Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie cu oprire între staţii


Mihaela Iancu

09.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Acest articol a fost realizat în timpul cursului de jurnalism narativ, ţinut de Cristian Lupşa, la Centrul pentru Jurnalism Independent, în iarna-primăvara lui 2009. Citisem într-un material al Iuliei Blaga despre bucuria pe care a simţit-o ascultând, timp de patru staţii, în troleibuzul 91, Nina Simone. Am vrut să-l găsesc şi să-l cunosc pe şoferul acestei maşini. Iubea jazzul, dar era doar o fărâmă din povestea lui. Ce am învăţat din acest articol, aflaţi la final.


La 4 dimineaţa, Bucureştiul dormitează. În depoul Bujoreni al RATB, câţiva câini rătăciţi latră siluetele necunoscute mai mult din teamă, decât din răutate. Miroase a benzină. Se aprind farurile şi câteva motoare pornesc. Ieri a fost la fel. Şi alaltăieri.

Ticu se îndreaptă spre troleibuzul 91. Merge pe partea dreaptă a maşinii cu indicativul 5322, deschide panoul aşezat deasupra roţii din faţă, cuplează troleul la joasa tensiune, apoi urcă în cabină. Se aşază pe scaunul cu spătar generos, acoperit de un prosop de baie mare şi roşu. Selectează din memoria monitoarelor fixate de plafon traseul. Porneşte căldura în salonul călătorilor şi în cabina proprie din două apăsări de buton. Execută totul mecanic, fără pauze, cu siguranţa obişnuinţei.

Scoate din portofel legitimaţia de serviciu şi o priveşte înainte de a valida aparatele de control al abonamentelor. Pe ea stau înscrise numele lui şi numărul unic de înregistrare - Prepeliţă Dumitru, 13410. Are 54 de ani şi câteodată se simte agasat de oboseală, zgomot şi nerăbdare. A învăţat pe drum că viaţa e ca jazz-ul - joacă şi improvizaţie. Sau ca filmul - fantezie şi suspans. Sau ca prietenia - puţină şi nepreţuită. Aşteaptă vremea liniştii, într-o casă ţărănească, vopsită în verde, cu o livadă mică şi un râu în fundul curţii, pitită undeva între dealurile Huşilor din Vaslui. Se gândeşte tot mai des la asta. Va fi bine. Trebuie să fie bine. Doar să aibă răbdare.

Ceasul din cabină arată 4:33. În fiecare dimineaţă, trebuie să reprogrameze frecvenţele radio preferate pentru că memoria troleului se şterge când maşina este readusă în depou şi decuplată de la joasa tensiune. Selectează 101 FM - Radio România Cultural, pentru piesa de teatru radiofonic difuzată zilnic de la 5:00 la 6:00 şi pentru albumul care îi urmează, 106,7 - Europa FM, pentru ştirile de la ora 7:00 şi 101,9 FM - Radio Romantic, pentru muzica veche. Cuprinde apoi hotărât, cu ambele mâini volanul negru, trage frâna de mână, semnalizează şi apasă pe acceleraţie. Troleibuzul 91 porneşte de 10 ani pe acelaşi traseu - Valea Ialomiţei, Drumul Taberei, Eroii Sanitari, P-ţa Rosetti.

Ticu ştie Bucureştiul de 26 de ani. Prin '73 venea să susţină Rapidul în meciurile cu Dinamo sau Steaua. Sosea din Galaţi, unde studia la Şcoala Profesională a Combinatului Siderurgic. I-au plăcut neliniştea oraşului, oamenii mulţi şi străini, străzile neumblate. În '78, când a fost chemat la Comisariatul Militar şi a aflat că va face armata în capitală, s-a gândit că e norocos. Era într-un oraş mare, aproape de Rapid. După un an petrecut în armată, s-a angajat în Huşi, la Uzina Mecanică Metal. Îşi dorea să revină în capitală şi a găsit un post la Regionala CFR Bucureşti în '85. Un an mai târziu, s-a angajat la şofer RATB.

De sub şapca gri-petrol se vede părul rar, tuns scurt, albit, care accentuează şi mai tare sprâncenele negre, arcuite în sus. Ochii vioi şi rotunzi clipesc leneş din spatele lentilelor gălbui căzute pe obrajii rumeni. Conturul rotund al feţei îmblânzeşte trasăturile ferme, trasate adânc în pielea îngroşată. Seamănă cu un personaj animat stilizat, lipsit de rigiditate, gata oricând să schimbe grimasa. Tace, priveşte atent şi aşteaptă.

Este ora 5:08, iar oraşul nu se sinchiseşte să se trezească. Stă pitit sub plăpumi şi ignoră cele câteva becuri aprinse răzleţ la vreun etaj de bloc. Ticu opreşte în P-ţa Kogălniceanu, coboară şi cere de la fast-food-ul din spatele staţiei o cafea. Pentru el, o cafea bună trebuie să aibă lapte şi caimac, aşa cum e cea de aici. Păşeşte sprinţar, cu paşi mari, relaxaţi, mişcând braţele pe lângă corp ca un copil gata oricând de joacă. Se întoarce adulmecând bucuros aburii calzi şi parfumaţi care mai taie din răceala dimineţii de februarie. Călătorilor nu le pasă de oprire. Din difuzoare le vorbeşte Mircea Albulescu în piesa "Michelangelo Buonarroti". Pe Radio Cultural a început emisiunea "Biografii, memorii". Ticu urcă satisfăcut în troleu şi recunoaşte vocea actorului.

A rămas orfan de mic. Tatăl său, profesor de matematică, a murit când el nu se născuse încă. Mama era muncitoare la Fabrica de tricotaje, dar îşi dorea să ajungă moaşă medicală. S-a prăpădit când Ticu avea 2 ani şi el a ajuns la o casă de copii din Iaşi, unde a petrecut aproape 3 ani. Ca să mănânce, trebuia să dea şi să primească. Pumni. Vreo 100 de copii cu vârste de până în zece ani îşi lăsau amintire unii altora semne, cicatrice, cucuie. Ticu mai poartă o parte din ele pe cap. La 5 ani a aflat că va fi dat în plasament familial către mătuşa sa şi soţul ei. Repeta un singur lucru, până la epuizare, cam de cincizeci de ori pe zi, oricui îi ieşea în cale: "Eu plec. Eu plec de-aici."

L-au luat la Pădureni, satul la 5 km distanţă de Huşi. În scurt timp a ajuns să le spună "mamă" şi "tată". Fugea de acasă de fiecare dată când Nea Costică Zaharia scotea pe fereastra Căminului Cultural măgăoaia - un difuzor cât o ladă de zestre legat la pick-up-ul ce învârtea obsesiv un vinil cu muzică tradiţională. Nu la mult timp după aceea, a venit "motorul cel mare". Nea Costică punea filme. Cum în sat nu exista curent, lega aparatul de filmat de un motor luat din Secţia Maşini şi Tractoare Agricole, printr-un cablu lung de 50 m. Aşa reuşea să evite bruiajul sonor. Motorul avea o sfoară de care trăgeau tinerii cu rândul, iar proiecţia se făcea pe o pânză mare, albă, mărginită de un chenar negru, aşezată pe un perete.

Ticu era nelipsit. Vinerea pentru că se aduceau filme noi, sâmbăta pentru că era lume multă, duminica pentru că nu putea rata întâlnirile de critică ce se prelungeau până după miezul nopţii, lângă stâlpii de telegraf. Avea 6-7 ani pe atunci. Căsca ochii la pânza albă şi respira mai mult pe gura întredeschisă. Era lege: toate filmele se întrerupeau de cinci-şase ori din pricina motorului care se bloca. Îşi aminteşte şi astăzi de Moartea se numeşte Engelchen, un film sârbesc, cu partizani, de Trei zile după nemurire în care personajul principal era un anume Romanciuc, sau de A dispărut o navă, o comedie fabuloasă cu Jerry Lewis.

La şcoală se certa uşor cu colegii şi îi lovea des. Mama crăpa de necaz când vecinii veneau să-l pârască. Îl bătea de cel puţin trei ori pe săptămână, chiar dacă tatăl se împotrivea mereu. Lui Ticu nu-i păsa. Avea lucruri mai importante la care să se gândească; cum ar fi strategiile de luptă pentru războaiele de a doua zi. Mahalaua de sus, din care făcea parte, trebuia să umilească mahalaua de jos. Confruntarea avea loc la fântâna lui Moş Adam, cuprinsă între râpe şi dealuri. Erau înarmaţi până-n dinţi - arcuri cu săgeţi, tolbe, centuri, săbii. Codul onoarei cerea respectarea unei singure reguli - folosirea săgeţilor otrăvitoare cu un cui în capăt era interzisă.

