Franţuzoaica

Îmi arată pentru a doua oară rochiile bufante cu imprimeuri florale, pălăriile teşite şi haina din blană neagră, artificială. Le-a păstrat în şifonier chiar dacă nu le mai poartă. Se aşază lângă mine, pe patul jos din dormitor, acoperit cu o pilotă moale, albă, plină de fulgi.

Aud povestea asta pentru a patra oară în mai puţin de o oră, aşa cum am auzit-o şi ieri, şi acum trei zile...
- Am fost căsătorită 30 de ani fericiţi cu Eugen Florian, avocat, cu doctoratul luat în Franţa. El avea 45 de ani şi eu 25. M-a văzut la Expoziţia de Lux, Frumuseţe şi Tinereţe, m-a curtat, după o vreme m-a cerut în căsătorie. Apoi l-au supărat comuniştii, că era avocat, cu doctoratul luat în Franţa, a făcut comoţie cerebrală şi a murit la 75 de ani.

Mă uit la faţa ei albă, la vârfurile firelor de păr, cu o urmă de blond în ele, întoarse în exterior şi la rădăcinile albicioase pe care le îndeasă de zor sub basmaua legată la spate. Are pielea strânsă, dar incredibil de fină.
- De ce l-au supărat comuniştii?

Nu schiţează niciun gest. Încerc să-i vorbesc mai tare:
- De ce l-au supărat comuniştii pe soţul dumneavoastră?

Indic cu degetul spre tabloul cu fotografia lui, înrămată şi sprijinită de capul patului şi de perete.
- Cum? Vecinii?
- Nu, de ce l-au supărat comuniştii?
- La closet? (Baia este lângă dormitor, pe hol, cumva în direcţia spre care indicam.)
- Nu.
- Vrei să te duci acasă?
- Nu, nu, îi zâmbesc şi ştiu că vor rămâne întrebări fără răspuns.
- Am 18 ani, zice aproape serios şi duce rapid mâna spre gură ca şi cum ar fi spus o mare prostie.

Corectează:
- 80. Este?
- Este.

Genul de bătrână despre care ai putea crede foarte uşor că e doar senilă şi că fabulează repetând de fiecare dată aceleaşi fraze.


Mă întreba aproape zilnic, plină de speranţă:
- Ai o ţigară?
- Nu fumez, îi răspundeam de fiecare dată şi rămâneam cu privirea spre ea aşteptându-i negarea dezamăgitoare şi înţelegătoare, dintr-o aplecare molcomă a capului.

O lăsam în dreptul uşii gălbui de la parter, pe care sta înscris cu creionul un 4 îngroşat, clar, şi drept. Apăsam pe butonul liftului şi cât timp pâlpâia verdele, mai întorceam de câteva ori capul, zâmbind. Ştiam că nu-şi mută privirea de pe mine până când nu deschideam uşa. O priveam apoi o ultimă dată cum dă din cap a rămas-bun, într-o veşnică tremurare a gurii. Urcam şi uitam după ce păşeam în casă.

Uneori, uşa apartamentului ei era deschisă, deşi ea nu era în prag şi simţeam cum vine dintr-acolo un miros apăsat, de lâncezeală şi vechime. În trecerile mele, apucasem să zăresc doar un hol lunguieţ, de-a lungul căruia se ghiceau o cameră cu draperiile maronii, trase şi bucătăria cu vasele sprijinite de marginea chiuvetei, puse cu gura în jos, la uscat. Mai mereu era linişte, iar ea se afla undeva înăuntru, trăind. Alteori uşa era închisă, dar când treceam de pragul holului din scara blocului, îi vedeam spatele puţin adus şi capul mic, întors spre uşa scării. Stătea cuminte, strânsă în ea şi lipită de cutiile poştale din spate, într-o veşnică aşteptare.
- Poate vine nepotul meu cu mâncare şi medicamente şi vreo 3-4 ţigări pe care le fură de la nevastă-sa. Ai o ţigară?
- Nu am. Nu fumez, îi ziceam ca şi cum ar fi fost prima oară când mă întreba. N-ar trebui să fumaţi. Nu vă face bine.

Era de acord cu mine. Apleca capul a supunere încât aproape că-mi venea s-o dezleg de regula asta. Păstra mâinile împreunate pios în faţă, zâmbea cald, tremurat şi mă privea cu o pereche de ochi albaştri, abia mijiţi şi înroşiţi. Mă fixa destul cât să-mi dau seama, de fiecare dată, că mă caută şi că ar fi dispusă să-mi spună două vorbe, chiar dacă aceleaşi. Acum mă prinsese de încheietura mâinii.


Ajungem în sufragerie. Televizorul aprins, un reşou în faţa lui, câteva scaune, o masă rabatabilă, din lemn, trona în mijloc. Pune mâna pe pachetul de ţigări şi pe cutia de chibrituri de pe masă. Deschide cutia şi-mi arată chiştoacele.
- Nu mai am. De când a murit soţul meu, fumez. Aşa mi-a trecut supărarea.
- Cum vă cheamă?

