Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Orice face el nu poate fi decît frumos


Svetlana Cârstean, un interviu cu Lyggia Naum

31.07.2009
Observator Cultural, martie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Zenobia

Svetlana Cârstean: Aţi ştiut de la început că scrie o carte despre dumneavoastră?
Lyggia Naum: Nu, nu chiar de la început. El a lucrat la Zenobia vreo patru ani. S-a întîmplat ca eu să aflu cam la un an după ce începuse să scrie la această carte. Adevărul e că poeziile mi le citea imediat după ce le termina. În general, însă, nu voiam să-l pisez atunci cînd vedeam că scrie ceva şi nu-mi citeşte. Mă gîndeam întotdeauna că orice ar face el nu poate fi decît frumos.

La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: "Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!". Abia atunci mi-am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe. Ce era de citit îmi citea singur, întotdeauna. Nu-mi plăcea să insist sau să citesc fără ştirea lui foile de pe masa de lucru. Ştiam ca nu ascunde nimic de mine şi aveam o încredere oarbă în el.

S.C.: Cum vi s-a părut imaginea dumneavoastră din Zenobia? V-aţi recunoscut?
L.N.: Da. Poate să pară curios, dar am fost cît se poate de liniştită. Nu am avut nici o surpriză citind Zenobia. Tot ce e acolo aşa a fost. Există, desigur, şi anumite schimbări în raport cu realitatea. De exemplu, personajul Maria. Ea nu e, de fapt, un singur personaj, ea corespunde mai multor personaje - este un nume pentru toate celelalte femei din carte, altele decît Zenobia. În rest, toate întîmplările sînt adevărate şi trăite. Sigur că întîmplările propriu-zise au fost mult mai multe; Gellu le-a selectat pe cele mai semnificative, sau poate pe cele mai plauzibile, mai de crezut.

Ne întîlneam seara şi ne povesteam, de fiecare dată, tot ce am făcut în timpul zilei. Aveam un joc: hotăram împreună cu cine să ne întîlnim a doua zi. Am spus o dată, de exemplu: "Hai să ne întîlnim cu Suli Gheorghiu", o cunoştinţă a noastră care se învîrtea în grupul suprarealist. Ne-am dus la cinematograf în seara următoare şi acolo ne-am întîlnit chiar cu Suli Gheorghiu, în mod cu totul întîmplător. Mai exista şi o femeie cu părul roşcat, pe care am întîlnit-o o dată şi ne-a impresionat foarte tare prin apariţia ei. Într-o seara ne-am propus să ne întîlnim din nou cu doamna roşcată. În ziua următoare, ne-am întîlnit cu ea. Ni se întîmplau mereu lucruri care, obiectiv vorbind, erau imposibile. În Zenobia nu a povestit decît istoria cu biletul de cinema.


Sărutul, hipnoza, nufărul

S.C.: Felul în care v-aţi cunoscut ţine tot de magia acestor "întîmplări întîmplătoare" şi semnificative?
L.N.: L-am cunoscut la o petrecere, la o aniversare a unui pictor. El tocmai venea sau pleca atunci pe front. A fost chemat de şase ori. A făcut cam şapte ani de armată, dintre care opt luni numai pe front. Au fost, pentru el, ani îngrozitori. Suprarealiştii de la Paris n-o duceau atît de rău - deşi e adevărat ca au avut şi ei perioade grele în timpul fascismului.

Să mă întorc însă la povestea de la început. Erau foarte mulţi tineri, pictori, poeţi la acea petrecere. S-au jucat gajurile şi s-a întîmplat să-i cadă lui să mă sărute pe mine. N-am dat, însă, importanţă faptului. Cînd am plecat, m-a condus pînă la tramvai, dar am discutat lucruri lipsite de importanţă. Eram prietenă pe atunci cu un tînăr inginer petrolist, care lucra pe Valea Prahovei. Ne plimbam duminică dimineaţă, vorbeam, beam o ciocolată cu lapte, şi atîta tot. În sîmbăta aceea cu petrecerea, mă sunase şi nu mă găsise. Cînd m-am întors acasă, am vorbit la telefon şi m-a întrebat ce am făcut eu la ora 8. Mă întreba asta pentru că, după ce încercase să mă caute, a adormit şi s-a trezit brusc, speriat, pentru că visase cum un cîine mare i-a muşcat buzele. Iar el s-a întrebat, unde sînt eu şi ce fac în acel moment. Auzind povestea acelui vis, am tresărit şi mi s-a părut ceva ciudat. Sigur că am mărturisit că am jucat gajuri. Dar am rămas cu gîndul la ceea ce mi se întîmplase cu Gellu, pe care îmi imaginam, însă, ca nu am să-l mai întîlnesc.

Într-o altă zi, m-am dus la un cunoscut care mă chemase să-mi cînte ceva la vioară. Şi el mi-a spus, atunci, ca a învăţat să hipnotizeze. A încercat să mă hipnotizeze, dar a fost imposibil. Rîdeam amîndoi de faptul că nu reuşea şi, exact atunci, a sosit în vizită la el Gellu, căruia i s-a plîns că nu reuşeşte cu nici un chip să mă hipnotizeze. Iar Gellu, glumind, a spus "Hai să încerc eu!". Şi a reuşit imediat. Iată un alt lucru care m-a speriat. Mi-am spus că e într-adevăr ceva. S-a mai întîmplat şi ca eu aveam fotografia celuilalt băiat la mine şi mi-a căzut pe jos, iar Gellu, din greşeală, a călcat pe ea. Toate lucrurile astea m-au pus pe gînduri.

După asta, am continuat să vorbim din cînd în cînd. De văzut, ne vedeam rar, pentru că era mai tot timpul plecat pe front sau în concentrare. Stătea, pe vremea aceea, pe Leonida, peste drum de şcoala Tunari. După ce ne întîlneam, îmi scria povestiri. Şi, cînd ne vedeam din nou, mă întreba dacă mi-au plăcut. Iar eu răspundeam ori că sînt prea violente, ori prea dure, şi el zicea: "Ce ştii tu, eşti mică!".

S.C.: Ce s-a întîmplat cu aceste texte? Mai ştiţi ceva despre ele?
L.N.: Da, din aceste povestioare - care au fost prelucrate, desigur - a ieşit piesa Exact în acelaşi timp, care a fost pusă în scenă de Mihai Măniuţiu. Gellu a scris piesa această în '42 şi, în '45, a publicat-o în Teribilul interzis. Dar, cînd a alcătuit volumul cu piese de teatru, nu a putut să o includă. Şi celelalte, Poate Eleonora, Insula şi Ceasornicaria Taus, au stat 16 ani la Cenzură. Le-a retras de la Editura Eminescu, unde era director Valeriu Rîpeanu, şi s-a dus cu ele la Marin Preda, la Cartea Românească. Iar Preda i-a spus ca tocmai apăruse o lege care nu-ţi dădea voie să publici decît piese de teatru care au fost deja jucate. Atunci Gellu a răspuns: "Eu nu am scris piese de teatru, ci dialoguri lirice". Aşa i-a venit ideea lui Marin Preda să treacă sub acest nume cartea în plan şi aşa a fost posibilă apariţia volumului de teatru. Dar Exact în acelaşi timp nu a putut să apară nici măcar în aceste condiţii. Trebuie să spun, în paranteză, că piesa Ceasornicaria Taus fusese deja publicată în Italia, în revista de teatru Il Drama.

S.C.: Rămăseserăm la "Ce ştii tu, eşti mică"...
L.N.: Da, am povestit recent, la lansarea Zenobiei de la Lăptăria lui Enache, cum în '43 i-am făcut o vizită la Constanţa, unde era el concentrat. Cînd am plecat de acolo, m-a condus la gară şi mi-a arătat un fluture îngheţat. Iar peste vreo săptămînă mi-a trimis poemul pe care îl scrisese după plecarea mea: Singură şi imobilă. E un poem extraordinar de frumos. Şi în el m-am regăsit, ca şi în Zenobia mai tîrziu.

Gellu îmi spunea, la început, că sînt mică şi că se simte foarte bine cu mine, dar ca nu ştie dacă eu sînt într-adevăr marea iubire a vieţii lui. La un an şi ceva după ce ne cunoscuserăm, a venit la mine cu un nufăr furat din Cişmigiu şi mi-a spus ca nu poate trăi fără mine.

