Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Să fim sinceri şi să vedem


Daria Ghiu, un interviu cu Ion Grigorescu

26.07.2009
Dilema Veche, mai 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu: arta şi România în anii '80-'90 - o expoziţie "de stări", apăsătoare şi în acelaşi timp eliberatoare. Deschisă pînă pe 15 mai 2009 la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, expoziţia curatoriată de către Erwin Kessler s-a focalizat asupra anilor '80, anii cei mai acuţi din istoria noastră recentă, şi asupra perioadei imediat următoare, anii '90. "Frescă amplă a istoriei româneşti recente", Cel ce se pedepseşte singur prezintă lucrările inedite ale unor artişti nereprezentativi pentru acei ani, artişti "în contra curentului", a căror existenţă şi operă s-au născut dintr-un orizont lipsit de orizont, artişti ce şi-au trăit arta pînă la delir, fără limite, luînd realitatea acelor vremuri ca realitate a vieţii lor, autopedepsindu-se voluntar - aşa cum declară curatorul Erwin Kessler. Ion Grigorescu (n. 1945) este artistul regăsit, figură deja mitică pentru arta contemporană românească. Autor prolific de fotografie experimentală, video şi performance, Ion Grigorescu s-a închis în anii '80 într-un spaţiu domestic al solitudinii, în care a continuat să lucreze ca artist. Grigorescu a fost singurul artist român prezent la Documenta (ediţia a XII-a, 2007), unul dintre cele mai importante evenimente de artă contemporană din lume.

Daria Ghiu: Ce înseamnă această expoziţie pentru dvs.?
Ion Grigorescu: Pune lucrurile la punct. Politica trebuie pusă odată la punct. Chiar după 20 de ani. Eu am început să fac asta pe propriile picioare chiar din '91, am încercat să pun cărţile pe masă, să arăt, ca artist al unei epoci trecute, cum m-am descurcat. Dar chestia a trecut fără nici un ecou. Toate expoziţiile mele din anii '90 au fost pe tema asta, a sincerităţii, să fim sinceri şi să vedem: a fost într-adevăr o opoziţie? Sau o supunere? Sau un compromis? Ce a fost pe vremea aia? Toată lumea discută, acoperă lucrurile, le ascunde. Iar lucrările de artă sînt ambigue, sînt imagini, nu au cuvinte să spună cum a fost. E necesar un fel de conceptualism foarte sec, ca să-i arăţi omului clar. De ce spun asta? Pentru că situaţia mea era idealizată, eram aşa, un fel de model de opoziţie... Lucrurile, în realitate, sînt mult mai complicate şi trebuie luate de la operă la operă. Un artist care a expus totuşi nu poate fi idealizat şi atît. Deşi am mai primit şi şuturi, am mai fost criticat, am fost şi acceptat, am fost apreciat...

D.G.: Cum a fost pînă în anii '90? Aţi putut expune sau eraţi practic închis în spaţiul casei şi, implicit, în cel al "atelierului" dvs.?
I.G.: De ce să nu pot expune? Oricine putea să expună. Problema începe de la ce să expui. Problema primă, cînd am debutat eu, era, după părerea mea, asta: mai prezentau oare artiştii realitatea? Nu, toţi erau nişte evazionişti, se îndreptau spre poezie, spre trecut, spre ţărani. Era foarte greu să arăţi lucrurile luate din realitate. Îmi aduc aminte de o lucrare a mea cu care am forţat relaţiile: fotografii după televizorul alb-negru care difuza demonstraţia de 23 August. Şi totul prezentat într-o expoziţie din 1974 intitulată Arta şi istoria, în care majoritatea lucrărilor erau cu voievozi... Culmea e că nici voievozii ăia nu au plăcut. Atît de întoarsă pe dos era lumea. De fapt, se luptau generaţiile între ele. Profitînd de situaţiile politice, de revoluţia culturală iniţiată de Ceauşescu, generaţia veche încerca să răstoarne generaţia actuală care conducea Uniunea. Atunci, expoziţia asta a devenit ţinta criticilor, încercarea unora de a submina şi a altora de a rezista pe poziţii. Iar eu eram generaţia care vine şi care trebuia să-şi spună şi ea punctul ei de vedere aparte...

D.G.: Eraţi tînăra generaţie care încerca să se afirme...
I.G.: Să se afirme şi să mai şi reteze din crengile pe care se suiseră alţii.

D.G.: Ce reacţii a stîrnit lucrarea dvs.?
I.G.: Lucrarea era inexpugnabilă, nu se puteau atinge de ea, din cauză că avea fotografii, documente incontestabile, avea texte luate din Scînteia şi din discursurile lui Ceauşescu, care erau monolit, nu puteau fi negate. Însă, în discuţiile particulare, s-a hotărît imediat ca nimeni să nu mai fie admis cu asemenea iniţiative. Astfel de documente nu puteau veni decît dinspre oficiile de propagandă. Nu, aşa, să vină oricine şi să le insereze. Era clar că nu era punctul lor de vedere, ci era un punct venit dinafară. Se putea deduce din selecţia de texte o intenţie critică.

D.G.: Pentru autorităţi era în acelaşi timp o capcană, nu puteau refuza o asemenea lucrare. Cum funcţiona cenzura?
I.G.: În situaţii, de exemplu, cînd artistul declara ceva clar contra, lucrarea trebuia scoasă, era ca şi cum erai de acord că ai greşit, că ai avut o intenţie rea. Dar erau şi alte situaţii, cum e cazul portretului triplu al lui Ceauşescu pe care l-am realizat în 1980. Ăla a fost o comandă de portret cadou. Am fost aleşi vreo zece artişti de renume - cine mi-a făcut-o, nu ştiu (rîde). Am fost chemaţi la Comitetul de Partid, ni s-a dat tema, ni s-au dat fotografii după care să ne inspirăm, şi a venit momentul cînd am prezentat lucrarea. Eu am făcut trei ipostaze ale lui Ceauşescu: voiam să reprezint cum e el singurul care îşi face autocritica, singurul care poate să-şi spună "nu, nu e bine, trebuie să schimbăm". Se ştia că în acea perioadă el modifica foarte des planul Casei Poporului. Cei care au văzut lucrarea au fost nişte intermediari. Cînd a văzut, şeful expoziţiilor din UAP a spus "nu merge, e prea realist, într-adevăr, are o mînă grea, groasă, cînd ţi-o dă e ca o plăcintă. Dar trebuia puţin mai idealizat. Nu poţi să ştergi pe ceilalţi doi şi să laşi unul singur?". Atunci m-am dus acasă, i-am şters pe cei din margine şi l-am lăsat pe cel care dădea cu degetul în jos. Dar n-a mers nici ăla. Pentru că am păstrat partea de anatomie...

D.G.: Cum era expresia feţei?
I.G.: Era o epocă în care el, Eroul nostru, începea să aibă un fel de vinişoare, se vedea că începe să îmbătrînească. Şi avea un fel al lui de a fi, aşa, puţin umflat... Realismul ăsta nu a plăcut. Aşa că am fost din nou refuzat.


Îmi fac arta acasă. Acasă e mai greu

D.G.: Ce aţi făcut apoi cu pictura? Aici, în expoziţie, apare un martor al ei, o fotografie.
I.G.: Am distrus-o. Am făcut raţionamentul următor: dacă o păstrez şi mă găseşte, mă întreabă "Ce faci tu cu asta, tovarăşe? Cine ţi-a dat voie să-l ai aici?". Portretele dictatorului nu existau decît în birouri. Nu era nimeni nebun să-l aibă acasă. Decît dacă voia să-şi bată joc de el. Pe urmă, peste ani, mi s-a întîmplat să vină Coposu să-mi ceară să-i fac o restaurare. Avea un portret al lui Maniu, care fusese probă la dosar şi împachetat. L-am desfăcut şi am văzut că pe spate era dat cu alb. Ca să-l îndrept, a trebuit să văd ce e acolo. Pe spatele lui Maniu, cineva îl pictase pe Stalin. Era o chestie oarecum similară: păstratul unui portret pe care nu ai voie de fapt să-l păstrezi. Poate chiar Coposu găsise soluţia asta. Cînd vine Securitatea, să-l întoarcă şi să fie Stalin. Dar cine să-l creadă pe Coposu că îl are pe Stalin? (rîde). Şi probabil tot Securitatea l-a vopsit cu alb.

D.G.: Un adevărat pentimento! Care a fost momentul cînd viaţa de artist a devenit foarte dură?
I.G.: De la sfîrşitul anilor '70. Plecarea masivă de intelectuali a enervat autorităţile foarte mult. Plecînd vîrfurile, noi cei care rămîneam, rămîneam fără prieteni şi izolaţi. E foarte greu, de la o anumită vîrstă, să-ţi refaci prietenii, de unde să-i mai scoţi, iar într-o atmosferă de suspiciune, nu poţi să ştii cu cine ai făcut prietenia.

D.G.: V-aţi gîndit să plecaţi vreodată din ţară, în acei ani?
I.G.: Am fost pur şi simplu întrebat. Eram la Paris în '77, şi Mihnea Berindei mi-a zis: "Nu vrei să rămîi? Nu vrei să acţionezi de aici?". I-am spus: "Nu, prefer să mă duc acasă. Îmi fac arta acasă. Aicea e oarecum prea simplu, prea fără gust. Acasă e mai greu...".


Drumul abrupt spre credinţă

D.G.: Ce aţi făcut acasă? Cum au fost anii '80? Cum v-aţi descurcat?
I.G.: În '82 am avut ultima expoziţie. Deşi lucrările mele nu mai cuprindeau nimic politic, au prins ceva, aşa, o scînteie contra mea, am primit critici foarte aspre în revista Contemporanul şi m-au obligat să ies. Plus, încercarea asta de portret pe bani nu a reuşit, bani nu mai erau, erau greutăţi în familie. Şi atunci mi-am adus aminte că făcusem ceva restaurare de pictură murală în biserici. A fost o alegere foarte bună pentru că era un mediu liniştit, eram liber. În plus, era o atmosferă de sinceritate... unde mai găseai aşa ceva în instituţii, în învăţămînt, la Uniune, în expoziţii? Era imposibil. Şi atunci am rămas pe aceste şantiere, m-am simţit foarte bine, pînă la Revoluţie.

D.G.: Cum s-a simţit momentul Revoluţiei în arta dvs.?
I.G.: Într-un fel, m-au scos nişte tineri, au venit cu laude exagerate, eu eram creştinul, omul moral (rîde). Ei nu ştiau prin ce greutăţi trecusem, de fapt. Drumul spre credinţă fusese un drum nu foarte linear, ci mult mai abrupt.

D.G.: Într-o discuţie pe care aţi avut-o cu Lia Perjovschi şi cu Adrian Notz, publicată în catalogul expoziţiei Dada East? Românii de la Cabaret Voltaire de la Stockholm, 2007, spuneaţi că "e foarte creştineşte să cauţi părţile bune", şi vă refereaţi atunci la relaţia cu dictatorul.
I.G.: E o temă foarte complicată şi foarte importantă, în acelaşi timp. Ca s-o lichidăm repede, toţi sîntem oameni, dar nu în sensul că toţi sîntem nişte proşti şi nişte mutre, om înseamnă ceva foarte înalt, un summum, un vîrf al realităţii. Apropo de asta, tocmai am văzut la Lille un video (este vorba despre proiectul video Women's Bathhouse al artistei poloneze Katarzyna Kozyra, din expoziţia Les frontières invisibles din cadrul Festivalului de artă Europe XXL, deschis pînă pe 12 iulie 2009 la Lille; n. red.), în care artista a filmat pe ascuns în baia turcească din Budapesta. Aparent, fiind vorba de oameni bătrîni, diformi, ai fi zis: "Uite, o lume decrepită". Dar reacţia mea a fost exact pe dos. Mi s-a părut o imagine magnifică. Oamenii aceia bătrîni, o anatomie extraordinară, de o mare frumuseţe. Oamenii aceia care se ajutau unii pe ceilalţi, cu toate defectele lor, specifice bătrîneţii, lucruri pe care, într-un fel, le cunoşteam din desenele lui Holbein sau Da Vinci. Filmul lui Kozyra e extraordinar de frumos, şi la asta contribuie şi decorul somptuos al băii, atmosfera de linişte şi pace, aspectul paradisiac al apelor, al pavajelor. Aşa se întîmplă de multe ori. Vrei să iei în derîdere ceva şi îţi iese pe dos, îţi iese un elogiu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer