, artistice, descalificate politico-economic pentru a putea fi dezarmată, copiată, preluată, replicată ţine de însuşi proiectul pragmatic al contra-crizei. Aşa s-a împlinit, s-a desăvîrşit devenirea-artă, spiritualizarea capitalismului: "capitalismul estetic". Şi aşa va trebui să punem punct ambiguităţii şi complicităţii comode, leneşe, a iluziilor de subvertire din interior a capitalismului, care n-a funcţionat, ca tactică de supra-secularizare a Mitului revoluţiei, nici în cazul Partidului-Stat comunist. Cine pe cine replică? Capitalismul ne-a luat-o deja înainte, simulacrul devansează un "original" devenit irestaurabil, criza este, deja, contra-criză. Contra contra-crizei pe care am putea să o operăm. Mitului social ambiguu, leneş, demisionar al creativităţii, ca produs derivat, trebuie să-i re-opunem în sfîrşit creaţia, producţia, materialitatea. "Criza" este o culme a creativităţii.

Trucul, literalmente scamatoria acestei crize constă în a produce dispariţie, în a genera neant în mod pozitiv, tehnic (nihilo-tehnică), prin separarea riscului de profit şi prin antepunerea profitului cu externalizarea, împărtăşirea, socializarea şi "mascarea" riscului prin globalizarea lui, realitatea dispariţiei fiind performată, "artistic", prin pariu. Riscul e amînat, externalizat, transmis, transferat, în vreme ce profitul este perceput "aprioric" (din moment ce profitul este aprioricul, "transcendentalului practic" al capitalismului, scopul care scuză toate mijloacele în real-capitalism), adică nu la capătul, la sfîrşitul operaţiunii, ci înainte de declanşarea ei, operaţiunea ca atare constînd tocmai în camuflarea prelevării iniţiale, simplu decor, simplu eşafodaj de ştergere a urmelor: model criminal, despre care se poate crede că răstoarnă, că interverteşte ordinea capitalismului "clasic" şi "sănătos", cînd nu este, de fapt, decît o instrumentalizare (din motive de finitudine istorică, dacă ar fi să-o credem pe Marx şi pe Wallerstein) a "transcendentalului" său, o somatizare isterică a fantasmei şi a fugii constitutive de trauma provocată. "Totul devine virtual, atît veniturile, cît şi activele", scrie Attali. Numai că "virtualizarea" aceasta este una interioară, intermediară, fiind dialectizarea canonică, matricială a "distrugerii creatoare" anunţate de către Schumpeter. "Virtualizarea" distruge pentru a produce. Nu poate să producă fără a distruge. Tocmai de aceea, "criza" actuală nu e terminală, ci intermediară, antepunerea profitului coincizînd cu antepunerea contra-crizei pe care, logic şi dialectic, ar trebui s-o regăsim, s-o practicăm cu adevărat terminal.

Toate aceste microoperaţiuni, toată această micropolitică, toată această "inginerie" în care pare a se fi concentrat întreaga rezervă de creativitate mondială (şi care, fie şi doar din invidie, invită la replică!) n-ar fi fost, evident, posibile decît pe fondul unor macrostructuri sociale de inegalitate, mai exact, de dez-egalizare (nu ştiu dacă ne naştem egali, dar cu siguranţă devenim inegali): "Această primă criză financiară a mondializării, scrie J. Attali, singurul autor grand public care încearcă să analizeze necomplezent criza, se explică prin incapacitatea (sau lipsa de voinţă?) a societăţii americane de a furniza salarii decente claselor de mijloc, pe care le împinge, atunci, să se îndatoreze..."; "o cerere satisfăcută doar prin îndatorarea salariaţilor, îndatorare garantată, ea însăşi, prin gaj pe valoarea bunurilor achiziţionate prin această îndatorare"; "crearea cererii prin îndatorare"; "a menţine cererea fără a creşte veniturile şi, în acest scop, a incita clasa de mijloc să se îndatoreze" etc. Îndatorarea ca datorie!

Toate aceste produse şi operaţiuni (care nu fac decît să reproiecteze, să parcurgă descensiv "dubletul empirico-transcendental" despre care vorbea Foucault în Cuvintele şi lucrurile, "dublînd" în mod empiric "transcendentalul" la rîndul lui obţinut printr-o universalizare a contingentului: paranteza umană pare cu adevărat a se încheia!) mizează pe o noţiune-cheie a ideologiei democraţiei: transparenţa. Nu de ascundere-disimulare e vorba în cazul acestor operaţiuni şi produse de inginerie financiară, ci de camuflare prin transparenţă.

De unde caracterul strategic, central, al unei noţiuni, pe care v-o propun, şi pe care am imaginat-o în mediul artei contemporane, precum aceea de transvizibilitate: nu mai sîntem importanţi, clasic-panoptic, ca emiţători-receptori de mesaje (entităţi, poziţii substanţiale), ci ca medii. Ne ascundem şi ne aliniem, noi şi bulendrele noastre tot mai "artistice", noi şi realitatea noastră tot mai "estetică", prin transparenţă la altceva. De fapt, printr-o transparenţă abisală unii la alţii, generatoare de nimic abisal. Ne oglindim unii în alţii trecînd, însă, prin oglindă. Transparenţa este perversă, adăugînd o structurare umană în plus faţă de cele, "clasice", ale oglinzii sau măştii, de pildă.

Or, iluzia metafizică a anti-crizei, care continuă să mizeze pe ideologia dualist-comunicaţională, trivial-gnostică a ascunderii, constă în credinţa putinţei de a elabora un "plan de cantonare" a "activelor toxice" în nişte aşa-numite "bad banks", locuri de carantină şi de vizualizare, containere transparente de deşeuri economic şi social radioactive "care să adune şi să izoleze creditele otrăvite". Această iluzie merge mînă în mînă cu aceea, judiciar-cognitivă, expiatoare, a "denunţării cîtorva vinovaţi (bancheri, reglementatori sau guverne)".

Criza pare a fi prin urmare, mai presus de orice, una a "trasabilităţii" originii răului, o criză arhi-"gramatologică" a scriptibilului şi, deci, a de-scriptibilului, "criza" manifestînd, aşa cum am văzut, însuşi aporia productivă (drum-fără-drum) a urmelor care nu mai rămîn, tocmai, în urmă, ci o iau înainte, depăşindu-ne, întrecîndu-ne, anticipîndu-ne, pre-determinîndu-ne, ca drum, la infinit. "Nimeni nu mai poate merge pînă la originea" produselor financiare "toxice", iar "crizele financiare ocupă, tot mai mult, prim-planul scenei ca mecanism prevestitor al crizelor economice şi politice".

Alergăm ca nebunii după criză.

Criza constă, deci, într-o producţie pozitivă de imaginar, într-o producţie fantasmatică de semne al căror "referent" pare a veni din viitor.

Imaginar, deci, ca efigie a Crizei, va trebui să ne folosim, semio-pragmatic, de ea.

(Fragment din Conferinţa de la Cluj, din cadrul Zilelor Bogdan Ghiu, 11-13 iunie 2009)