El era atît de frumos şi de deştept, încît cîteodată îmi era frică de celelalte femei din jurul nostru, chiar şi de prietene. Am avut impresia mereu că ele mă invidiază - şi se spune că cel mai mare păcat e invidia. E un fel de crimă. Poate sînt foarte primitivă dacă gîndesc aşa, dar şi acum cred că am rămas fără vedere după ce a început Gellu să fie mediatizat şi să vorbească de mine. Mă gîndesc că a fost greu pentru toate femeile care l-au iubit - şi care trebuie să mă fi privit cu ochi răi. Prietenele mele de acum, care sînt toate tinere şi drăguţe, nu mă invidiază, dar îmi spun: "Aţi fost o norocoasă, o fericită, pentru că aţi întîlnit aşa un om". Şi aşa este, Gellu era curat ca un cristal, era frumos şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. De aceea spun că acum, chiar dacă încerc să-mi amintesc un moment neplăcut din toţi aceşti 60 de ani - ca să pot face faţă absenţei lui - nu reuşesc să descopăr aşa ceva. E adevărat ceea ce a scris Codrescu în poemul lui: "un Gellu Naum/ numai o dată pe secol" se naşte. Aşa este.


Desenele

S.C.: Aţi rămas întotdeauna "cea mică" în această poveste?
L.N.: Într-un fel, da, deşi el îşi dădea seamă că înţeleg multe lucruri. Iar eu nu încercam în nici un fel să ies în faţă. Gellu, însă, avea mare încredere în mine. De fiecare dată cînd termina cîte un poem, mi-l citea. Uneori, nu puteam să mă abţin şi spuneam "Vai, ce frumos e!", iar el îmi zicea "Ei, frumos!", adică un fel de "Ce ştii tu!". Iar dacă tăceam, îmi spunea "Sigur, nu-ţi place...".

Singurul lucru pe care îl regret acum, în ultima vreme, este că nu am mai desenat atunci cînd m-a rugat. El ar fi vrut să mă mai lege la ochi şi să desenez. Dar mie mi-a fost frică. După ce desenam, întotdeauna eram epuizată. Povesteşte şi în Zenobia cum am desenat pentru prima dată, cum mă lega la ochi, cum stingea şi lumina de pe culoar. Şi acum, recent, m-a speriat ceva în legătură cu desenele.

Am început să fac inventarul bibliotecii. Într-o zi, Dan Stanciu, care lucrează la asta, răsfoia o carte din bibliotecă şi mi-a arătat ce a găsit în ea. Era un desen al meu, cu un copac cu ramuri, cu un soare desenat cum îl fac copiii, alături de un omuleţ, iar sus de tot o lună. Era şi un bilet pe care scria ceva în sîrbeşte, iar la începutul foii era scris de Gellu: "Vasko, scrie-i ceva Lyggiei să deseneze". Nu înţelegeam ce scrie şi m-am gîndit să sun la poetul Ioan Flora, care e sîrb. Ce crezi că scria? "Un copac cu craci, un soare şi o lună". Eu nu ştiu sîrba, şi totuşi am desenat exact ce scrisese Vasko pe bilet. Cum să nu ţi se facă frică? Mi-am amintit că, atunci cînd venise Vasko la noi, am desenat o jumătate de oră, după care nu am mai putut şi i-am cerut lui Gellu să aprindă lumina. Atunci Vasko s-a uitat la desen, s-a speriat probabil şi el, iar Gellu l-a întrebat: "Ce-ai scris aici?". Şi Vasko i-a răspuns: "Nu-ţi spun acum, lasă desenul într-o carte şi, cînd vin data viitoare, îţi spun ce am scris". Şi aşa a rămas desenul în carte. Dar Vasko nu a mai ajuns pe la noi, nici nu a mai trăit mult după aceea, iar noi am uitat de desenul cu pricina.