Părinţii lui adoptivi s-au despărţit când el avea 14 ani, iar Ticu a rămas în Pădureni, cu tatăl său. Mama a plecat în Huşi. Nu a mai vorbit cu ea de atunci.

La 5:45, troleul e înapoi la capăt de linie. Ticu aşteaptă în cabină câteva minute înainte de a porni din nou la drum. Scoate dintr-o geantă kaki un termos argintiu-metalic. Îşi toarnă într-un pahar de unică folosinţă ceai îndulcit cu miere de albine şi completat cu multă zeamă de lămâie. Miroase puternic şi e dulce-acrişor, aşa cum trebuie. Dorina, soţia lui, îi pregăteşte în fiecare dimineaţă masa şi pachetul pentru drum. Şi ea lucrează la RATB, la magazia de materiale a depoului Victoria. Programul ei începe la 7:00, ar putea să doarmă până la 6:00, dar preferă să se trezească deodată cu el, la 2:30. Îi pune mâncarea în borcănele pe care Ticu le încălzeşte mai apoi la căldura aerotermei, sprijinindu-le de parbriz. Le acoperă cu pagini de ziar ca să le ferească de ochii călătorilor şi îşi ia prânzul la capăt de linie, în cabină.

La 6:10, în staţia Valea Ialomiţei, uşile troleibuzului se deschid pentru nouă călători. În salon, le şopteşte timid din difuzoare K.D.Lang, pe Radio Cultural. Ticu o ascultă şi el în surdină.

La Huşi, uneori nu mai dădea pe acasă cu orele. Îl găseai pe câmpuri, improvizând la trompetă în orchestra cu armonică, goarnă, tobă şi viori din strujeni de porumb, condusă de talentatul dirijor de 10 ani, Temistocle Diaconu, care acum cutreieră lumea cu ansamblul "Stejărelul". Una dintre primele voci cu care a început goana după ritm a fost Benny Goodman, părintele swingului, descoperit într-un film cu titlu uitat. Jazz-ul e "tare de tot". Aşa zice Ticu când ceva îi e pe plac, întărind cuvintele printr-o încuviinţare uşoară din cap. Lui Armstrong nu i-a fost uşor, nici lui Billie Holiday. Nici lui Goodman. Dar au învăţat să zâmbească. Chiar dacă nu le înţelege versurile, Ticu le simte instinctiv puterea şi se încarcă cu ea.

S-a deprins de mic cu altfel de voci. Din cutia unui radio marca Olt, cu butoanele cât un polonic, Noel Bernard şi Monica Lovinescu îi vorbeau la Europa Liberă despre războiul rece şi asasinarea lui Kennedy pe când el avea 8 ani. Tatăl său şi domnul Cireş, directorul şcolii, erau singurii care aveau aparat de radio în tot satul. Vecinul, Moş Mihai, venea seara pe la ei, cu sticla de vin, să asculte în tăcere, la lumina lămpii, ce vor face americanii. Moş Mihai făcea zmee din hârtie de ziar, stuf şi un ghem sănătos de aţă furată în sălile de operaţii de nora lui, asistentă medicală. Le înălţa ca nimeni altul şi le sufla în cer până când păreau de mărimea unei cutii de chibrituri.

La 6:44, troleul întoarce în P-ţa Rosetti. Mai jos, la intersecţia Bulevardului Kogălniceanu cu Calea Plevnei, Ticu încetineşte, priveşte în oglinzi şi schimbă macazul. Sub roţile troleului, asfaltul se întinde ca o fâşie grunjoasă, scobită şi peticită des. Înăuntrul troleibuzul 91, ca într-un laborator, călătorii par sedaţi, lipsiţi de vlagă. Adulmecă în tăcere viaţa din spatele geamurilor largi. Deasupra lor stau ţesute cabluri ca într-o pânză de păianjen risipită peste întreg oraşul. În cabina şoferului, cântă Joe Dassin dintr-un Paris pe care Ticu visează să-l viziteze mână în mână cu femeia pe care o iubeşte. Trebuie doar să mai aştepte puţin.

