Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Drumul spre Oz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

An tan te, dize mane pe...


Mihaela Iancu

23.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lumea văzută de pe o bancă pusă pe margine sau de pe o lespede proptită în nisip poate arăta şi aşa.

- Nu mai fug!, ţipă puştiul şi merge smucit, cu pălăria înflorată pe-o parte.
Mama a decis că vor pleca acasă. Îl ţine de încheietura mâinii şi-l poartă ca pe un inculpat:
- Numai, gata! Păi de când ai venit tot fugi, şi fugi, încontinuu, încontinuu!
- Nu mai fac... Nu mai fuuug!
Dar decizia rămâne definitivă. Cei doi traversează parcul pe lângă balansoar şi tobogane, apoi se îndreaptă spre ieşirea din Cişmigiu.

Pe puntea din lemn, la intersecţia dintre rampele de urcare, o fetiţă tunsă în unghiuri drepte, până la baza gâtului, cu un breton ciuntit şi o rochie forfecată în stilul hainelor din Familia Flinstone, s-a numit singură Povestitoarea şi Regizoarea întâmplării. Acum alege personajele:
- Cine vrea să fie Prinţesă?
Trei mâini sunt în aer. Balaurul este deja ales şi fără ocupaţie, aşa că i se prezintă victima:
- Balaure, treci după ea.
Tânăra domniţă şi bestia în miniatură urcă spre turnul de fildeş - un pătrat acoperit cu o cupolă din plastic, roşie - din care se zăreşte un drum prăpăstios şi şerpuit, descris de tobogan.
- Ne mai trebuie un prinţ ca s-o salveze pe Prinţesa Căpşunică.
Povestitoarea se uită în jur şi nu găseşte niciunul potrivit. Coboară de pe punte, face un ocol cu privirea şi se îndreaptă spre un băieţel care sapă de zor cu lopăţica în nisip. Băieţelul îşi ridică ochii albaştri şi o priveşte cu gura întredeschisă. Povestitoarea se apleacă şi îl întreabă:
- Băieţel, vrei să fii prinţ?
Băieţelul rămâne neclintit, uimit de aşa o propunere. Mama mustăceşte în spatele lui, dar nu intervine.
Povestitoarea mai încearcă o dată, împreunându-şi mâinile. Îi spune:
- Hai, vrei?
Băieţelul abia clipeşte. Rămâne pe gânduri, aşa că fetiţa se întoarce pe punte. Acolo o aşteaptă una din blondele rămase nedistribuite:
- Tu o să fii servitoarea. Asta a mai rămas.

În mijlocul locului de joacă, apare o creatură cu bust generos, braţe viguroase şi cu vreo zece capete mai înaltă decât copiii. Îşi trece greutatea de pe un picior pe altul şi scoate balonaşe pe gură. Suflă printr-un cerc pe care mai întâi îl introduce într-o licoare magică: detergent de vase diluat cu apă. Tutunul i-a slăbit puterea vocii, dar se străduieşte să se facă auzită de cât mai mulţi:
- Mingiuţeee! Balonaşeeee!

Copiii sparg repede bulele şi se întorc la treburile lor. Singurul care rămâne ferm pe poziţii, în aşteptarea unei noi runde, este Super-Man, îmbrăcat într-un tricou care-i poartă numele de erou şi înarmat cu o sabie-balon mult mai puternică decât efemeridele astea plutitoare. Le pune în gardă cu un sunet de atac, apoi se înalţă şi le străpunge cu arma mortală. Creatura priveşte în jur cum mor armate întregi de baloane degeaba.
Continuă plictisită:
- Balonaşeee, miungiuţee, modelinoo, Yo-Yo!
Nimeni nu pare interesat de muniţia ei. Normal, toată lumea vede că Super-Man e mai tare.

Din partea opusă, se aude o voce piţigăiată:
- Apare Batman-Super-Liliacul!
De fapt, e cel mult Robin ascuns în spatele unei măşti albastre, pictate. El e astăzi discipolul Căpitanului Hook, o mogâldeaţă blondă cu picioare strâmbe şi ochi de basset. Căpitanul şi-a regăsit arma în nisip.
- Dă-mi mie ăla.
Maestrul însă consideră că Robin nu e încă pregătit:
- Prietene, îi spune Căpitanul, trebuie să-l ţii bine. E un cuţit.
Niciunul din ei nu pare să vadă că vorbesc despre ceea ce a mai rămas dintr-o vată pe băţ.
Robin vrea să-şi demonstreze puterea. Apucă de jos o frunză de viţă de vie din care începe să smulgă bucăţi, plin de îndârjire.
- Aşa, prietene, îl încurajează Hook cu admiraţie. Aşa, Batman, rupe-o. Până nu mai rămâne nimic. Trebuie să iasă mai bine.
Robin nu mai lasă decât codiţa din frunză. E pe drumul cel bun.

La 20:17, mama trece pe lângă puntea din lemn colorată în roşu şi albastru, în faţa căreia se află, pe jos, aruncate în dezordine, o pereche de sandale, un rucsac, o sticlă cu apă de un litru şi o lopăţică. Strigă, cu ochii la obiecte:
- Izabelaaa! Izabelaaa!
Din faţă aleargă Izabela. Desculţă, cu părul săltând, prins în coadă, pe spate.
- Hai acasă, îi spune mama.
Izabela pune o faţă de condamnată. Îşi încearcă norocul pe o voce miorlăită de pisică ajunsă la mila oamenilor din poziţia ei de aristocrată.
- Hai mai stai un pic!
- Păi tu ştii cât e ceasul? Până ajungem acasă se face nouă.
- Uite, încă atâta.
Adică atât cât ar încăpea în palmele ei mici, unite. Apoi zâmbeşte şi se întoarce spre scrânciob, cu tălpile goale săltând în nisip.

Tata urcă cu Eliza de mână, pe punte. Au de traversat o zonă de conflict:
- Nu, dragule, nu e frumos să vă bateţi!, intervine el.
Conflictul se opreşte pentru moment, până la trecerea vizitatorilor.
- De data asta mergi cu tati, îi spune Elizei.
Au ajuns sus, în punctul de unde se coboară pe tobogan. În faţa Elizei se cască un drum înalt, alunecos şi în spirală. Nu are curaj să se aşeze. În cele din urmă se apleacă. Capul ei mic dispare în spatele pereţilor, dar rămâne pe loc. Tati se aşază şi el pe vine şi o ia în braţe:
- Nevastă, vezi că vin!
Pornesc amândoi la vale. Mami şi îi aşteaptă la bază, cu geanta pe umăr şi plasa în mână. Tati ţipă de entuziasm cu genunchii ridicaţi. Din scorbura formată de unirea picioarelor, Eliza râde sănătos.

A doua oară, tati urcă cu ea, dar Eliza trebuie să coboare singură. O avertizează de jos. Şi din nou în faţa liniei de start. Eliza nu porneşte. Tati se aruncă în faţa ei.
- Maria, prinde-mă!
- Cristi, ai grijă, îi strigă Maria de jos, mândră şi jenată în acelaşi timp.
Tati a aterizat, dar Eliza nu se convinge să alunece. De jos, mami şi tati îi scandează numele:
- Hai, E-li-za! Hai, E-li-za!
Fetiţa porneşte într-o poziţie chinuită, cu spatele aproape lipit de tobogan, mâinile ţinute în disperare de pereţi, un picior în lateral şi unul de-a lungul liniei de coborâre. La fiecare din cele două curbe, zulufii blonzi îi vin în faţă. Are o aterizare uşoară şi în siguranţă.
Mami şi tati sunt încântaţi. Eliza îşi primeşte felicitările şi apoi se urcă singură pe trepte. Şi încă o dată. Şi încă o dată.

Căpitanul Hook e rănit. S-a împiedicat şi a căzut cu picioarele printre zăbrelele gardului de fier care desparte zona cu nisip de cea cu pietriş. Mama vine la recuperare împreună cu fratele cel mic şi mozolit de ciocolată pe la gură. Îl strânge de pe jos şi-l şterge de praf.

Hook are o faţă schimonosită. Alura lui de maestru s-a dus pe apa sâmbetei. Abia merge, iar mâinile îi atârnă în laterale de parcă ar fi o păpuşă pe sfori. Parcă a uitat ceva. Să plângă. Îşi aduce aminte după câteva secunde şi încercări repetate de stoarcere a lacrimilor. Fratele cel mic îi poartă acum cuţitul. Îl ţine cu lama în jos, ca un ucigaş. Pare fioros şi cu siguranţă petele de ciocolată de pe faţă sunt ceea ce a mai rămas din victimele lui. El trebuie să aibă un respect aparte pentru Hook cel aflat în suferinţă, aşa că decide să-l urmeze întocmai. Se pune pe plâns. Mama îl ia în braţe şi îl îmbarcă în cărucior, îi pune centura de siguranţă, şi părăseşte terenul de luptă. Hook îi urmează şchiopătând. Se uită în jur după Robin şi îşi aminteşte tot mai rar să plângă.

Dincolo de gardul din fier, un puşti brunet cu pielea măslinie se îndreaptă grăbit dinspre banca pe care stă aşezată bunica înspre tobogan. Trage cu disperare de marginile tricoului, în lateral şi încearcă să-l lungească dincolo de şortul albastru. Se uită des în spate, atent să nu-l vadă cineva. Din urmă vine prietena lui de joacă, cu spatele lat, umeri ridicaţi şi braţele aproape lipite de trunchi. Îl asigură că acoperirea este garantată:
- Merg în spatele tău, merg în spatele tău.
Dar puştiul renunţă să se caţere până sus. E prea riscant şi prea multă lume.
- Eşti un fiţos, îi spune fetiţa supărată că trebuie să alunece singură pe tobogan.
În ultima secundă, băiatul ajunge din câţiva paşi sus, se uită circumspect în jur şi se aruncă după ea.
- Nu se mai vede, Gabi!, îi strigă cea care-l apostrofase mai înainte.
Şi ţuşti pe rampa de lansare din nou.
Băiatul ridică de capătul de sus al şortului şi îl îndeasă sub elastic ca să-i fixeze poziţia. Apoi întoarce spatele către fetiţă şi o întreabă:
- Se mai vede?
Printr-o crăpătură a şortului, acum plisat, se zăreşte o bucată din slipul lui portocaliu, de lungimea unui deget.
- Nu se mai vede, îl minte ea cu neruşinare. Acum ne distrăm?
Gabi urcă din nou treptele din lemn, cu spatele adus şi fundul în sus. Duce des mâna la spate.
I-au plesnit pantalonii de-atâta joacă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer