Corneliu Porumboiu (n. 1975, Vaslui) este regizorul scurtmetrajelor Pe aripile vinului (2002), Călătorie la oraş (2003, premiul II la secţiunea Cinéfondation la Festivalul de la Cannes), Visul lui Liviu (2004) şi al lungmetrajelor A fost sau n-a fost? (2006, premiul Caméra d'Or, Trofeul Transilvania la TIFF şi Premiul Gopo pentru cea mai bună regie) şi Poliţist, adjectiv (2009, Premiul FIPRESCI şi Premiul Juriului pentru secţiunea "Un Certain Regard" la Cannes, Trofeul Transilvania la TIFF).
Ana-Maria Onisei: Ai făcut Management, apoi Regie. Cum au primit părinţii tăi vestea că vrei să te apuci de film?
Corneliu Porumboiu: Mi-am dat seama că vreau să fac Regie din anul al II-lea de Management, cînd începusem să mă duc la Cinematecă. Se întîmpla prin '96-'97. Pe vremea aceea se făceau două filme mari pe an şi ale unor regizori cunoscuţi. Aproape nimeni nu mai mergea la film, nu-i mai interesa. La început, ai mei nu au fost de acord. Am zis: o să termin Managementul şi după aceea încerc la UNATC. Nu m-am grăbit pentru că mi-am dat seama că am nevoie de timp, timp în care am descoperit filmul de autor. La Vaslui vedeam Bruce Lee şi altele, tîrziu am dat de Oblomov sau am văzut Daneliuc. Cînd am venit în Bucureşti am început să merg la Cinematecă şi mi-am dat seama că am nevoie de timp în care să cresc, să văd cît mai multe filme - îmi şi plăcea să le văd. Ideea să dau la Regie mi-a venit, practic, după un an de Cinematecă.
A.-M.O.: Tatăl tău spera să-i calci pe urme?
C.P.: Renunţasem la fotbal din liceu, nu mai avea speranţe în partea asta. Se gîndea că poate o să continui cariera lui, să ajung manager.
A.-M.O.: Spuneai că lumea nu mai era interesată de cinema. Nu ţi-ai pus problema că te apuci de film tocmai cînd nu mai există interes?
C.P.: Cred că toată generaţia de acum a avut doza asta de demenţă. Prietenii din liceu rîdeau de mine, că o să fac filme porno, că ce filme faci tu în România? Poate că aici e disperarea acestei generaţii. Mitulescu, Mungiu, Puiu s-au reorientat spre zona asta într-o perioadă în care nu se mai făcea film. Dar pentru ei filmul însemna enorm. Să crezi că vei face film în acea perioadă era din start ceva excepţional.
A.-M.O.: Ai făcut fotbal în liceu. Cum arăta un antrenament cu tatăl tău?
C.P.: Eram deja într-o echipă şi aveam antrenamente. În afară de asta, cu tata mă antrenam mai ales vara, cînd toată lumea se pregătea pentru vacanţă. El îşi făcea antrenamentele de arbitru pentru campionat şi mergeam amîndoi pe stadion. Dimineaţa - de obicei, singur - mă duceam să mă antrenez cu mingea. Pe la 9, 10, nu era chiar aşa de cald pe atunci. Seara făceam mai mult exerciţii fizice cu el. A fost important pentru că aşa mi-am ordonat viaţa. Nu prea aveam timp. Eram la o clasă de mate-fizică, iar colegii de echipă, de la un liceu de sport, îşi făceau programul în funcţie de antrenamente. Eu la două terminam şcoala, mă duceam acasă, îmi luam geanta, la trei începeam antrenamentul, terminam pe la cinci cu duş cu tot şi apoi mă întorceam acasă, unde trebuia să îmi fac temele şi să mai şi citesc.
A.-M.O.: Ce ai învăţat din fotbal şi te-a ajutat în film
C.P.: Rigoarea. Că trebuie să ştii foarte bine etapele şi să munceşti. Să munceşti foarte mult, în orice faci, nu numai în film. Vedeam că tata, un om cunoscut, arbitru internaţional, se ducea la antrenamente, deşi ar fi putut să n-o mai facă. E o vorbă în sport: "1% este talent, 99% muncă".
A.-M.O.: Mai tîrziu, ţi-a fost teamă că n-o să poţi răsplăti investiţia părinţilor?
C.P.: N-am luat-o niciodată aşa. Nu cred că depindeam de lucrul ăsta. Ştiam că dacă fac ceva, trebuie să fac bine. Şi să fi fost inginer, dacă îmi făceam treaba, pentru ei nu cred că ar fi contat - zic eu. Ştii cum sînt părinţii la noi, te vor sănătos şi dacă le mai aduci şi nepoţi...
A.-M.O.: Starea de împăcare, care se vede şi din ce faci, are legătură cu sprijinul pe care ţi l-a oferit familia?
