Viziuni cu madone (III)

Citiţi episodul precedent aici.


Aşa cum bănuia Ivana, tatăl ei nu mai rezistă mult. Fără mâncare şi fără dumnezeu mai ştie ce i-o mai fi interzis mama ei, căci e în stare de orice, de ce anume l-a mai privat, căci pare din ce în ce mai încercănat şi e din ce în ce mai nervos, nu are nicio şansă. Şi-a considerat tatăl mereu un animal cu nevoi imediate, presante, care trebuiesc satisfăcute fără întârziere. Niciun pic de judecată la mijloc. Uşor de manipulat.

Din camera lor s-a auzit peste noapte o ceartă teribilă, iar el a apărut de dimineaţă plin de zgârieturi pe braţe. O dată a întrebat-o pe mama sa. "Dar cum ai curajul să dai în el? Nu vezi că este dublu cât tine şi pe înălţime şi pe lăţime?" Dar ea îl ciomăgeşte regulat, îl umple de zgârieturi şi caută mereu ceartă. Pentru el trebuie să fie ca şi cum ar avea o muscă pe ceafă, care-l zgândăre. Iar el, mare, imobil, o tolerează. Pe de altă parte, Ivana s-a întrebat mereu, dacă el şi-a dorit o domina, de ce nu şi-a luat o huidumă de femeie, măcar să-l altoiască temeinic şi ca lumea?

Stă pe canapea cu picioarele ridicate şi o carte în mână. Îl urmăreşte din ochi şi ştie: acum o să spună. A cedat sau e pe cale, i se citeşte pe chip, în limbajul corporal. Nu s-a înşelat deloc, căci aude:
"Bine atunci. Ai câştigat. Nu-mi pasă şi nu vreau să ştiu. Să nu mă împiedic de nici-un pişăcios pe aici. Atâta doresc. Să-l ţii departe de mine."

Victorios, chipul femeii, buclele ei blond-nordic, înlăturate de pe frunte cu un gest tineresc, vocea ei normală, liniştită:
"Grătar sau cuptor?"

Ivana mângâie mai departe puiul de pisică găsit la capătul blocului, blana lui moale, fină. Panglica a fost înlăturată, fericirii familiale i s-au făcut câteva şocuri electrice şi a început să respire din nou. Hârâit şi menţinându-şi paloarea de mort, dar respiră. Vor mânca din nou împreună, deci vor fi iarăşi o familie.
"Mâţa, afară!", ordonă tatăl ei.
"Mama!", urlă fata.

În drumul ei spre bucătărie, balansându-se ca o femeie în vârstă care se vrea cochetă, apucă pisica cu o mână din poala fetei sale şi comentează calmă, degajată:
"Mititelu' ăsta vine cu mine. Ce ţi-a făcut ţie îngeraşul ăsta mic?"

Bărbatul priveşte pe geam, în gol, nu vede nimic de fapt, plin de furie, asta-i tot ce poate vedea, furia sa în alb. Îşi aprinde o ţigară şi expiră zgomotos. Se ridică cu greutate, îşi mai toarnă un pahar, înşurubează capacul la loc.
"O să plec într-o zi. N-o să mă mai întorc niciodată."
"Uşa e deschisă", zice femeia batjocoritoare strigând din bucătărie. "Cine te ţine?"

Ivana tace, îşi priveşte mâinile.
"Tu ce zici de povestea asta cu înfiatul?", o întreabă taică-su.

Încurcată, palidă, zice:
"Eu zic că nu sună rău. Aveţi destul loc pentru un copil."

Se uită la ea.
"Proasta dracului", spune.

Dar Ivana ştie, îşi cunoaşte tatăl, e înfricoşat de visul nevestei, poate o fărâmă de adevăr, lumea de dincolo, nevăzută, nedemonstrată, doar un motiv pentru noi spaime. Dacă. Dacă. Există raiul? Există Dumnezeu? O să ajungă în iad? Că în rai, puţine şanse.

Bărbatul se ridică şi arde un şut câinelui care îi roade un pantof.
"Mamă, tata dă în Lucky!"

În timpul mesei tensiunea rămâne aceeaşi. Îşi mănâncă fiecare mâncarea fără plăcere, nici unuia nu îi prieşte hrana, nici măcar mamei sale, în ciuda victoriei. Partea rea la ei în casă, până şi victoriile sunt amare.
"Dă-mi sarea", urlă bărbatul.

Ivana se întinde să apuce solniţa din mijlocul mesei, la care ar fi putut să ajungă şi singur.
"Mai repede!"

Îi smulge apoi obiectul din mână şi începe să-l zgâlţâie furios de parcă ar fi încercat să-l ucidă.
"Câţi bani aduc în casa asta, n-avem nimic ca lumea! Ce are solniţa asta?!", urlă. "Iar carnea e crudă, n-ai văzut?"
"Nu e crudă", face batjocoritoare femeia. "Este exact pe gustul tău, în sânge."
"Mie nu-mi place nimic în sânge", neagă bărbatul.
"Ţie totul îţi place în baie de sânge."

Mestecă toţi, crispaţi, nervoşi.

Când vine seara, se împrăştie fiecare în camera sa, să-şi rumege fiecare în linişte groaza, după o sesiune prelungită de televizor de proastă calitate, cu talk-show-uri greţoase şi ştiri penibile care nici măcar n-ar trebui să facă obiectul unui reportaj de ştiri.