S.C.: Întotdeauna aţi desenat legată la ochi?
L.N.: Da. Nu ştiu să desenez altfel. Şi, de fapt, nu am ştiut niciodată să desenez cu adevărat. Nu am fost un copil dotat în sensul ăsta. Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la ochi a fost a lui. M-am gîndit întotdeauna că desenele astea mi-au ieşit pentru că eram eu într-un anumit fel. Am fost somnambulă, în perioadă copilăriei mai ales. Am avut crize şi mai tîrziu, dar din ce în ce mai rar. Mi-am imaginat că, atunci cînd desenam, ori intram într-o stare asemănătoare cu cea somnambulică, ori mă hipnotiza Gellu. Nu cred ca aş putea ruga pe altcineva să mă lege la ochi, pentru că eu nu am făcut asta decît cu el, chiar dacă erau prezenţi de multe ori şi alţi prieteni.


Poezie, dragoste, libertate

S.C.: I-aţi fost alături încă de la primele volume. Ce credeţi că a fost prioritar pentru Gellu Naum, ca scriitor, în toţi aceşti ani?
L.N.: Poate că mă repet, pentru că am spus-o în toate ocaziile posibile. Gellu a trăit şi a luptat pentru trei lucruri: poezie, dragoste şi libertate. Cum s-au realizat aceste lucruri? În ceea ce priveşte poezia, toată lumea ştie ca ceea ce a scris el este extraordinar. Poemele lui sînt foarte concentrate şi puternice. Am uneori senzaţia ca dintr-un poem poţi face alte zece. Despre dragoste, ce să spun? Stau mărturie cei şaizeci de ani de iubire nemaipomenită care a făcut pur şi simplu minuni. Cît despre libertate, cred ca a avut-o datorită demnităţii sale. Nu a făcut concesii. Nici despre reportajul Tabăra din munţi nu se poate spune ca a fost o concesie. Fără acest text, nu ar fi putut intra în Uniune, unde nu ar fi fost "admis" cu Drumeţul incendiar, cu Teribilul interzis sau cu Medium. I s-a spus că "acestea nu sînt cărţi cu care să între în Uniune". De altfel, n-ar fi avut voie nici să traducă dacă nu era în Uniune.

S.C.: Din cîte ştiu, lui Gellu Naum nu-i plăcea să vorbească nici despre Cartea cu Apolodor.
L.N.: Nu, nu-i plăcea, deşi a lucrat mult şi cu mare drag la această carte - în cea mai mare parte la Copenhaga. A tradus din cîţiva poeţi danezi, împreună cu un grup de scriitori, şi a fost invitat de regina la Copenhaga. Iar Gellu, în loc să se ducă să "realizeze contacte", cum făceau ceilalţi, se plimba singur prin oraş şi lucra la Cartea cu Apolodor. De fapt, chiar acolo i-a venit ideea. I-a plăcut cartea asta, dar în perioadă aceea grea, cînd nu avea voie să publice nimic altceva, el trecea drept scriitor pentru copii şi traducător. Iar asta l-a durut îngrozitor. Şi de aceea nu a mai vrut să reediteze cartea, deşi primea mereu telefoane în acest sens. A venit o dată la noi o profesoară, care insista să apară din nou cartea, dar Gellu a refuzat-o şi chiar s-a înfuriat văzînd că ea nu conteneşte cu insistentele. I-a spus: "De ce nu înţelegeţi că îmi aduce aminte de o perioadă pe care vreau să o uit? Atunci eram considerat scriitor pentru copii". Doamna respectivă a plecat nervoasă, trîntind uşa şi strigîndu-i: "Sînteţi un criminal!".

N-a fost de acord să apară această carte nici măcar în Germania - există o traducere excepţională făcută de Bossert. Acum, în ultimii ani, mi-au cerut dreptul de a republica acest volum o editura din Chişinău şi chiar şi Editura Humanitas. Însă nu am acceptat să se întîmple asta decît după ce vor apărea mai întîi alte cărţi ale lui. Acum, pentru că au apărut cartea de omagiu, Calea Şearpelui şi Zenobia, Humanitas pregăteşte şi reeditarea Cărţilor cu Apolodor.