C.P.: Da, pentru că am avut luxul normalităţii. E un dat pe care trebuie să îl iau ca atare. Nu mă întreba de ce sau cum. Mi-a ajutat. Numai să faci a doua facultate, care a costat 10.000 de dolari cu totul. Era primul an în care s-a introdus plata pentru a doua facultate la stat. Cu A fost sau n-a fost? mi-am propus să acopăr o bună parte din buget şi am trăit doi, trei ani din banii de pe urma filmului. Acum am ajuns într-un punct în care sînt destul de independent.
Normal, mai am şi acţiuni la nişte firme. Dar am avut o anumită linişte pentru a lucra. Din păcate însă, la noi sînt bugetele mici şi fiecare film e ca mersul pe sîrmă. Rîde lumea afară că ai făcut un film cu 650.000 de euro. Arta este făcută ca un hobby, nu ai o piaţă care să se susţină pe ea însăşi, există o "intelighenţie" care cumpără, iar restul nu consumă.
A.-M.O.: Ce a însemnat să reuşeşti să fii tu, să nu te mai afli în umbra tatălui tău? Ţi-ai pus vreodată problema asta
C.P.: Tot timpul eram fiul lui. Mi se întîmpla mai ales în Vaslui. În adolescenţă aveam profesori care mă tachinau. În Bucureşti, lucrurile sînt mai nuanţate. Dar cînd creşti atîţia ani cu lucrul ăsta, la un moment dat nu te mai atinge aşa tare. Te forţează să te autovaccinezi, să-ţi formezi un sistem de apărare.
Mă preocupă ritmul filmului
A.-M.O.: Care a fost primul proiect cinematografic, în studenţie?
C.P.: Primul scurtmetraj era o poveste cu un coleg care îşi căuta cămin şi l-au pus să semneze o adeziune pentru PNL. Am mai avut un proiect de la care a venit Poliţist, adjectiv şi de care mi-am amintit după ce am terminat filmările. Era vorba despre doi tipi care aşteptau o viză la ambasada Germaniei, iar în spatele lor se afla un zid pe care scria: "Întoarce-te Ceauşescu!", "Nu mă lasă Dumnezeu", "Monarhia salvează România". De aici preocuparea pentru cuvîntul scris, prezentă şi în Poliţist, adjectiv. În film, Dragoş Bucur stă lîngă un zid şi aşteaptă. Pe zid scrie "Forza Steaua".
A.-M.O.: Cum te-ai pregătit pentru primul lungmetraj? Ţi-a fost teamă de debut?
C.P.: A fost sau n-a fost? l-am scris foarte repede. L-am "vomitat". Ştiam povestea din '99, trecuseră 10 ani de la Revoluţie. Îl aveam în cap. În vara cînd m-am apucat de scris eram la Rezidenţa Cinéfondation la Cannes, terminasem prima variantă la scenariul pentru care lucram atunci, Despre îngeri şi păr, dar simţeam că ceva nu merge. Aveam finanţare, cîştigasem la CNC, mai aveam două luni de stat în Franţa şi am zis să ies puţin din el, să încep altceva şi apoi să revin. Am scris o lună şi ceva pentru A fost sau n-a fost?. După ce am terminat, am ştiut că trebuie să-l fac. Am sunat repede în ţară, am riscat totul - nu mai puteam debuta cu celălalt. Le-am trimis scenariul lui Teo Corban şi lui Ion Sapdaru. În toamnă filmam deja. Pe Despre îngeri şi păr i l-am dat acum lui Igor Cobileanski.
A.-M.O.: N-a fost un debut pe care l-ai căutat.
C.P.: Nu, dar a fost un proiect permanent în lucru. Îmi amintesc că la repetiţii mai schimbam lucruri. Rescriam în fiecare seară, asta însemnînd cîteva replici în minus şi altele în plus. Actorii erau disperaţi cînd vedeau textul.
A.-M.O.: Vorbeai într-un interviu despre timp în cinema şi despre timpul de a fi al personajelor, vizibil mai ales în Poliţist, adjectiv. Te gîndeşti mereu la timp cînd lucrezi?
C.P.: La A fost sau n-a fost? era foarte importantă prima parte. Puteai vedea personajele, la persoana a treia, ce fac într-o zi. Trebuia să dau senzaţia că locul în care se petrece acţiunea e un oraş de margine care are ritmul lui. În acest fel, disperarea lor şi raportarea la Revoluţie erau justificate. La Poliţist, adjectiv am stat un an şi jumătate pe scenariu. Era un film pe un singur personaj şi puteam să arăt mai bine timpul ăsta. Îl gîndisem ca un film pe interval, în care trebuie să aştepţi pînă cînd se întîmplă ceva. Ideile mi-au venit din realitate, dar le-am accentuat pe sistemul: tot timpul, personajul aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă.
A.-M.O.: În ce fel experimentezi cu fiecare film?
C.P.: Mă preocup foarte mult de ritmul filmului, de un anume tip de montaj, de muzică. Asta poate deveni un risc, fiindcă devin prea matematic.
A.-M.O.: Cum adică "matematic"?
C.P.: Cînd gîndeşti totul aproape muzical, ca teme, ca ritm. Dramaturgic cred că voi merge în zona de descompunere - personaje sau situaţii dedramatizate. Asta am încercat de la A fost sau n-a fost?. Şi cred că mă duc din ce în ce mai mult înspre absurd...
A.-M.O.: E rău sau e bine?
C.P.: Depinde cum vezi lumea. Şi cum simţi cinema-ul. Ce mai poate face cinema-ul în raport cu lumea.
A.-M.O.: Cînd ai scris scenariul la Poliţist, adjectiv, te-ai gîndit că acţiunea va fi în timp real?
C.P.: Nu. Însă cînd scriu despre un personaj îmi pun, instinctiv, întrebări: ce a făcut pînă atunci? Ce trebuie să facă acum? Cînd scrii trebuie să ai două lucruri: biografia personajului şi ce face personajul într-o zi. Pe astea trebuie să le ştii cît de cît. Trebuie să ştii tot traseul şi felul de a gîndi al personajului, chiar dacă în film vei arăta doar o parte.
A.-M.O.: Cum le-ai gîndit pentru Poliţist, adjectiv?
C.P.: Personajul lucrează la rapoartele de caz, care sînt foarte seci în general - la mine au mai mult persoana I, dar de obicei sînt la persoana a III-a. Am încercat să le adaptez fiindcă personajul ţinea la asta. În timp, rapoartele ajung să devină standard: ai un fond de cuvinte, o formulă de începere, una de final. Aveam discuţii cu actorii: de ce nu se enervează personajul într-o situaţie? Şi ziceam: nu poţi să te enervezi pentru că faci asta de două ori pe săptămînă. În orice film poliţist, personajul se enervează. Or, lucrurile mici, rutinante, te ajung şi, la un moment dat, nu mai poţi să ieşi. De asta filmul a devenit unul despre semn. Dacă mai are importanţă semnul, dacă mai înţelegem...
A.-M.O.: În film există o secvenţă în care spectatorul are pe ecran pagina cu raportul poliţistului şi trebuie să o citească în timp real, odată cu personajul. De ce ai ales soluţia asta?
C.P.: Mi-a venit la repetiţii, la Vaslui. Vedeam ce se întîmplă cu personajul într-o zi, îl vedeam la persoana a treia, apoi vedeam în scris ce gîndeşte el. E o altă formă de a arăta. Nu e ca în cinema-ul clasic: mă apropii cu camera, apoi travelling, apoi flash-uri. Ce gîndeşte personajul e scris în raport. Într-un fel riguros. Asta e concluzia lui.
A.-M.O.: Care a fost partea cea mai grea din munca la film?
C.P.: La filmări nu-mi aduc aminte să fi avut momente dificile. Totuşi, cel cînd Dragoş Bucur trebuia să plece la castingul pentru filmul lui Peter Weir a fost greu. Mă gîndisem la Dragoş ca personaj principal încă de cînd scriam scenariul şi riscam să se suprapună filmările.
A.-M.O.: Te gîndisei la toţi actorii dinainte?
C.P.: Numai la Dragoş. Pentru restul am făcut casting. Scriam cu el. Ştiam ce vreau de la el, ştiam că e un actor foarte bun şi că are o tehnică impresionantă. Mă gîndisem şi la atitudine. Din fericire, au amînat castingul.
A.-M.O.: Cum a fost senzaţia că ai pus punct?
C.P.: Îmi plăcea foarte mult ce făcusem. Ştiam de la filmare că e bine, eram mulţumit, ieşise ce am vrut. Se întîmpla în decembrie şi mai întîi a plecat echipa. Eu am rămas la Vaslui încă o săptămînă, am fost pe la socri. Montajul l-am făcut în ianuarie.
Dacă n-aş face film, aş scrie
A.-M.O.: Te leagă o prietenie specială de Lucian Pintilie. A văzut Poliţist, adjectiv înainte?
C.P.: Ne ştim din 2000. A văzut Visul lui Liviu, i-a plăcut foarte mult şi am început să ne întîlnim, să discutăm despre cinema, despre scenarii. Cred că cel mai mult vorbesc despre cinema cu domnul Pintilie, mai mult decît cu colegii.