Ivana se strecoară în cameră încercând să se dezbrace în viteză şi să adoarmă cât mai repede. Asta nu e casa ei, n-a considerat-o niciodată aşa, e o casă străină. Locul în care ai fi fost cu adevărat fericită este populat acum de oameni străini, care au înlocuit cu vieţile lor tot ce a însemnat pentru Ivana fericire.

Recapitulează ce are acum, în momentul de faţă, în posesia a ce se află, cum ar putea fi descrisă existenţa sa actuală, în ce termeni. Zile marcate de rutină, zile în care totul se rezumă aparent la acte de simplă supravieţuire fizică, hrănit, respirat ori alte activităţi obligatorii, sau mici plăceri indulgente, deşi totul se schimbă, a început deja să se schimbe, anunţând ziua aceea în care totul va îngheţa în loc, zi a judecăţii supreme, când totul va trebui reevaluat, viaţa sa, lucrurile în care crede, şi nimic n-o să mai fie ca înainte, iar ea se va simţi întocmai de parcă s-ar afla în faţa uşii aşteptând răspuns dacă are voie să intre sau nu, poate din partea unei instanţe supreme, superioare, dictatoriale, sau oricare vor fi cuvintele pe care ea le va folosi, şi-şi va imagina un înger cum o imobilizează cu o baghetă magică, deşi îngerii n-au baghete magice, dar nu poţi opri mintea unui om de la a gândi ce doreşte şi a-şi imagina ce vrea, şi-i va porunci: "stai pe loc, nu te mai mişca, trebuie să văd întâi cine eşti ca să decid dacă mai ai voie să te mişti vreodată, să trăieşti mai departe, sau mai degrabă să mori înăuntrul tău". Iar ea aşteaptă ziua aia, pentru că ştie că va sosi. Lucrurile n-or să meargă aşa cum sunt planificate. Niciodată nu e aşa simplu. E imposibil să fie. Aşa că se aşteaptă la ce-i mai rău. Aşteaptă ca dezastrul să apară de după cel mai banal colţ. Se pregăteşte pe sine pentru asta. Ştie ce are mama ei de gând. A înţeles.

Simte cum se petrece ceva în ea, ca şi cum ceva s-ar strădui să ia naştere din corpul său, un ceva necunoscut, nou, cu viziunea superstiţioasă şi ridicolă cu îngerul care nu e înger dar are o baghetă care nu e baghetă, reprezentare instantanee pentru durerea fulgerătoare pe care o simte în partea dreaptă a capului, cu un punct anume înăuntru foarte dureros, punct care poate fi localizat milimetric, ca şi cum cineva ar atinge-o acolo cu un deget, pe dinăuntrul capului, ca şi cum ar răsuci cineva ceva acolo încercând să o omoare, iar o jumătate a fiinţei sale nefizice încă pe loc acolo unde s-a produs evenimentul.

Îndeletnicirile ei preferate au devenit nu îndeajuns de interesante încât să pornească în îndeplinirea lor şi există momente când par de-a dreptul patetice, adică drumurile sale obişnuite la depozitul de mobilă după resturi de lemn ori la cel de piese electronice, drumuri esenţiale pentru instalaţiile ei, ori întâlnirile tradiţionale cu August ca să vadă vreun film ciudat de cinematecă despre care el va vorbi încântat jumătate de oră fără să se oprească, să se mai pună la curent cu ce mai scrie el, ori în ce mai este implicat, şi să afle de la el ce mai face Dumnezeu, căci cei doi par în relaţii foarte strânse, relaţie la modă printre cei din jurul ei, sau să meargă să bea ceva în vreun restaurant cu specific franţuzesc, apoi să meargă la vreun concert, toate astea, viaţa sa, nu mai valorează nimic, sunt doar o mască în spatele căreia încearcă inutil să-şi ascundă adevăratele sentimente. O minciună pe care va încerca s-o spună despre sine, deşi crezuse că încetase să mintă, când de fapt încetase doar să vorbească despre asta, şi să încetezi să vorbeşti pe anumite subiecte nu e acelaşi lucru cu a spune adevărul. Dacă nu e chiar opusul.

Iar noaptea trece încet, torturant, toţi trei foindu-se în camere diferite, fără să se poată vedea unul pe altul că stau în aceleaşi poziţii în anumite momente, poziţii trădând tortura de a se îndura pe sine şi a nu găsi o soluţie, pereţii de beton despărţind trei variante ale aceleiaşi torturi, aceeaşi poveste trăită în trei variante diferite.

În câteva zile se vor întâlni cu asistenta socială, i-a spus mama. Trebuie să facă un raport despre ei, să le explice care este procesul de înfiere şi ce acte le trebuiesc pentru asta. A stabilit întâlnirea cu mai multă vreme în urmă. Are deja o mulţime de planuri, a telefonat la toate rudele şi pe la toate cunoştinţele trâmbiţând victoria şi repovestind umilirea bărbatului ei în variante uşor diferite şi de fiecare dată îmbogăţite. "Nemernicul ăsta...", a spus în telefon "... n-are chiar nimic sfânt în el."

Ivana încearcă să îşi dea seama ce se va întâmpla mai departe, dar pentru ea viitorul e învăluit în ceaţă, doar mama ei turuie mai departe la telefon, dând totul ca pe ceva sigur. Ea a ordonat deja acest viitor ca pe lucrurile ei din dulap.

Ar putea s-o ia la goană acum. Ar putea ieşi pe uşă şi să nu se mai întoarcă niciodată. Oare e timpul? Nu, nu. Trebuie mai înainte de toate să-l vadă pe August. Trebuie să-l sune şi să-i ceară să-l vadă.


Citiţi următorul episod aici.