Uriaşul şi grăuntele

Era o mână de uriaş, fără dubii. Avea trunchi, cap şi picioare de uriaş. Izbutea să se odihnească în mers. Păşea cum păşesc ei: rar, sigur şi apăsat. Părea o combinaţie între un înaintaş al lui Pantagruel şi unul al lui Geppetto, fără copii, fără nevastă, dar şi fără mustaţă. Natura fusese generoasă cu el. Îl întrupase bine, îi dăruise un spate lat şi braţe ca două aripi de plumb, atârnând în jos, tânjind după odihnă. Se curbase din pricina vremii şi căpătase un soi de gol în piept. Încă îşi dorea să omoare. În fiecare zi mai mult. Avea un duşman năprasnic, care îl urmărea peste tot. Se urau de când el rămăsese singur. Ştia că fiecare zi era o mică victorie pierdută, o luptă fără ieşire. Dar ei îl ajutau cam o dată la două zile. Se oprea mai întâi la cei din intersecţia Bulevardului Carol I cu Moşilor şi pornea agale apoi spre Piaţa Rosetti, la rond. Venea să-i hrănească.

Făcu risipă. Puse jos două pungi din plastic şi o păstră în mână doar pe cea din rafie. Aruncă în stânga şi în dreapta şi provocă isteria printre ei. Era Crăciunul porumbeilor. Din pumnul lui cărnos, ploua cu boabe de grâu cât gămălia acului. Săltau pe rând, fără lege, aripi peste aripi, deschise ca evantaie agitate rapid. Planau în aer, cu ghearele grupate, făcând unghi aproape drept cu solul; la aterizare, se înghesuiau până îşi făceau loc în mulţime.

Într-un final, uriaşul apucă colţurile pungii şi o răsturnă cu gura în jos, în mijlocul rondului, ca să nu sară grăunţe pe stradă. O scutură de două ori puternic, o întoarse şi privi în ea să se asigure că nu mai rămăsese nimic nedăruit. Stătu acolo preţ de un minut-două, nemişcat. Le întoarse spatele şi făcu câţiva paşi. Porumbeii îl urmau îndeaproape. Îi mulţumeau în felul lor, cu paşi repezi, dublaţi de îngânări nătânge din cap.

Uriaşul omora timp.

Venea din Est. De la Socului, din Pantelimon, lua tramvaiul 14 sau 55 până la Foişor, iar de acolo maşina 311 care îl aducea lângă cele două stoluri. Alteori, îi ocolea - urca în 330 până la Casa Presei Libere, cobora şi schimba cu tramvaiul 41. Trecea prin Piaţa Moghioroş - "după ceva de-ale gurii, nu de-ale gâtului" - şi lua troleul 90 spre Lia Manoliu. Căuta o bancă la umbră şi aştepta "un moş sau o babă". Pe babe le întreba cum se găteşte. Cu moşii era mai greu căci erau interesaţi mai cu seamă de comentarii politice. Când auzea asta, strângea buzele, încreţea sprâncenele şi dădea din mâna stângă a lehamite.

Pantalonii largi din stofă veche, dungaţi, cămaşa azurie, scoasă din pantaloni şi şosetele negre îndesate în sandale din piele, îl împachetau în ceva banal. Apucă plasele şi îi lăsă în grija lui Rosetti, deşi privirea statuii bătea undeva spre stânga, pe marginea teritoriului pe care se aflau porumbeii. Puţin îi păsa lui Rosetti de ciocurile lor roşii sau de căutările lor febrile după bobiţe căzute în spaţiile dintre plăcile pavajului străveziu. Stătea înţepenit la înălţime, în fotoliu, cu pergamentul în mâna stângă, ce atârna dincolo de braţul scaunului. La picioare avea flori şi pe el toate astea îl lăsau rece.

Uriaşului îi era frică de maşini. Se opri pe marginea bordurii şi înţepeni în rond. Nu îndrăznea să calce. Se mulţumi cu alte câteva ocheade spre pâlcul care prăznuia acum datorită lui şi lăsă roţile să gonească. Nu se grăbea, fiecare secundă scursă era un câştig. Abia când toate maşinile se aliniară la semafor, călcă vizavi, spre staţia în care urma să aştepte un 311. Nu-l luă pe primul sosit, nici pe al doilea. Se aşeză pe bancă şi lăsă la vedere un pântec rotund ca un pepene. Gândi: "Am făcut burtă, deşi nu mănânc mult. Nu-mi place, dar cică aşa e acum, la bătrâneţe." Din locul lui, vedea perfect stolul. "Uite, nu m-am uitat dacă le-a pus careva apă". Aveau şi apă. Toate cele douăsprezece cutii metalice erau umplute cel puţin pe sfert, aşezate de-a lungul a două linii, într-un dreptunghi. Poate trecuse mai devreme Ionică pe la ei. Făcea des asta, cam de un an de zile, şi pentru porumbeii din Rosetti, şi pentru cei de pe Moşilor, "pentru că aşa Dumnezeu te iubeşte mai mult". Dincolo legase el însuşi trei găletuşe şi o sticlă de plastic de 5l, cu gura tăiată, de piciorul panoului publicitar din colţ "ca să le fie lor bine". Ionică avea ochi albaştri ca boabele de strugure necoapte şi era mărunt. Un spiriduş de-al uriaşului, numai că nici unul nu ştia de existenţa celuilalt. Uriaşul mai văzuse doar o femeie care aducea pâine uneori şi un bărbat cu bicicletă şi sacul de grăunţe aşezat pe ghidon. Nu-şi vorbiseră însă.

La Rosetti trebuie să fi fost peste 150 de suflete, dincolo mai puţine, până în 100, aşa socotea el. La Moşilor, păsările urcaseră deja pe firele de tensiune. Terminaseră de ciugulit tot şi-aveau nevoie de repaos. Majoritatea erau în tonuri de gri sau negri cu reflexe de purpuriu sau un strop de verde-albăstrui în jurul gâtului. În Piaţa Rosetti, erau şi cafenii destui. Toţi graşi şi mândri ca nişte păuni în miniatură. Nu-i de mirare că mai venea din când în când pe acolo un oarecare doar ca să prindă câţiva şi să-i vândă la târgul de păsări din Chitila. Părea să fie linişte acum însă. Uriaşul privi în diagonală, spre stânga şi văzu semnalizând autobuzul pe care îl aştepta.

Avea să meargă cu 311 până la staţia Politehnica Titan. Acolo va zăbovi iarăşi pe o bancă preţ de un sfert de oră, apoi se va îndrepta spre Piaţa Miniş cu 102. Va cumpăra o varză pe care va da 1,8 lei şi o legătură de ceapă verde şi mustăcioasă, cu 3 lei. Va ruga vânzătorul să-i taie cozile şi va sprijini legătura pe tarabă. Va pune varza în punga de plastic, lângă nectarinele luate din Obor, piaţa din care cumpărase de dimineaţă şi grâul, cu 1 leu/kg. Îl vor îmbia cu borş şi castraveţi, dar el va refuza. Nu va avea nevoie, pentru că se va gândi să facă o mâncare de varză. Roşii şi mărar ştia că are acasă. Va ieşi din piaţă cu ceapa în mână şi va trece pe lângă o fetiţă pe trotinetă care va striga să i se facă loc. Se va aşeza pe o altă bancă, unde va sta o jumătate de oră. Va plănui să se uite la meci în acea seară, deşi e posibil să adoarmă. În aşteptarea troleibuzului 70, va afla de la o doamnă că păstăile de fasole verde s-au făcut 4 lei şi va spune că ar fi bune de mâncat cu usturoi. Va privi apoi spre nepoata ei, care va muşca cu poftă dintr-un covrig înfăşurat într-o hârtie pe care mai târziu, tot ea, va mâzgăli câteva linii.

Se urcă în 311 şi îşi puse în gând să se întoarcă la porumbei peste o zi. Nu ştia mai mult de atât. Uriaşul trebuia doar să omoare timpul, iar porumbeii trebuiau să mănânce. Pe uriaş îl chema Petre Niţescu şi nu avea nici telefon, nici ceas.