Pe Dorina a cunoscut-o în generală. Ea era cu un an mai mică decât el. S-au împrietenit când a terminat clasa a 8-a, au păstrat legătura cât timp el a făcut şcoala profesională la Galaţi şi armata la Bucureşti şi s-au căsătorit în '80, la Huşi. Dorina a suferit două operaţii de sarcină extrauterină şi nu au copii. Până în '83, au locuit într-un apartament cu trei camere împreună cu tatăl lui Ticu, care a murit în acel an din cauza unei tumori abdominale. Apoi au vândut casa şi s-au mutat în capitală. De la tatăl lui, Ticu a învăţat să nu-şi plângă niciodată durerea şi să nu-şi încalce principiile.

Ţinea la părul lui lung. Pe când era elev la Galaţi, într-una din vacanţe, a plecat cu trenul spre Huşi împreună cu alţi opt colegi pletoşi. La Bârlad, poliţia i-a coborât din tren şi i-a dus în frizeria din gară. Le-a oprit buletinele şi legitimaţiile de elev promiţându-le că le vor primi înapoi după ce se vor tunde. Ticu a preferat să renunţe la acte şi a fugit din frizerie. A ieşit la ocazie şi a plătit drumul până acasă cu 50 de lei. Acum arată ca un Moş Crăciun proaspăt ras şi tuns scurt.

Când a sosit vremea, nu a putut sta departe de Revoluţie. Era la Huşi în noaptea de 22 decembrie '89 când a aflat că se trage. Anesteziat de fericire, a decis să plece în aceeaşi zi spre capitală, cu trenul de noapte. Dorina era în Bucureşti, n-o putea lăsa singură. Căra în spate un rucsac albastru plin cu 30 de kg de carne din porcul pe care abia îl tăiaseră de Crăciun şi un bidon de 10 l de vin. În tren, toate luminile erau stinse. S-a lungit pe banchetă sperând că va adormi. A ajuns în Gara de Nord la 7 dimineaţa. Focurile nu mai conteneau. Nu circula niciun mijloc de transport în comun, aşa că s-a hotărât să meargă pe jos până acasă. La intersecţia Bulevardul Elisabeta cu Calea Victoriei a zărit mii de oameni şi tancuri ale armatei. A renunţat la drumul spre casă şi s-a pierdut în mulţime, spre Sala Palatului. O voce a anunţat atacul asupra televiziunii, iar nevoia de a o apăra i-a împins pe toţi spre Dorobanţi. Acolo, focurile abia se auzeau. La scurt timp, o altă voce din mulţime i-a îndemnat spre Sala Palatului.

Ticu căra în spate cele 30 de kg de carne, iar în mână ţinea bidonul de 10 l cu vin. Nu ştia clar cum ar putea apăra clădirea, dar era musai să nu lipsească. Visase la libertate de atâta vreme. Şi-o datora lui şi tatălui său. La Sala Palatului, linişte. Nu după mult timp, vocile anonime au anunţat iar atacul televiziunii. Mulţimea a reînceput marşul spre Dorobanţi. Cele 40 de kg nu erau o povară, nu le simţea, era de neconceput să plece. A stat pe străzi până la ora 17:00, pendulând între Televiziune şi Sala Palatului.

Dorina îl aştepta acasă cu cearcăne la ochi. Nu dormise de spaima împuşcăturilor care se auzeau neîntrerupt. Ticu a lăsat în sfârşit jos carnea şi vinul. Şi-a scos bocancii. Picioarele sângerau din cauza efortului. În zilele următoare, Dorina nu l-a mai lăsat singur. Şi-a pus cojocul cel bun, cumpărat cu bani grei din magazinul clandestin de la subsolul Hotelului Dorobanţi şi au mers împreună pe străzi până în ziua de 27 decembrie. Când se trăgea, se aruncau la pământ, pe burtă, îmbrăţişaţi.

E 8:21 şi stă de douăzeci de minute la semaforul din zona Răzoare. Cu o mână în şold şi cu arătătorul pe buze, sprijinindu-şi cotul de braţul scaunului, priveşte paşnic coloana de maşini din faţa lui. Îşi aruncă privirea în oglinzile retrovizoare. În spatele troleului, traficul s-a împotmolit în intersecţie. Se aşteaptă, nu are încotro. În alte vremuri,Ticu nu-şi găsea astâmpăr. Avea o gaşcă de prieteni care era nedespărţită; se reuneau la grătar aproape săptămânal. Din grupul mare, nelipsit de la meciurile cu Rapidul, au mai rămas doar Ticu şi Sergiu. Rând pe rând, Traian, Baronul, Marius, Armand, Juve, Cristi, Dana şi Dragoş s-au risipit. Ticu încearcă să ţină aproape măcar grupul format în şcoala profesională, cu care îşi dă întâlnire în restaurantul de pe un debarcader al Dunării, an de an, în august.

