Ezitare

Deschise uşa frigiderului şi căută ceva de ronţăit. Nişte fursecuri ar fi fost perfecte. De obicei lua ultima masă pe la ora 1 noaptea, aşa că 10:00 era un moment mai mult decât rezonabil. Găsi nişte resturi din tortul de acum trei zile. Trânti uşa şi se întoarse în cameră. Se aşeză pe canapea cu laptopul în braţe şi farfuria în poală, decisă să mănânce tot. O chema Mara şi se credea cea mai curată femeie din lume.

Înainte de a adormi, îşi lua cîteva minute să recapituleze cît a fabulat pe o temă anume. Trebuia să ţină un soi de contabilitate. Îi plăcea pur şi simplu să se prefacă uneori o minte rece, să se judece didactic, să deţină controlul sau cel puţin să se iluzioneze că ar putea. Exersa în gând pentru un trup impenetrabil, ţeapăn. Aşa vedea ea întruparea hotărârii - un sentiment localizat undeva între vertebre, care trăgea umerii în spate. Era ca o cârpă apretată care ar fi dat orice să fie aruncată în apă, dar se ţinea băţoasă pe uscat.

Mara se convinsese că era realmente specială, făcută dintr-un aluat plămădit pentru ea şi numai pentru ea, că nimeni niciodată nu reuşise să repete lucrurile întocmai, că toţi ceilalţi bănuiau asta, iar unii o ştiau prea bine, o recunoşteau şi alegeau să păstreze tăcerea, ca şi ea. Existau nişte indicii clare ale faptului că se afla în preajma unui potenţial cunoscător care ar fi putut s-o ghicească: păstra o distanţă respectabilă faţă de el, îi arătă indiferenţă într-un mod neconvingător - era sigură - şi îi răspundea întotdeauna monosilabic sau la obiect.

Cineva îi spusese că e construită altfel. De mai multe ori chiar. Era ameţit de fiecare dată, dar asta doar pentru că atunci îşi aduna el curajul în genere. Şi ea îi dădea dreptate în gând, deşi îi cerea să înceteze să mai vorbească prostii. Păcat doar că lângă el putea sta oricât de aproape fără să simtă nevoia să ia distanţă şi să-l ignore. Frica, pentru Mara, era întotdeauna un semn bun. Însemna că e ceva ce ar putea deveni obiect de fabulaţie. Iar fabulaţia era ceea ce ştia să facă cel mai bine.

Hotărâse să-şi piardă toate degetele la 5 ani, într-un accident de maşină. Era o păpuşă românească fără sâni, cu păr bogat, ochi mari şi migdalaţi, buze conturate bine, dar nu cărnoase, nas proeminent, pe care l-a privit cu oroare cum creşte de la an la an, pulpe zvelte şi umeri bufanţi. Stabilise şi detaliile. Era mijlocul verii. În dreapta şi în stânga erau lanuri de floarea soarelui. Mara mergea, ca de obicei, cu spatele şi cu ochii la lunetă. Viteza trebuie să fi fost undeva la 100 de km/h. Trei linii - două continue, una întreruptă - se uneau cu cerul, undeva nu prea departe. Dacă ar fi alergat suficient de repede, ar fi reuşit să atingă linia orizontului. Era sigură de asta. Oricum, pe vreme aia, distanţa dintre cer şi pământ nu era mai mare de un milion de scări din lemn, suprapuse. Un milion era enorm totuşi. Un catralion era "oau", cel mai mult. Infinitul, în mod staniu, avea să-şi amintească mai târziu, nu exista.

Se bucura ca nu apărea nicio maşină care să-i tulbure atingerea cerului cu pământul. Universul era un bol de Crăciun, un cerc acoperit cu o cupolă albastră. Mara aştepta fluidul în care să plutească. Omuleţul ei de zăpadă, din camera vopsită galben, nu avusese un adeziv prea bun şi reuşise să se desprindă de pământ. De fiecare dată când agita bolul, omuleţul se izbea de pereţi, fără să-i cadă pălăria din cap sau mătura din lateral. Şi mai ales, fără să-şi schimbe zâmbetul. Omuleţul era fericit că pluteşte. Dacă el reuşea, de ce nu ar putea şi ea? Adormise într-o parte cu gândul ăsta. Dacă ar fi putut, s-ar fi culcat pe burtă, cum dormea cel mai bine. Nu a simţit nimic în momentul impactului, aşa a hotărât. Din acea vară, a rămas cu pumnii încleştaţi, timp de doi ani, dintr-un capriciu.
- Dă-mi mâna, Mara!

