Péter Esterházy seamănă cu propriile cărţi - are simţul umorului şi al deriziunii, al jocurilor de cuvinte şi al ambiguităţii. Ne-am întîlnit, prima dată, datorită traducătoarei lui, Anamaria Pop, la Cafeneaua Astoria din Budapesta. "Oricine poate să scrie o propoziţie bună, dar nu oricine poate să convingă un barman să nu mai facă zgomot" - a luat Esterházy în notă comică emoţia mea faţă cu un mare scriitor, reuşind, totuşi, să oprească hărmălaia maşinii de rîşnit cafea de la Astoria.
După ce Curtea Veche a editat Harmonia caelestis şi tulburătoarea Ediţie revăzută (exorcizare literară a revelaţiei prilejuite de lectura arhivelor poliţiei secrete maghiare, că tatăl adorat a fost informator) în iunie 2009, Paralela 45 îi va publica două noi traduceri - Privirea contesei Hahn-Hahn (un roman "de călătorie" de-a lungul Dunării) şi Cartea lui Hrabal (o cronică a iubirii şi a relaţiei maritale), - şi tot în iunie, Péter Esterházy va fi invitat la Neptun, la Festivalul "Zile şi Nopţi de Literatură".
Iulia Popovici: Trebuie să fie complicat să ai un nume de familie cu care să te întîlneşti peste tot, chiar şi la restaurant, să existe chiar şi mîncăruri botezate "Esterházy". Aţi simţit vreodată greutatea patronimului pe care-l purtaţi?
Péter Esterházy: Răspunsul meu simplu ar fi că nu, n-a fost greu. Mulţi ani n-am avut nevoie să-mi amintesc cine sînt Esterházy-ii, tot ce s-a întîmplat a fost cît se poate de firesc, am observat că situaţia noastră e uşor mai bizară, am fost deportaţi, dar pentru un copil asta nu prea contează. Deportarea însemna că ne-am mutat într-un loc nou, cu aer proaspăt, cu animale... Pentru părinţii mei a fost o situaţie dramatică, pentru mine nu reprezenta nimic deosebit faptul că în clasă colegii îmi spuneau "contele". Niciodată nu ni s-a spus că trebuie să facem ceva în respectul acestui nume. Dacă o familie se consideră foarte puternică, deşi, de fapt, e slabă, nu se ocupă de propriul nume, iar noi n-am simţit nici o presiune, n-am simţit că numele obligă.
Eu am fost un elev plictisitor de bun
I.P.: Vă obliga numele să faceţi anumite lucruri, în condiţiile compromisurilor cu dictatura?
P.E.: În Harmonia caelestis am spus că numele acesta a schimbat radical viaţa părinţilor noştri, dar foarte puţin pe a noastră. Prima dată, m-am confruntat cu patronimul meu cînd a trebuit să dau la facultate; nu puteam să urmez o facultate care să mă facă pe urmă profesor, fiindcă oamenii nu-şi puteau da copiii pe mîna unor asemenea reprezentanţi ai clasei exploatatoare. Ce-i drept, pe vremea aceea nimeni nu ştia c-o să-i învăţ pe mulţi, chiar dacă nu de la catedră (aluzie la un vers al apreciatului poet interbelic Attila József: "Îmi învăţ întreaga naţiune, dar nu la nivel de şcoală generală", n.m.). Aşa că m-am dus la Matematică, iar dacă n-aş fi avut o cît de mică aplecare spre ştiinţe exacte, n-aş fi ajuns la universitate şi atunci chiar aş fi simţit greutatea numelui meu - dacă m-aş fi născut cu doi-trei ani mai devreme, nici nu m-aş fi putut duce la facultate, ar fi început o altă istorie.
I.P.: Ştiu că această întrebare vi se pune des, li se pune tuturor scriitorilor cunoscuţi, dar nu mă pot împiedica: ce - şi cînd - v-a dus de la matematică la literatură?
P.E.: S-a întîmplat prin '72-'73, destul de tîrziu. În liceu am avut o încercare de cinci-şase pagini, de pe urma căreia am tras concluzia - falsă - că sînt scriitor, şi nu m-am mai ocupat de subiect. Într-adevăr, am mai fost întrebat asta şi a trebuit să mă gîndesc la un răspuns mai bun, dar el încă scîrţîie. Cînd, la 16-17 ani, totul era incert în jurul meu, în mine s-a născut o certitudine: că sînt scriitor. Nici măcar nu m-am gîndit c-ar trebui să şi scriu, nici n-am scris, pînă prin 1972, atunci am început să lucrez la primul meu roman.
Povestea scîrţîie, pentru că prima mea nuvelă, cea scrisă la 16 ani, e iremediabil proastă, fără nici o şansă de salvare. Dacă mi-ar arăta cineva textul acela acum, i-aş recomanda să se apuce de altceva. Mai ştiu că oricine ar citi prima mea carte şi-ar da seama că e scrisă de cineva care ştie foarte multe despre literatură - şi nu înţeleg cînd, în cei cinci ani, am apucat să învăţ atît de multe. Eu am fost un elev plictisitor de bun, fără să fiu cel mai bun, nici chiar la literatură maghiară. Dau întotdeauna un citat din Thomas Mann (sau din Erasmus din Rotterdam, unul din doi), care spune că scriitorul e cel care are probleme cu scrisul, iar eu din şcoală am avut astfel de angoase, e un semn bun (şi aşa a rămas pînă în ziua de azi, tot am probleme cu scrisul...).
I.P.: Dar cum pot fi scrisul şi literatura nişte certitudini mai mari decît matematica?
P.E.: Din start am simţit că nu am talent la matematică - în scris nu simt asta. În literatură mă lovesc permanent de limite, dar acolo nu trebuie să mă gîndesc la asta. Faţă de matematică n-am avut niciodată o raportare creativă, la matematică nu m-am priceput niciodată inteligent.
I.P.: Cu excepţia Ediţiei revăzute, cărţile dvs. sînt oricum, întotdeauna, mostre ale unei anumite matematici creative a limbii.
P.E.: Asta e o metaforă, literatura nu e matematică. Dar cît am urmat Matematica, cinci ani de zile, am învăţat tot felul de lucruri, de concepţii, care mi-au influenţat raportarea la literatură. De pildă, omul învaţă la algebră că există un spaţiu, în acel spaţiu sînt elemente, între elemente există relaţii, relaţiile au nişte caracteristici şi cu ajutorul lor putem face anume aserţiuni. La fel merge şi literatura. În afara acestui spaţiu, nu există nimic. Cînd vorbim despre roman, în afara romanului nu există nimic. Sigur, asta aş fi putut-o învăţa şi pe terenul de fotbal - terenul e lumea şi nimic altceva nu mai e. Fotbaliştii buni nu aud ce se strigă în tribune, fotbaliştii nu se simt jigniţi cînd li se urlă ceva despre propria mamă sau soră, fiindcă, pe teren, ei nu au familie. Dar, în matematică, acest "ce este" şi "ce nu este" are o importanţă uriaşă, iar estetica matematicii eu o simt pînă la un anume nivel.
I.P.: Spuneaţi că un fotbalist, pe teren, nu are familie; dar un scriitor? Pun întrebarea asta unui scriitor care apelează de multe ori, ficţional, la propria biografie.
P.E.: În toate cărţile mele lucrez - şi intenţionat nu spun că mă joc - cu elemente familiale şi cu această căutare: ce e realitate şi ce e ficţiune? Jocul cu măştile: e vorba despre faţa mea reală sau e o mască? Literatura procedează mereu aşa, lucruri care nu sînt adevărate, pot deveni astfel. E foarte greu să spui dacă un scriitor are sau nu biografie, ori nu cumva şi biografia e tot un produs al imaginaţiei? Eu aşa am decis. În cazul Ediţiei revăzute, pot să spun, exprimîndu-mă dur, c-am picat în nas - mi s-a atras atenţia că nu e chiar aşa cum am inventat eu, fiindcă acolo susţin că pot influenţa după bunul meu plac relaţia literaturii cu viaţa. De acum încolo am de gînd să păstrez această linie, dar trebuie mereu să-mi aduc aminte de marea înfrîngere care m-a atins.
Mai e o problemă, la care nu se poate răspunde uşor: ce înseamnă cînd omul - scriitorul - are o familie concretă? Cînd are copii? Teoretic, există o incompatibilitate între calitatea de părinte şi cea de scriitor. Eu am patru copii...
I.P.: Şi cum vă faceţi loc în această incompatibilitate?
P.E.: Ar trebui să-mi întrebi copiii. Nu ştiu. Iar acum e tîrziu, au crescut.
I.P.: Vorbeaţi de marea înfrîngere a Ediţiei revăzute. Care e acest eşec?
P.E.: A fost foarte important pentru mine ca tuturor să le fie clar că e vorba despre realitate şi nu despre ficţiune. E o întrebare fundamentală dacă într-un roman există, cu adevărat, nonficţiune, pentru că fiecare propoziţie e o compoziţie, o formă, iar dacă există formă, e deja ficţiune. Pe de altă parte, relaţia Ediţiei revăzute cu realitatea e alta decît în cazul celorlalte cărţi ale mele.
I.P.: Realitatea cîştigă aici în faţa ficţiunii?
P.E.: A reieşit că brutalitatea realităţii s-a ridicat deasupra. Am fost foarte iritat cînd am citit cronici în care se punea întrebarea dacă e roman sau nu. Sigur, şi cartea trece, cu timpul, printr-o metamorfoză, dar eu continui să cred că e un raport ce nu conţine nici o picătură de ficţiune despre situaţia dramatică din Europa de Est.
Singurătatea tatălui, suferinţa, pasiunea lui
I.P.: Credeţi că a pune în cuvinte o realitate de neconceput, precum cea din Ediţie revăzută (condiţia de turnător a propriului tată), e singurul mod de a încerca să găseşti un sens acestei realităţi?
P.E.: Asta e o viziune optimistă. Cred, pur şi simplu, că nu trebuie să te împaci cu realitatea. Cînd scriam, eram într-o situaţie de mult prea mare dependenţă ca să mă pot gîndi la orice altceva. Cartea asta nu putea să rescrie, din nou şi din nou, istoria tatălui meu, putea să spună doar noua istorie a tatălui meu, dar la interdependenţa celor două istorii eu meditez şi acum. Descopăr, în această nouă istorie, foarte multe elemente pe care le cunosc: singurătatea acestui bărbat, suferinţa, pasiunea lui. Le-am văzut mai demult şi acum primesc o nouă explicaţie pentru ele. I-am văzut slăbiciunile, o parte dintre ele sînt slăbiciunile acestei noi istorii. Dar nici acum nu ştiu legătura sentimentală dintre ceea ce ştiam eu şi ceea ce-am citit în dosare.
I.P.: Poate că ficţiunea sufletului e un adevăr mai puternic decît realitatea arhivelor.
P.E.: Da, numai că îndărătul realităţilor nenorocite din arhive există şi un adevăr al sufletului. Şi e vorba de acelaşi suflet.
I.P.: Vreţi să spuneţi că se poate ca, în adîncul sufletului, să fi ştiut sau bănuit ceva înainte să citiţi arhivele?
P.E.: Am vorbit foarte mult despre asta cu fraţii mei şi n-am ajuns la nici o concluzie. Poate-ar trebui să mă duc la un psiholog, dar eu pe psihologi îi urăsc. Ceea ce e refulat adînc în om e lucru greu, iar aducerea aminte e ceva foarte jucăuş. Nu e un obiect pe care să-l pipăi, e ca în fizica modernă, privirea însăşi modifică obiectul privit. De pildă, îmi revine o amintire pe care n-am avut-o niciodată - că mama a fost şi femeie, a avut un trup, nişte picioare superbe, se uita interesant la bărbaţi. Asta n-am ştiut-o niciodată pînă acum (acum, cînd face subiectul celei mai recente cărţi a lui Péter Esterházy, Nici o artă, n.m.).
I.P.: În romanele dvs. există o relaţie foarte liberă cu gramatica şi regulile limbii, încît nu de puţine ori pare că vă jucaţi de-a ficţiunea chiar şi cu realitatea cuvintelor.
P.E.: Abaterea de la regulă trebuie să facă faţă gramaticii. A fi "neregulat" are mai multe reguli, iar eu am avut noroc de nişte redactori geniali, cărora n-a trebuit să le atrag atenţia de prea multe ori că, atunci cînd întîlnesc o iregularitate, ea face parte dintr-un joc. Sigur, în această incertitudine am investit mulţi ani, însă e foarte periculos, e o mare găselniţă să te abaţi de la normă (iar unele jocuri de cuvinte, pe care cu greu le-am găsit, sînt nu rareori corectate). Îmi place să provoc surprize cititorului, nu-mi plac cărţile despre care se spune că sînt "călduţe". Apa de picioare e călduţă - iar în cazul ăsta e chiar de dorit să nu apară surprize.
I.P.: În Privirea contesei Hahn-Hahn - care urmează să apară în româneşte -, abordaţi, într-o manieră foarte ireverenţioasă, conceptul de Europă Centrală. Ce anume aveţi să-i reproşaţi?
P.E.: Există foarte multe definiţii ale Europei Centrale, iar eu accept şi recunosc importanţa acestor definiţii, mai ales în anii '80 a fost la modă treaba asta. Din toate punctele de vedere, sînt (central, cratimă) european, est-european, dar adevărul e că mă cam plictiseau teoriile astea, precum visul Europei Centrale. Faţă de tradiţiile Europei de Est am un mare respect.
Privirea contesei Hahn-Hahn am scris-o în 1989-1990, cînd lumea asta tocmai se făcea ţăndări şi toate aceste teorii păreau, în acelaşi timp, fragile şi eterne. Îmi păreau ridicole. Faptul că Dunărea leagă ţările prin care curge - sînt nişte imagini atît de frumoase, încît ţi se rupe inima - face ca romanul meu să fie citit altfel, să însemne altceva decît în ţările unde Dunărea nu reprezintă nimic. Banalităţile aşa funcţionează; pe de o parte, sînt enervante, iar pe altă parte, adevărate.
I.P.: Ideea lui Milan Kundera despre central-europenitate ridica, de fapt, o altă Cortină de Fier, între fostele capitale imperiale şi Balcani.
P.E.: Ne despărţea mai ales de ruşi. Şi mai era o idee - că între Uniunea Sovietică şi Occident există încă ceva. În conceptul Europei Centrale, ţările din Balcani au avut mereu un statut special. Pentru mine, cel mai important scriitor al Europei a fost un balcanic, Danilo Kis: muntenegrean, pe jumătate evreu, pe jumătate ungur.
I.P.: Şi cetăţean iugoslav. Nu credeţi că Danilo Kis e un model pentru specificul zonei, al veşnicelor amestecuri?
P.E.: Ba da.
I.P.: Vi se pare că experienţa comună a comunismului (poate) duce la o identitate comună a Estului european?
P.E.: Nici în Ungaria nu există o identitate colectivă. Eu am crezut că experienţa comună o să genereze o identitate şi un viitor comun. Dar mi-am dat seama repede că sîntem ţări diferite la fel de egoiste. Vechile conflicte s-au arătat a fi mult mai puternice decît experienţa celor 50 de ani de comunism. Identitatea comună face mai puţin obiectul romanelor, e o temă socială, iar societăţile noastre nu stau foarte bine în momentul de faţă, cel puţin cea maghiară. Am văzut că nici polonezii nu stau foarte bine, sînt problemele lumilor postdictatoriale.
I.P.: Înapoi la realitate şi ficţiune - e reală povestea din Privirea contesei..., în care spuneţi cum aţi căutat în toată Budapesta nişte picături-minune pentru Danilo Kis, foarte bolnav?
P.E.: E adevărat că m-a sunat, cu o voce răguşită. Era complicat de găsit picăturile alea şi n-a fost frumos cum m-am rugat de oameni, dar au venit şi mi-au adus. În final, am avut o groază de sticluţe. Erau interzise picăturile astea, se făcea rost de ele numai pe sub mînă, iar după mine nici nu servesc la mare lucru. Dar la cancer nu se ştie niciodată.
I.P.: Visaţi?
P.E.: Nu sînt un visător, uit pînă dimineaţa. Mama mea era o mare visătoare, am şi profitat de asta, i-am luat visele ca şi cum ar fi fost ale mele. Cînd aveam vreo 31 de ani (sau pînă la), visam mereu ceva urît. Dacă aveam un astfel de vis, reuşeam să mă şi trezesc, dar era o şmecherie aici - mai tîrziu, visam doar că m-aş fi trezit, şi-n acest nou vis, în care mi se părea că mă trezesc, începeam să visez de la început. Cred că şi asta e o consecinţă a comunismului, era un fel de matrioşkă onirică.
De fapt, eu dorm ca un prunc, de parc-aş avea o conştiinţă curată. Fireşte, e o ficţiune...