I-am trimis toate cele trei variante ale scenariului Poliţist, adjectiv. Mergem pe la el, cu soţia, cu fetiţa. Pentru mine, domnul Pintilie e foarte important pentru că e un autor cu care am crescut. Sînt fan. Am discutat filmul cînd era într-o variantă de montaj. E un om care are un simţ foarte special pentru cinema. Temerea, ca şi cu A fost sau n-a fost?, era legată de început, că e prea lung. Am încercat două variante mai scurte, dar am oprit vizionarea. Mă ştie încăpăţînat. "Eşti încăpăţînat!" - zice.
A.-M.O.: Este totuşi o personalitate puternică. Eşti tentat să spui că dacă dumnealui consideră că trebuie să tai, ar fi mai bine să tai.
C.P.: E o impresie din exterior. Cînd eşti regizor şi ai lucrat la un film doi ani de zile, numai implicarea şi felul în care conduci echipa înseamnă foarte mult orgoliu. Toţi regizorii sînt orgolioşi. Cînd e vorba de munca ta, poate să vină oricine, nu tai. Mai ales că te-ai gîndit mult şi vezi filmul, ai fiecare secundă în cap... Părerile sînt oportune, mai ales în faza de scriitură. Dar niciodată cînd ai făcut ceva, nu tai. E păcat.
A.-M.O.: Ţi s-a întîmplat să nu mai crezi în munca pe care o faci?
C.P.: Îmi place foarte mult ce fac. O fac cu multă pasiune şi mă gîndesc să mă retrag în momentul cînd n-o mai pot face aşa. Sînt îndoieli legate de asta. Mai sînt şi întrebările din secţiunea "de ce?". Dar sînt fericit că am avut reacţii bune la ce am făcut pînă acum şi asta mă motivează. Îmi place foarte mult să povestesc. Cred că, dacă nu aş face film, aş scrie. Totuşi, n-am dubii foarte mari acum. Probabil vor veni: se adîncesc în timp sau se acumulează. Poate tocmai tipul ăsta de nesiguranţă mă macină, chiar şi financiară, mai ales că acum am şi o fetiţă. Începi să te gîndeşti: cum să lucrezi? Să lucrezi un proiect afară, unul acasă? Pe de altă parte, un film la care lucrezi fizic un an îţi ia, de fapt, trei ani din viaţă pentru că e un consum foarte mare.
A.-M.O.: Se conturează un nou val în cinematografia românească, o spun specialiştii străini, o spun şi cei români. Ce şanse simţi că are generaţia asta în România de acum, unde se închid cinematografe, se repetă scandaluri CNC?
C.P.: Cînd e vorba de artă, cade prima.
A.-M.O.: Nu-i neapărat o îngrijorare...
C.P.: Ba da, cum să nu fie? Pentru că în viitor lucrurile astea se pot accentua. Dar noi ca popor sîntem aşa. Cînd am fost sus, cînd jos. N-am avut continuitate. De atîţia ani nu reuşim nici măcar să atragem spectactori pentru filmul de serie. Asta ar ajuta şi filmul nostru. N-am început toţi să citim cu Kafka, nu? Am început cu D'Artagnan, Winnetou şi am ajuns apoi la alte titluri. Tare mă tem să nu fim iar sus, o generaţie poate de excepţie şi după aceea să vină un gol. Sper să nu.
A.-M.O.: Nu crezi că un film poate schimba ceva?
C.P.: Filmul nu mai are acelaşi impact ca înainte. A dispărut misticismul. Vremurile cînd te duceai în sală, vedeai ceva, şi totul era legat de miracol. Filmul era, la un moment dat, un miracol tehnic.
A.-M.O.: Eşti sigur, după ce termini un film, că e bine ce a ieşit?
C.P.: Eşti sigur pe tine dacă l-ai pregătit bine. Simţi că e bine pentru că înainte îl gîndeşti. Ai o propunere, o pui în practică, ai timp să lucrezi cu nişte actori, aduci ceva nou. Dacă vreodată eşti superficial, nu eşti atent la personaje, ai început filmarea prea repede, nu acorzi timpul necesar montajului, nu poţi fi sigur. Filmul are nişte etape clare, nişte tehnici de lucru şi dacă le cunoşti, n-are cum să iasă prost. Că nu iese genial e altceva, dar asta deja nu mai e treaba ta.
A.-M.O.: Revenind la Poliţist, adjectiv: cum împaci părerea tatălui tău despre film cu cea a unor critici profesionişti de la Cannes? Sînt lumi diferite.
C.P.: Foarte diferite. Filmul i-a plăcut mult tatei. Mi-a spus lucruri interesante, fine şi bine punctate. Uite, a spus, stai cu un personaj, îl urmăreşti şi îl vezi atîta timp şi la final îţi dai seama că totul a fost pentru nimic. Pe de altă parte, sînt conştient că fac cinema pentru un public care consumă genul ăsta de cinema. Nu fac mainstream şi nu mă aştept ca omul să intre în sală şi la urmă să întrebe: "Ce-ai făcut tu acolo? Că am adormit..."