Revista Arhitectura în anii '90: o mărturie personală

Am început să colaborez imediat după 1990 la revista Arhitectura. Nu mai ţin minte exact cum de a ajuns Anca Tomaşevschi să mă cheme acolo unde a fost şi a rămas vreme îndelungată redacţia (atelierul de la etajul 1, pe diagonală, în dreapta faţă de lift, înspre prima curte interioară de la scara curbă). Cum practic în acelaşi timp intrasem şi într-o vagă relaţie cu Radu Drăgan, care trăsese urgent primul număr, şi acum foarte bun, din ziarul Arhitext (nici o legătură cu ceea ce a devenit ulterior Arhitext Design, în afară de prezenţa fizică la ambele a lui Zachi Arpad), nu îmi mai amintesc exact cum s-au petrecut începuturile dincoace; cunoscându-mă bine, aş zice că am dus acolo ceva texte. Îmi amintesc că aveam deja o rubrică în Tineretul Liber, oricum. Anca Tomaşevschi a schimbat în bine faţa revistei după moartea clinică de dinainte, dar sincopele continuau, în bună măsură din vina Ministerului Culturii care şi atunci şi acum e(ra) lipsit de bani, de politică managerială, de idei. Mai venise Dan Adrian, dar fotograful, eternul domn Dumitru, era acelaşi de dinainte şi dânsul asigura "permanenţa" la redacţie.

Treptat, mi s-a părut că aş putea imprima o politică editorială, o direcţie, un program teoretic mai limpede revistei. Că, adică, ea ar fi avut o identitate proprie între revistele culturale din ţară, alta decât dependenţa prea servilă faţă de o breaslă aparte care, atunci, la începuturi, cam trăgea mâţa de coadă, buimacă şi care se ţinea de dezbateri în Sala de Consiliu în loc să regândească locuirea socială / colectivă, spre pildă; sau murea - colectiv - de grija primei clădiri făcute de Dinu Patriciu (azi, Ministerul Culturii în Muzeul Satului), în loc să forţeze apariţia instituţiei concursului de arhitectură pentru orice clădire publică (oriunde) sau privată (barem în centru). Sau discuta zi-lumină cât de fidel să se reconstruiască Văcăreştii (astăzi bazar, loc de dezvoltare imobiliară şi altele ejusdem farinae), în loc să reglementeze domeniul arhitecturii religioase celei noi. (Apropo, distinşi colegi mai tineri, programul şi identitatea derivată din el rămân încă un deziderat pentru revista pe care o faceţi acum dumneavoastră; ştiu că e mai greu, de data aceasta având a vă croi loc nu între revistele de cultură, ci barem între cele care se ocupă, cu felurite publicuri-ţintă, de mediul construit / amenajat). Nu e o dojană, dar revistele fără identitate vor pieri curând, iar albumele de arhitectură contemporană şi le cumpără arhitecţii din alte părţi.

Aşa se face că revista era struţo-cămilă: primea bani de la Ministerul Culturii (redactorii erau chiar stipendiaţi direct de acolo), dar părea să fie revista Uniunii Arhitecţilor. Într-un revelion de pomină, întâmplat în Sala de Consiliu ('91/'92), ţin minte că l-am torturat vreme îndelungată pe dl. Alexandru Beldiman, bietul, după miezul nopţii, povestindu-i acest proiect de "re-branding", am zice azi, al meu. Îmi amintesc acum, dar atunci nu vedeam, privirile deznădăjduite pe care domnia sa le schimba cu comesenii din jurul meu, întrucât îl reţinusem prea mult cu fantasmagoriile mele.

În fine, ulterior a fost un concurs pentru postul de redactor-şef, neocupat şi aceeaşi poveste am mai spus-o şi juriului, din care făceau parte, îmi amintesc, d-na Ariadna Zeck şi dl. Ştefan Lungu. Bref, ajunsesem şef peste o fantomă. Chiar atunci, parte din liberali coabita cu PSD şi, deci, la cultură era secretar de stat un anumit domn Boureanu. Dânsul, liberal fără economie liberală să-l ajute şi fără legislaţie a sponsorizării îndărăt, a decis să suprime subvenţiile acordate revistelor culturale, adică să suprime revistele. Or, dimpotrivă, eu credeam că o revistă de arhitectură trebuie să nu depindă de stat, ci de chiar domeniul pe care îl re-prezintă. Am cerut, cu acordul dlui Beldiman (preşedinte al UAR din 1990 până în 1998, poate cea mai bună perioadă a acestei organizaţii) dezlegarea editorială şi financiară de minister. Pe picioarele noastre, nu am reuşi să scoatem decât câteva numere. Unul despre totalitarism, unul despre arhitectură şi film, altul despre "Biserici nouă". Drept este că plecarea mea din ţară la Oxford şi, apoi, în SUA ca bursier Fulbright ('92-'94) nu mi-a permis câtuşi de puţin să mă ocup prea serios de administrarea revistei, ori de preconizatul program editorial. UAR a numit-o pe doamna Mariana Celac directorul revistei şi dânsa a reuşit să ţină măcar "marca" la suprafaţă.

Când, după primul număr din Octogon, s-a schimbat echipa acolo, i-am invitat pe foştii mei masteranzi Cătălin Berescu şi Constantin Goagea să preia ei un nume golit de conţinut şi fără suport financiar şi să-l transforme în revistă. Ceea ce, într-o măsură mult mai bună decât am făcut-o eu, au şi reuşit. Apoi au venit George Harpău şi Cosmina Goagea, dar a plecat Berescu. Mă rog, nu vreau să intru peste un capitol al revistei unde nu mai am absolut nici o contribuţie. În 1999 m-am retras din "funcţia" de redactor şef, care nu a însemnat nimic niciodată, de fapt, decât pentru cei care, de la bun început, şi-au dorit-o pentru ei. Or, ştiind că urma să plec iarăşi pe o perioadă mai lungă de timp din ţară, mi s-a părut elegant să nu stau în calea celor care muşcau zăbala din spate şi care au reuşit să redreseze, ca frecvenţă a apariţiei, revista.

Pe foarte scurt, Arhitectura nu a apărut decât sporadic în anii '90. Cei care au trăit ca maturi anii aceia ştiu de ce. Din experienţa de "conducere" a unei redacţii inexistente am rămas însă cu regrete şi cu amintiri excepţionale. Primul regret este, fireşte, acela de a nu fi reuşit să scot mai multe numere din revistă, deşi (mi-)am propus toate formulele imaginabile şi care, cu toatele, sunt astăzi pe piaţă, de la newsletter la ziar şi de la un album anual la ediţie electronică. Al doilea regret este că incredibila fototecă a revistei, care ar trebui să ilustreze încă nescrisa cumsecade istorie a arhitecturii româneşti postbelice, nu a putut fi adusă la o formă accesibilă publicului specialist. Al treilea regret este că nici galeria şi nici muzeul de arhitectură nu există încă. Al patrulea regret este că nu am făcut marea expoziţie de arhitectură postbelică pe care mi-o încredinţase dl. Beldiman, care urma să aducă, în sfârşit, laolaltă - cu bune şi cu înfricoşător de multe rele - o perspectivă critică asupra mediului edificat al perioadei. Scrisesem atunci un bun argument al expoziţiei, pe care mi-e ciudă că l-am pierdut între timp fără a-l fi publicat. Începusem atunci să primesc documente inedite care, stocate, ar fi trebuit să reprezinte primul pas către un muzeu al arhitecturii din România.

Cât priveşte satisfacţiile personale, ele privesc întâlnirea cu o seamă de oameni de excepţie: fotograful Moldoveanu de la Paris, Nicolae Goga şi, mai ales, lungile discuţii despre doamna Delavrancea-Gibory avute cu Anghel Marcu, probabil cel mai fidel păstrător al memoriei sale. Despre arhitectura funerară şi comemorativă de la dânsul am deprins meserie şi publicarea unei părţi a acestei necunoscute feţe a d-sale în numărul Biserici nouă a fost doar un modest omagiu. Foarte recent am filmat şi memorialul de la Aiud, proiectat de Anghel Marcu, pentru un serial dedicat arhitecturii sacre la TVR Cultural şi nu mă sfiiesc să spun că este, deocamdată, alături de cel al lui Radu Mihăilescu de la Sighet, cel mai convingător dintre toate câte s-au dedicat acestei teme după 1989.

Tot la beneficii de pe urma perioadei de la Arhitectura: am lucrat cu Alexandru Beldiman şi doamna Mariana Celac, cărora le port recunoştinţă nesmintită, devreme ce sprijinului d-lor le datorez începutul meu de carieră, câtă va fi fiind. Dar, probabil, câştigul personal cel mai limpede pe termen lung a fost întâlnirea cu dl. Ion Mircea Enescu, care şi acum mă onorează cu prietenia dumisale. Domnia sa răspundea, din partea UAR, de revistă. A uşurat reinserţia socială şi publicistică a mea după lunga absenţă din ţară ('92-'94), a scris despre cărţile mele ulterioare şi, de asemenea, a produs, la incitarea mea, o carte excepţională de memorii despre formarea şi cariera sa. Un fragment a apărut într-un volum colectiv de la Simetria, dar partea cea mai consistentă şi mai explozivă abia urmează! Deşi nu am nici jumătatea vârstei dumisale, am recunoscut în "Excelenţa Sa", cum îl congratulează încă dl. Beldiman, un congener şi un spirit afin, de a căror vecinătate (deopotrivă intelectuală şi de domicilii bucureştene) mă bucur încă.