În primele luni ale anului trecut, Dorina l-a anunţat prin telefon că are Hepatita C. Ştia că soţia lui avea tot mai des stări de apatie şi somnolenţă. În plus, câştigase în greutate. Bănuia că ceva nu este în regulă. Nu credea prea mult în posibilitatea unei erori de diagnosticare, dar a încurajat-o ca întotdeauna: "Vezi de treabă. O grămadă de analize ies greşit."

Câteodată tratamentul cu Interferon recomandat de medici provoacă stări de nelinişte, insomnii sau creşteri de tensiune. Alteori, Dorina îşi pierde speranţa şi e descumpănită. "Uite, Florentin Petre, el e fotbalist", spune Ticu. "Şi cât efort depune. A avut Hepatita C. Mai are ceva? Nu mai are nimic. Deci se vindecă." Amândoi aşteaptă vremea liniştii, într-o casă ţărănească, vopsită în verde, cu o livadă mică şi un râu în fundul curţii, pitită între dealuri. Ticu se gândeşte tot mai des să se întoarcă înapoi, de unde a plecat, în Huşi. În câteva luni va afla dacă tratamentul cu Interferon a reuşit să învingă boala Dorinei. Până la pensionare mai sunt 4-5 ani. Vor trece repede. Va fi bine. Doar să aibă răbdare.

E 10:15. Ninge leneş de o oră şi 6 minute. La Eroii Sanitari, Ticu opreşte troleul 91 pentru a permite trecerea unei coloane oficiale. Cinci staţii mai încolo, priveşte porumbeii care ciugulesc repede şi lacom meiul amestecat cu pâine, de pe jos. Îl caută cu privirea pe bărbatul care vine deseori la rondul din P-ţa Rosetti, cu bicicleta, împrăştiind hrană dintr-un sac plin cu seminţe, aşezat pe ghidon. Astăzi nu este. Întoarce şi coboară pe Regina Elisabeta. La intersecţia cu Brezoianu, o femeie într-o geacă de un verde fondant vinde garoafe cu 1,5 Lei/firul. Ieri era tot acolo. Şi alaltăieri. Mai jos, pe bulevard, un bărbat cară două lăzi cu pâine proaspătă în magazinul Vel Pitar de lângă Cişmigiu. Pe Radio Romantic, Corina Chiriac îşi leagănă vocea pe un tango alb-negru dintr-un Bucureşti lânced ca dimineaţa asta de februarie. În P-ţa Kogălniceanu, Ticu semnalizează stânga şi reface macazul. Priveşte drept înainte, cu ochii mari, la fulgii puhavi, de zăpadă. Zâmbeşte.


Eu însămi merg zi de zi cu 91. M-am întrebat apoi, după terminarea materialului, de câte ori am trecut pe lângă omul acesta fără să-l observ? Cele mai mari bucurii au fost procesul de căutare şi, apoi, orele petrecute cu el, pe drum. Am realizat, pe parcurs, că povestea ascundea de fapt multe nostalgii în care jazzul era doar un balsam necesar. Şi a trebuit să urmez realitatea. Oamenii vor atât de mult să-ţi vorbească dacă îi întrebi şi te simt după cum îi asculţi. Ticu este un foarte bun observator de la volan (datorită lui am început să mă întreb cine hrăneşte porumbeii din Rosetti) şi înţelege nevoia de observare. Când ne întâlneam, simţeam de fiecare dată că nu ascult suficient.

Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura şi a venit abia în clipa în care am ştiut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenţia să-l epuizez ca om şi nici că deţin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă şi să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simţit eliberarea, zile la rând în care am urât textul şi neputinţa mea de a-l creşte, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoţionau :). Am învăţat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie şi acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta şi dacă nu mi-aş fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aş fi rescris altfel - mai tăios şi mai dens - pentru că şi eu sunt puţin diferită.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer