A absolvit, în 2003, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti. Maria Dinulescu (n. 1981) a jucat teatru în regia Gianinei Cărbunariu şi a lui Marcel Ţop, a avut numeroase roluri în filme artistice (selectiv): Bucureşti-Wien, Trafic şi 17 minute întîrziere (regizor Cătălin Mitulescu), Dust şi Stejarii verzi (regizor Ruxandra Zenide), Poveste la scara C şi California Dreamin' (nesfîrşit) (regizor Cristi Nemescu) şi de televiziune: Păcatele Evei şi Vocea inimii. În 2002 a obţinut Premiul de interpretare al Festivalulul CineMaIubit pentru rolurile din 17 minute întîrziere şi Poveste la scara C. Pentru rolul din Pescuit sportiv (regia Adrian Sitaru) a primit premiul de cea mai bună actriţă (împărţit cu Ioana Flora) la Festivalul de Film de la Salonic. Acum cîteva săptămîni a fost lansat videoclipul piesei "Peace" al trupei Depeche Mode, în care Maria Dinulescu este protagonistă. Clipul poate fi vizionat la:
Marius Chivu: Cred că toată lumea e curioasă cum ai ajuns să joci în clipul Depeche Mode...
Maria Dinulescu: Am fost invitată la casting şi am primit un scenariu care m-a surprins prin profesionalismul cu care era realizat. Pe lîngă povestea clipului, mai erau explicate modalitatea de filmare şi atmosfera în care se doreşte să se lucreze. Pînă la acest proiect nu mai primisem aşa ceva înainte de casting. Am zis că numai dacă vor o blondă cu ochi albaştri n-o să-l iau. Ideea era că ei chiar îşi doreau o blondă, dar lucrurile s-au mai schimbat...
M.C.: Cum a fost la casting?
M.D.: Din scenariu am înţeles că era vorba despre o femeie soldat care se întoarce în oraşul natal pe care nu-l mai recunoaşte. Erau cîteva fotografii cu acest personaj plîngînd, aşa că am avut suficiente informaţii să-mi creez o poveste puternică prin care regizorii să descopere capacitatea mea de a juca o durere profundă. Am cerut să dau proba pe la ora 21, ca să fiu cît mai obosită. Pe lîngă toată munca pentru personaj ajuta să fiu şi eu, Maria Dinulescu, obosită. Am dat cîteva telefoane să fac rost de un costum de soldat şi am avut cam 45 de minute numai pentru mine şi Ea (femeia soldat) înainte să intrăm la casting. Am mers pe stradă fumînd cele mai proaste ţigări pe care le-am găsit la un chioşc, mi-am luat o bere pe care am împărţit-o cu nişte paznici ai unei parcări, am păstrat în buzunar bucăţica de vată cu care îmi ştersesem unghiile roşii şi am lăsat trei lei într-un alt buzunar.
Aşa că, în momentul în care am bătut la uşă, aveam mirosul acela imposibil de ţigări care îmi provoca silă, aveam berea în sînge care mă dezechilibra şi mai tare, sîngele imaginar al celui pe care-l omorîsem în război era într-unul dintre buzunare, iar cei trei lei erau suficient de puţini încît să înţeleg că nu am unde mă duce şi nici ce face cu ei.
La probă nu m-am folosit de nimic din ceea ce-mi garantează succesul de obicei, ci numai duritate, răceală şi multă suferinţă. Lucrurile pe care a trebuit să le fac erau tehnice, dar îmi cream cîte o poveste pentru fiecare gest, pentru ca regizorii să înţeleagă de unde se năşteau recţiile mele. Adică exista un subtext pentru cea mai mică mişcare, nimic nu era întîmplător, totul avea sens.
La final, am fost foarte fericită că am fost aleasă. Am ştiut din start ce notorietate va aduce acest proiect şi cîtă responsabilitate o să fie pe umerii celei alese.
M.C.: Cum te-ai pregătit pentru rol şi, mai ales, în ce măsură te-a atras personajul în sine?
M.D.: Am avut numai cîteva zile pînă la filmări şi, cu toate eforturile, nu am ajuns într-o cazarmă, dar am văzut cîteva filme de război, mă culcam în fiecare seară cu gîndul la personaj şi abia aşteptam cele trei zile de filmare.
Mi-a fost foarte drag acest personaj pentru că vorbeşte despre lipsa de umanitate care există în jurul nostru. Despre faptul că nu mai contează decît rezultatul acţiunilor noastre, şi nu trăirile, prezentul pe care îl simţim şi care duce la un final. Nu ştiu cine se mai îngrijeşte de sufletele soldaţilor care, de cele mai multe ori, luptă pentru cauze absurde. M-am bucurat să folosesc mult din memoria afectivă pentru a lăsa publicul să simtă dezorientarea şi greutatea lumii în care trăim. Cumva, acele prim-planuri cu personajul meu privind în cameră te fac să vezi cum sîntem noi, această generaţie fără modele. Suferim din cauza lipsei unui sistem de valori adevărat care ar trebui să ne ajute să ne cunoaştem şi să creştem spiritual.
M.C.: Care a fost cea mai intensă experienţă de la filmări?
M.D.: Momentul construirii sentimentului despre care am vorbit mai înainte. Trebuia să ajung în faţa camerei parcurgînd o distanţă de 20 de metri şi, cînd tot acest drum se termina, nu aveam decît să mă uit direct în cameră plîngînd şi tremurînd din adîncul sufletului. Aşa că mi-am inventat rapid o poveste. Am hotărît că pe drumul de pînă în faţa camerei se aflau toţi cei pe care îi omorîse personajul meu în război, iar în spatele camerei - lumea de dincolo în care mă aşteptau oamenii pe care îi iubesc cel mai mult. Decizia regizorului era să rămîn în această lume şi să înfrunt realitatea. Nu sînt uşor de trăit asemenea imagini, sentimente, non-realităţi.
Pe parcursul drumului am simţit că devin mai înaltă şi aproape că pluteam cînd mă gîndeam că o să ajung în locul unde am să primesc pacea. Muşchii feţei, pe care încercam să-i controlez, începuseră să tremure singuri, iar trupul îşi pierdea pur şi simplu din greutate. M-am speriat puţin, dar am încercat să găsesc resurse pentru a-mi motiva personajul să rămînă în această lume şi să lupte mai departe cu tot ceea ce este el însuşi după experienţa războiului.
M.C.: Clipul e puţin ambiguu...
M.D.: Îmi place că povestea clipului este ambiguă. Nu înţelegi, de fapt, ce s-a întîmplat cu ea şi oricine care are de trecut în viaţă printr-un moment mai greu poate să se regăsească în acele trăiri. Acest videoclip este valoros pentru public, tocmai în măsura în care fiecare îl înţelege prin prisma a ceea ce poate să simtă el însuşi.
M.C.: Camera de baie este aceeaşi din 432? A fost o alegere deliberată?
M.D.: Regizorii au văzut mai multe locaţii şi au ales ce li s-a părut lor mai ofertant. Filmările pentru secvenţa din baie s-au făcut în acelaşi hotel unde s-a filmat şi 432, de aici şi asemănarea.
M.C.: Nu te-am întrebat dacă îţi şi plac Depeche Mode?
M.D.: Cînd eram mică îi ascultam cu multă plăcere. Nu am devenit un fan, dar sînt imenşi. Probabil că atunci cînd vor reveni în România am să primesc o invitaţie la concert şi am să trăiesc experienţa dintr-o altă perspectivă.
M.C.: Ai mai filmat şi alte clipuri?
M.D.: Primul clip a fost pentru Sweet Kiss - "Floare albă, floare neagră", regizat de Cătălin Mitulescu, a urmat Gaz pe Foc cu "Adio" şi Ash - "Starcrossed", care a fost în topuri la MTV Rock timp de vreo două luni.
M.C.: E mai uşor să filmezi reclame sau clipuri, decît să turnezi un film?
M.D.: Îmi plac mult reclamele pentru că echipele tehnice sînt "brici" şi regizorii sînt dintre cei mai talentaţi. Este foarte greu ca în treizeci de secunde să spui o poveste care să-l şi îndrăgostească pe client de produsul tău. Clipurile muzicale au ca bază versurile şi muzica. Aceste lucruri trebuie să rămînă în sufletul publicului. Povestea ajută, dar nu este definitorie.
Tratez orice lucru în ansamblul lui şi încerc să-mi înţeleg foarte clar valoarea şi locul în ceea ce lucrez. Am încercat să plec de la un adevăr al meu, atunci cînd am interpretat personajele din aceste clipuri. Eu ştiu să joc în filme, aşa că sînt conştientă, atunci cînd interpretez un personaj într-un scurtmetraj, că ritmul şi montajul vor fi diferite. Din păcate, această formă de artă este una dintre cele mai efemere. Chiar trebuie să te gîndeşti foarte bine care este sensul versurilor şi care este motorul sunetelor de care o să se îndrăgostească publicul. Dacă descoperi asta, poţi începe să construieşti şi să fii parte din întreaga poveste. Experienţa Depeche Mode a fost una foarte interesantă. Atît ca poveste şi ca primire din partea publicului, cît şi din punctul de vedere al responsabilităţii pe care am simţit-o.
M.C.: Filmezi ceva acum sau pleci în vacanţă?
M.D.: Am cîteva proiecte nesemnate, dar interesante, în cîteva zile e posibil să îmi ofer şansa de a face parte dintr-un proiect de teatru important, dar pînă atunci mă pregătesc să merg la München cu Pescuit Sportiv şi apoi să îmi mut reşedinţa pentru o lună la Praga.