Întindea pumnul.
- Nu aşa. Deschide-l.
- Nu merge. Nu am voie.
- Cine nu-ţi dă voie, Mara? Ce prostii spui acolo?
- Dacă-l deschid, zboară.
- Mă omori tu pe mine. Cine zboară?
- Nu pot să spun că mi-a zis să nu mai spun nimănui.
- Cine ţi-a zis?
- Nu mă păcăleşti. Mi-a zis că dacă deschid, fuge.
- Deci are aripi.
- Nu pot să spun.
- Ai zis că zboară.
- Nu e obligatoriu să aibă aripi.
- Ce zboară şi nu are aripi, Mara?
- Nu ştiu.
- Şi de ce ţii amândouă mâinile închise?
- Păi, e în amândouă.
- Aha, e unul singur, dar în amândouă.
- Exact.
- Am înţeles.
- Ştii ce e acuma?
- Nu ştiu. Dar dacă promit că nu spun, îmi zici şi mie ce e?
- Nu pot. Ia-mă de pumn şi hai să mergem.

Nu trebuia să existe o motivaţie anume pentru un asemenea comportament. Logica nu avea mari legături cu viaţa ei. I se părea amuzant să-i chinuie pe cei din jur. Nu avea mult de furcă, pentru că cedau uşor. Se mulţumeau să apuce încheietura şi atât. Nimeni nu ştia că orice încercare de a dezlega misterul ar fi deschis pumnii. Ar fi fost de ajuns să inventeze la rândul lor ceva. După doi ani însă, te plictiseşti să te joci singur.

Mara împlinise 25 de ani acum trei zile când nu făcuse nimic deosebit, ca în fiecare an. Aşteptase să treacă mai repede doar. Iniţial vroia să ia un tren spre Braşov, dar se răzgândise între timp. Apoi şi-a dorit să meargă până la aeroport, la sosiri, să-şi cumpere un ceai cald de la un bar oarecare şi să spioneze cuplurile sau familiile care se reîntregeau în noaptea de 12 spre 13 iulie 2009. Vroia să vadă nişte îmbrăţişări live sau câteva săruturi pătimaşe, mai bune decât în filme. Nu a mai plecat de teamă ca nu le va găsi.

O lampă aplecată pios peste birou, cu un bec de 40 W, era singura lumină din camera ei. Trecut de 11:00 noaptea şi pagina încă goală. Farfuria zăcea în dreapta, linsă. Îşi promisese că va scrie de ziua ei. Nici asta nu făcuse. Îşi promisese că-şi va închide telefonul, în schimb petrecuse cel puţin patru ore purtând conversaţii de protocol şi răspunzând la mesaje standard cu alte mesaje standard.

Se uită la palmele ei, întinse pe tastatură, cu degetele depărtate, înţepenite, gata oricând să zburde. Nu mai avea venele pronunţate de peste zi. Şase ore mai devreme, în troleu, se dilataseră într-atât încât crescuseră sub piele. Îşi simţise pulsul sub apăsarea uşoară a arătătorului şi încercase să urmărească traseul ramificaţiilor albăstrui. Totul devenea mult mai clar dacă închidea degetele mănunchi, în pumni moi.

Fără să poată spune exact motivul, îşi aminti de vara în care a decis să strângă mâinile şi de suita invenţiilor "absurde" ziceau unii, "prosteşti" gândeau alţii, din vremea aceea. Cum refuza să ţină tacâmurile "civilizat", cum aduna după ea patru guri gălăgioase care o pândeau să-şi deschidă pumnii, cum îşi trecea "cioturile" - aşa le spunea ea - prin blana câinilor sau a pisicilor ca o perie, cum ţinea plasele cu pâine şi ţigări pentru tata doar pe încheietura mâinii, ca o doamnă, cum ceda noaptea, când se aşeza pe burtă, descleşta mâinile şi le pitea sub perna pe care o îmbrăţişa.

Atunci a gândit pentru prima oară ca este specială, absolut specială. Ştia că mulţi oameni cred asta despre ei, dar se îndoia că tot atâţia înţelegeau cu adevărat cât de importantă trebuie să fi fost deosebirea asta. "Cea mai curată femeie din lume" - da, i se părea că sună just şi astăzi, atât doar ca nu prea avea ce să caute "lumea" în povestea ei. Nu era vorba de curăţenia lor. Ducă-se, nici ei nu-şi putea explica, vedea bine. Dar lucrurile aveau sens pentru ea. Întocmai precum decizia de a rămâne fără degete timp de doi ani.

Normal că nu eşti în stare să scrii nici măcar o pagină, şi-a spus. Habar nu ai ce să scrii. Fabulaţiile nu te ajută acum, nu? Te costa atât de mult să împarţi cu cineva secretul mâinilor goale?

Ura foaia albă. Se încăpăţână şi tastă din răzbunare, ca să-şi arate că poate:
Femeia ieşi pe uşă hotărâtă să-i spună că îl iubeşte.

Privi rândul încruntată, în auzul coolerului de la laptopul negru cu taste albe pe care scria. Şterse "că îl iubeşte". Pentru ea suna brutal.