Mă trage înapoi din cameră şi ne întoarcem spre dreapta.
- Bucătăria. Cămara în spate.
Mai departe, pe hol:
- Frigiderul.
Îl deschide - pe primul şi ultimul raft câte o crăticioară. Atât. Deasupra, o farfurie mormănită cu căpşune şi un codru de cozonac.
- Baia.
Aşezată în capăt, o încăpere rece, albă.

Ne întoarcem în dormitor şi ne aşezăm din nou pe pat, în linişte.
Drumul acesta era ceea ce mai rămăsese. Apartamentul pe care mi-l arăta mie.
- Ce să fac? Una e când ai 25 de ani, alta e când ai 80, este?
- Cum vă cheamă?

Se ridică din nou şi se îndreaptă spre acelaşi şifonier. Se apleacă şi scoate de sub el perechi de pantofi din catifea neagră şi alta din piele cafenie, "pentru vreme rea". Un fulg alb se vede încă lipit de rochie şi se ţine disperat pe marginea ei, într-un balans fragil care ar putea oricând să-l scuture din locul de drept. Ce să-mi mai arate?
Se apropie de o cutie destul de mare, din carton.
- Aici e maşina aia de mătură pe jos cu ea.
- Aspiratorul.
- Cum i-o zice.
- Aici rufe de spălat.
Se opreşte şi se uită în jur. Parcă încearcă să mă convingă că există, că nu vorbeşte prostii.


Mă întrebam, da, dacă ceea ce-mi repeta de câteva zile era adevărat. Dar dincolo de asta dezvoltasem o complicitate prin zâmbete. Era prin februarie când ne-am mutat aici cu genţi, cutii, saci şi trollere. A durat trei zile. În prima, ne-a privit doar cum facem două drumuri. Stătea circumspectă, cu o mână rezemată de tocul uşii. Am salutat-o, a dat din cap. În a doua zi, a venit până la lift şi ne-a ţinut uşa deschisă până am încărcat tot. Fără niciun cuvânt. În a treia, a zis un "bună seara" cuminte, dar vesel. Vreme de patru luni ne-am salutat doar, fără cuvinte, de fiecare dată când ne vedeam, chiar şi de cinci ori pe zi. Acum mă întreabă de ţigări, cum e afară, cât e ceasul, dacă nu cumva am primit scrisori de dragoste, deşi sunt doar facturi, îmi întinde pumnii plini cu pufuleţi "pentru că sunt buni şi proaspeţi", îmi spune "ai grijă", aşteaptă să plec şi să mă întorc.

Eşuasem în fiecare încercare de a descoperi mai multe despre ea. Nu reuşisem să aflu de la nimeni despre nepotul proverbial pe care îl aştepta de fiecare dată. Aş fi putut să cred că era doar o fantasmă dacă o vecină nu mi-ar fi confirmat că a văzut plecând de la ea, într-o după-amiază, un adult şi doi copii dând agitat din mâini a rămas-bun. Mă zgâiam minute bune în faţa geamului plin de însemnările administraţiei, prefăcându-mă că am coborât să văd cât am de plată la întreţinere, doar ca să mă întorc apoi pe vârfurile picioarelor şi s-o întreb dacă nu ar vrea să mergem odată în parc sau să ne plimbăm prin jurul blocului.
- Tot timpul staţi în bloc.
- Iau medicamente pentru circulaţia sângelui din cap până-n picioare.

Completa răspunsul cu mişcări ale mâinii pe verticală ca să înţeleg cum se întâmplă lucrurile.

Din interiorul scării, ea ne vede fără să fie văzută. Cele două uşi de la intrarea în bloc sunt acoperite de perdele albe pătate din loc în loc cu pătrăţele mici, cafenii şi încreţite jos de aţa care descrie un zig-zag liniar. Dincolo de ele, e aleea brodată cu maşini pe margini, pe care pâlpâie umbrele frunzelor teiului bătrân şi puturos, din stânga. Vede fiecare siluetă ce stă pironită în faţa interfonului până ce i se permite accesul. Nu se mişcă de lângă casetele pentru corespondenţă. Odată m-am pus în faţa ei. Mimam că încerc să ghicesc "Programul de linişte:...00 şi 22:00 - 8:00". Păream chiar preocupată să aflu activităţile de curăţenie "zilnic: măturat scările, şters balustrade, spălat în lift...", toate afişate la avizierul din spatele ei. A început să se foiască în papucii roz, blănoşi, cu paşi mărunţi. Şi-a îndreptat mâinile pe lângă corp, docil şi a privit stingher în sus. "1,55 m maxim", mi-am zis atunci.


Vine şi se aşază pe pat, la loc. O ating pe umăr. E ascuţită, puţină. O cuprind în căuşul palmei, adânc mai degrabă decât alungit. Mă aplec mai aproape de ea şi vorbesc mai tare, să mă audă:
- Cum vă cheamă?

Nu-mi răspunde. Apucă o mână de fotografii micuţe din dreptul oglinzii alungite şi prăfuite şi mi le pune în poală.
- Soţul meu.

Un bărbat tuns scurt, cu părul uşor ondulat, pieptănat pe spate, în costum, cu braţele încrucişate, cu o atitudine de burghez şi un zâmbet cuceritor, îndulcit de gropiţe în obraji, fotografiat din profil.
- Eugen Florian, avocat cu doctoratul luat în Franţa.

Următoarea fotografie înfăţişează o femeie cu părul buclat, tuns până la baza umerilor, cu o faţă mai degrabă rotundă decât ovală, sprâncene lungi şi subţiri, formă alungită a ochilor, o gură mică cu un contur perfect, zâmbet şiret şi cald, care priveşte în stânga, spre obiectiv. La gât poartă mărgele albe, în mai multe straturi, iar în urechi o pereche de cercei, bobiţe, din acelaşi set.
- Eu. Ana Florian.
- Vă cheamă Ana deci.

Din nou el, de data aceasta cu faţa spre aparat, cu aceeaşi relaxare şi destindere întipărite pe chip. Ei doi împreună la ferma de la Săuleşti.
- Ce făceaţi la fermă?
- După ce a murit bărbatul meu, am vândut casa de pe Calea Victoriei, am cumpărat apartamentul ăsta şi m-am mutat aici.
- Şi la fermă cum era?
- El a fost bogat.

Ei doi îmbrăţişaţi, unul lângă celălalt, îmbrăcaţi comod, el cu două capete mai înalt decât ea.

Citesc cu uimire şi voce tare, de pe un cartonaş subţire, îngălbenit de vreme:
"Eugen Florian, avocat, doctor în drept dela Paris, Tel. 22.20.72, Aurel Vlaicu, 45"

O privesc luminată:
- Chiar era avocat de la Paris.
- Soţul meu.
- "Sindicatul Cinematografiştilor din România, Carnet de legitimaţie". Ce e asta?

Continui să citesc. "Eugen Florian, proprietarul cinematografului "Lya" din Calea Griviţei, este membrul acestui sindicat". Semnat şi parafat la 1 ianuarie 1945.

Apucă o cutiuţă pătrată din dreptul aceleiaşi oglinzi, o deschide şi îmi arată înăuntru trei forfecuţe. Cu ele îşi făcea manichiura. O să meargă să îşi vopsească părul blond închis, culoarea ei naturală şi o să-l facă permanent "pentru cât va mai sta pe aici. Este?".
- Este.


Are aceeaşi faţă de copil de acum două zile, când, întorcându-mă de la piaţă, am găsit-o pe holul din scara blocului, în faţa apartamentului. A deschis pofticioasă cutia pe care i-am întins-o.
- Ce sunt astea? Ciuperci?
- Nu, zic, gogoşi. Cu zahăr şi scorţişoară.

M-a îndemnat să iau.
- Eu am. Mâncaţi, sunt bune.

A rupt chiar acolo o bucată, dinaintea uşii ponosite, şi a mestecat-o anevoie. Nu mai are dinţi.
- Aha, e bună.

Am continuat să stăm în mijlocul holului, în vreme ce la etajul 1, prin ochiul geamului, am zărit ieşind afară o plasă pentru fluturi cu coadă lungă şi apoi un şort roşu fugind iute cu ea înapoi. A fost real, deşi mi se părea cumva închipuit. Întocmai cum am gândit şi acum.
- Iar astea sunt cireşe, i-am mai zis arătându-i punga cenuşie.

Molfăia în continuare. A despicat punga cu mâna, ca un copil curios.
- Şi aici ce e?
- Ci-re-şe.
- Am, ridică ochii spre mine. Am. Pe cuvânt. Ia-le acasă. Te mai uiţi la televizor, mai mănânci...
- Sau poate nişte roşii, şi i-am întins cealaltă plasă.

A inspectat cu degetul întocmai ca prima oară.
- Ce e aici?
- Păi ce să fie, roşii. Vreţi?
- Am. Am pe farfurie. Nu mă crezi?


Ştiu atât: că a fost căsătorită 30 de ani fericiţi cu Eugen Florian, avocat, cu doctoratul luat în Franţa, că el avea 45 de ani şi ea 25, că s-au văzut prima oară la Expoziţia de Lux, Frumuseţe şi Tinereţe, că el a curtat-o şi după o vreme a cerut-o în căsătorie, că apoi l-au supărat comuniştii, că a făcut comoţie cerebrală şi a murit la 75 de ani. Că singurele drumuri pe care le mai face acum, prin casă şi de la uşa apartamentului la uşa de la scara blocului, sunt importante pentru circulaţia sângelui de sus în jos. Că tot aşteaptă un nepot care trebuie să aducă "mâncare de regim" şi medicamente şi care va fura 3-4 ţigări de la nevastă-sa. Este ceea ce-mi repetă de fiecare dată, cu o precizie de ceasornic. Stă împăturită şi pândeşte sunetul uşilor deschise.

Era trecut de unsprezece noaptea când am intrat în scara blocului. Am găsit-o, ca de obicei, în pragul apartamentului ei, aşteptând. În seara aceea mi-a spus că mă iubeşte.