Poezia trebuie căutată, nu dată cu forţa

S.C.: Mulţi s-ar grăbi, probabil, să vorbească despre dizidenta lui Gellu Naum. Credeţi că i-ar fi făcut plăcere să discutam despre asta?
L.N.: Am să-ţi povestesc ceva. Eram la Zürich, pentru lansarea cărţii care a luat premiu la Münster, Discurs către pietre. Sala primăriei, unde avea loc lansarea, era plină de oameni care l-au întrebat diverse lucruri. La un moment dat, o doamnă l-a rugat să povestească ceva despre perioada dizidenţei. Iar el a răspuns: "Nu am venit aici să povestesc despre dizidenţa mea. Toţi scriitorii au dus-o foarte greu în acea perioadă. Nu am să flutur eu acum steagul dizidenţei".

Să nu crezi totuşi că ne-a fost uşor. Dar cred ca am fost feriţi de anumite lucruri, am fost păziţi în tot acest timp. Îmi amintesc acum o întîmplare a lui Toma George Maiorescu, care a scris o carte de reportaje, călătorind prin toată lumea. Ajungînd în Brazilia, a cerut să se întîlnească cu cîteva dintre personalităţile culturale de acolo. Printre acestea era şi pictorul Marcier, pe care i s-a spus că nu-l poate vedea pentru că s-a retras definitiv în Matogrosso şi nu primeşte pe nimeni. A plecat în Matogrosso, a ajuns la poarta casei pictorului, a ieşit o doamnă portugheză, l-a întrebat ce doreşte şi el i-a explicat că vrea să stea de vorbă cu Marcier. I s-a răspuns că Marcier nu primeşte pe nimeni, dar el a insistat, spunînd: "Am venit tocmai din România ca să-l văd". Auzind de România, ea s-a dus şi a vorbit cu Marcier, care a ieşit din casă ca să stea de vorba cu Toma George Maiorescu. Prima sa întrebare a fost: "Pe Gellu Naum l-aţi omorît?". El şi Gellu se întîlniseră la Paris în perioadă '38-'39. Nu mai ştiau nimic unul de celălalt, dar Marcier cunoştea oarecum ce se întîmpla atunci în România. Cînd Toma George Maiorescu s-a întors în ţară, a scris cartea sa de reportaje, transcriind întrebarea lui Marcier astfel: "Gellu Naum mai trăieşte?".

S.C.: Suna prea dur în varianta originală?
L.N.: Da, şi în plus probabil că, o dată întors, a trebuit să dea raportul despre ce a făcut şi cu cine a stat de vorbă. Într-o zi, după apariţia cărţii, Ivaşcu, director pe atunci la Contemporanul, l-a chemat pe Gellu la redacţie, în ideea de a-i publica un poem. Nu i se mai ceruse niciodată vreun text spre publicare, în acea perioadă, dar acum era nevoie să se demonstreze ca Gellu Naum nu a fost omorît, ci că, dimpotrivă, e publicat. Poemul care a apărut în Contemporanul se numea Heraklit.

După apariţie, am început să primim zi şi noapte nenumărate telefoane cu înjurături, ameninţări cu moartea, din partea unor oameni care spuneau cel mai adesea ca sînt ingineri, studenţi, muncitori. Printre toate aceste telefoane îngrozitoare, mai suna şi cîte o fată sau un băiat, care vorbeau în şoaptă şi ziceau: "Ştiţi, s-a prelucrat la noi în cămin, dar noi sîntem dintre cei care ţinem cu domnul Gellu Naum". Nu înţelegeam absolut deloc ce se întîmplă. Au apărut scrisori pline de indignare la adresa poemului şi în Scînteia. Am făcut atunci o cerere la Telefoane pentru a avea lista numerelor de la care eram sunaţi. După o zi de la cererea asta, nu ne-a mai sunat nimeni. Ne-au căutat însă cei de la Telefoane şi ne-au întrebat dacă mai sîntem sunaţi ca în zilele trecute, am spus ca nu şi atunci ne-au răspuns că, în acest caz, dat fiind că nu ne mai deranjează nimeni, nu mai au de ce să ne comunice lista respectivă. Aşa am înţeles ce s-a întîmplat. Şi mai tîrziu am aflat că ceea ce l-a apărat pe Gellu în mod special a fost faptul ca era atît de cunoscut în străinătate.

Întîmplarea a făcut însă ca, în 1995, revista Poesis să realizeze un număr închinat lui Gellu, care împlinea atunci 80 de ani. Am citit în acel număr un text scris de Caius Dobrescu, pe care atunci nici nu-l cunoşteam prea bine. În acel articol, Caius povestea cum, pe cînd avea 16 ani, a dat de o copie a unei scrisori a tatălui lui, care era inginer la "Tractorul" Braşov. Era o scrisoare adresată ziarului Scînteia, în care scria că Gellu Naum trebuie trimis la Canal, că asemenea oameni strică tineretul patriei. Caius spune cum a plecat atunci de acasă, ţipînd la tatăl lui: "Vrei să-l trimiţi la Canal pe cel mai mare poet al nostru!?". Asta cu toate că tatăl său încerca să îi explice că a fost pus să scrie acea scrisoare. După cum se vede, problema Gellu Naum a fost prelucrată în şedinţe şi oamenii au fost obligaţi să scrie toate acele scrisori din Scînteia.

S.C.: Aţi spus că nu a publicat deloc în revistele acelor vremuri.
L.N.: Da, şi nici nu i-a cerut nimănui să fie publicat. Avea principiile lui. Chiar şi atunci cînd a ajuns să îşi publice cărţile, nu a vrut niciodată să aibă tiraje mari. Scotea cîte 800-900 de exemplare, în vreme ce, în general, tirajele cărţilor de poezie erau cam de 2000 de exemplare. Însă ideea lui era ca poezia trebuie căutată, nu trebuie dată cu forţa. Întotdeauna a fost demn şi curat. Cine citeşte Calea Şearpelui şi Zenobia îl poate descoperi aşa cum a fost el cu adevărat.


Era un om de care doreai din tot sufletul să te apropii

S.C.: N-aţi fost niciodată singuri în toţi aceşti 60 de ani. Casa dumneavoastră a fost mereu plină de oameni. Aţi crescut o mulţime de copii, dacă se poate spune aşa.
L.N.: Într-adevăr, universul lui uman a fost foarte bogat. Tocmai de aceea prietenii noştri au aparţinut mereu unor generaţii şi unor domenii foarte diferite. Mi-ar fi foarte greu să îi pomenesc acum pe toţi - poate voi avea vreodată ocazia să spun povestea prietenilor lui Gellu. Nu aş vrea să nedreptăţesc pe nimeni, cu atît mai mult cu cît toţi au fost - şi mulţi mai sînt încă - nişte oameni extraordinari, chiar dacă viaţa ne-a despărţit în anumite momente. E adevărat însă că foarte mulţi dintre cei care l-au iubit pe Gellu nu au avut curajul să vină să îl cunoască.

S.C.: De ce se întîmplă ca mulţi dintre cei care îl iubeau şi care îi cunoşteau poezia să nu aibă curajul de a-l cunoaşte? Credeţi că reuşea să îi intimideze pe cei din jur?
L.N.: Da, îi intimida. Nu ştiu de ce, pentru că era foarte drăguţ cu toţi. Avea însă o ţinută care se impunea şi totdeauna îţi era frică de faptul că nu ai să reuşeşti să fii la înălţimea lui. Era un personaj de care doreai din tot sufletul să te apropii şi îţi era teamă ca nu ai să reuşeşti sau că nu corespunzi. Foarte mulţi au reuşit să depăşească această faza. Şi mult mai mulţi au fost aceia care l-au iubit oricum, indiferent dacă l-au cunoscut personal sau nu. Am atît de multe scrisori de la fani că aş putea face o carte numai din ele. Unii dintre ei nu au venit niciodată să îl vadă sau şi-au luat cu greu inima în dinti ca să facă acest pas. Îmi aduc aminte de Virgil Mihaiu, de la Cluj, care a îndrăznit să vina să îl vadă numai după ce a scris cartea despre jazz, în care exista şi un capitol intitulat Gellu Naum, filozoful jazzului.

S.C.: Mi-aţi spus că foarte mulţi dintre aceşti fani nu erau filologi sau nu aveau neapărat legătură cu scrisul.
L.N.: Pot să spun chiar că filologii au fost puţini. Dan Matei e cibernetician. Ligia Zemora e matematiciană, Delia Popescu, medic, Dan Alexiu, avocat, David Esrig şi Andrei Şerban, regizori, Gheorghe Dinică, actor. În familia Popa, cu care am fost prieteni foarte buni, el e chimist, ea medic endocrinolog. Însă dacă e să vorbesc despre oamenii mai puţin cunoscuţi, îmi amintesc cum într-o seară am primit un telefon de la un băiat care trimisese mai multe scrisori şi care semna de fiecare dată Pink Floyd. Era în Gara de Nord şi pleca în armată. Avea tren spre dimineaţă şi ne ruga să îl primim să îl cunoască pe Gellu. A venit şi am stat de vorbă cu el toată noaptea. A scos din buzunarul mantalei Poetizaţi, poetizaţi, care era ferfeniţă, citită şi rascitită, subliniată. Ne-a dat de veste şi mai tîrziu, după ce a terminat armata, şi s-a apucat de Politehnică.

S.C.: Continuînd oarecum întrebarea de dinainte, ştiu că Gellu Naum nu mai citea în ultimii ani foarte multă beletristică. Prefera alte genuri de cărţi.
L.N.: Aşa este. Citea filozofia matematicii, filozofie în general. Doctorul Brătescu îi dăruia toate cărţile pe care le scria şi era convins ca le pune undeva şi uită de ele. Mare i-a fost mirarea cînd a aflat că le-a citit pe toate din scoarţă în scoarţă. Unii dintre cei mai mari favoriţi ai lui au fost Jung - pe care l-a citit în xerocopie încă din anii '50 - şi Castaneda. Merită să spun şi că e citat în unele manuale de arheologie datorită obiectelor pe care le-a descoperit prin arheologia mediumnică. A citit foarte multe cărţi de arheologie şi, chiar dacă arheologia practicată de el era numită mediumnica, el cunoştea bine toate aşezările importante unde puteau fi găsite obiecte vechi şi valoroase.

S.C.: Cum vă explicaţi ca atîţia oameni au venit la Gellu Naum nu numai ca la un poet, ci ca la un soi de guru, de ascet, care deţinea adevărurile vieţii?
L.N.: Cine citeşte Calea Şearpelui poate înţelege asta. Aceasta carte e un fel de manual de iniţiere. Pentru el, poezia nu era ceva abstract, era însuşi modul de viaţă, suma tuturor întîmplărilor subconştientului şi conştientului.


Puterea dragostei

S.C.: Pe de altă parte, de ce credeţi că Zenobia e cartea cea mai cunoscută dintre toate ale lui Gellu Naum? Şi de ce pare atît de accesibilă, cînd de fapt e o carte destul de dificilă?
L.N.: E vorba aici de puterea dragostei. Toată lumea îşi doreşte aşa ceva. Toţi vor să aibă parte de o dragoste nemaipomenită. Zenobia e ca un obiect fermecat, de aceea pentru foarte mulţi nici nu contează dacă nu înţeleg totul. În toţi aceşti şaizeci de ani, dragostea a făcut minuni: jocurile noastre, vindecarea lui, desenele, întîmplările miraculoase.

S.C.: Aţi spus de vindecare...
L.N.: Da, în '89, Gellu a făcut un infarct şi a stat în spital mai mult de o lună de zile. După ce s-a întors acasă, din cauză medicamentelor sau a traumelor din spital, era într-o stare îngrozitoare. Se simţea în continuare foarte rău. În fiecare dimineaţă plîngeam şi mă întrebam ce aş putea face ca el să se însănătoşească. Mă gîndeam să fac un sacrificiu, să-mi tai un deget sau o ureche, numai să se facă el bine.

Şi la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea şi cu tăierea parului. Aveam un par foarte bogat şi mi-am zis ca asta era o jertfă importantă. M-am hotărît să mă rad în cap, şi dintr-o dată am simţit o mare uşurare, ca şi cum aş fi luat o decizie foarte bună şi sigură. Am rugat un asistent de la spital, care venea să îi ia lui Gellu tensiunea de două ori pe săptămînă, să mă ajute şi să cheme eventual frizerul spitalului. Nu i-am spus de ce vreau să fac asta, însă i-am explicat ca nu aş fi putut să mă duc la coafor, pentru că ar fi rîs de mine coafeza auzind că, la 68 de ani, vreau să mă tund precum Sinead O'Connor. Era pe atunci, datorită ei, o modă cu rasul în cap.

Asistentul a fost drăguţ şi m-a ajutat, m-a tuns el însuşi, mirîndu-se mereu că vreau să fac un asemenea gest şi spunîndu-mi mai tot timpul ca o să-mi crească părul la loc de două ori mai des decît îl aveam. La patru-cinci zile după asta, Gellu s-a făcut bine. Iar mie nu mi-a mai crescut niciodată părul la fel ca înainte.

S.C.: A fost o jertfă primită şi confirmată.
L.N.: Da, şi Gellu era fericit că s-a făcut bine şi se lăuda la toată lumea cu jertfa mea. Tocmai de aceea acum am remuşcări. Înainte de a muri, în spital, îmi spunea tot timpul: "Iubito, tu nu mă mai iubeşti ca înainte dacă nu mă faci bine". Iar eu îi spuneam: "Sînt bătrînă acum, nu mai am păr, nu mai am ochi, nu mai aud prea bine, nu mai am ce să jertfesc", însă el insista să-l fac bine şi să îl scot de acolo. Îmi spunea: "Dacă ai să stai lîngă mine, am să mă fac bine", dar eu nu puteam să stau, nu aveam unde, era strîmt, era loc puţin şi paturi multe, toate pline. Şi nu au vrut să îmi dea o rezervă. Altfel aş fi stat cu el zi şi noapte.


O bărcuţă şi, în ea, capul lui decupat, mic cît o unghie

S.C.: S-a simţit vreodată atras Gellu Naum de ceea ce se numeşte boema literară?
L.N.: Nu, niciodată. Spunea ca ideile de genul "poetul trebuie să bea", "să fie dezordonat" sînt toate nişte superstiţii. Era un om foarte ordonat. Nu considera că băutura, fumatul, drogurile te puteau ajută în vreun fel să creezi. Nu credea ca ar fi putut există vreo legătură între toate astea şi starea de fericire care îl împingea către scris. În asemenea momente de fericire, scria automat, apoi uita în mod voluntar de acel text şi revenea mai tîrziu ca să prelucreze, să şlefuiască, să mature, cum zicea el. Ştiam că a terminat de scris atunci cînd venea la mine şi îmi spunea: "Iubito, ai ceva vase de frecat?". Dacă nu aveam de spălat vase, spunea: "Bine, atunci mă duc la mama să sparg lemne". Dacă era vară, pleca la pescuit sau la arheologie. Simţea nevoia să revină la realitate făcînd o muncă fizică.

S.C.: În toţi anii aceştia în care aţi învăţat să descifraţi toate semnele şi toate momentele în care scria, abandona temporar sau prelucra un text, nu v-aţi gîndit niciodată să scrieţi?
L.N.: Nu m-am gîndit. Nici nu ştiu dacă aş fi avut timp pentru asemenea gînduri. L-am scutit de toate problemele administrative. Mi-am asumat totul în acest sens. Ceva totuşi scriam... Scrisori de dragoste pentru el. Acum vreo trei ani am dat peste acele scrisori şi i le-am citit. Făceam în ele diverse colaje şi jocuri. Una dintre scrisori i-a plăcut în mod deosebit. Lipisem acolo o bărcuţă şi, în ea, capul lui, mic cît o unghie, pe care îl decupasem dintr-o poza colectivă. Cel mai mult i-a plăcut această scrisoare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • desene
    anca, 17.04.2010, 19:25

    desenele Lyggiei Naum sunt publicate? daca da, unde?

    • RE: desene
      Razvan Penescu, 18.04.2010, 00:45

      Unele desene sînt publicate în cărţi semnate Gellu Naum. De exemplu în "Calea Şearpelui". Multe sînt în posesia Fundaţiei Naum care ar trebui să se ocupe cu repunerea lor în circuit prin publicare sau prin deschiderea unui muzeu Naum.

Spacer Spacer