Viziuni cu madone (IV)

Citiţi episodul precedent aici.

În ziua cea mare, cu toţii sunt agitaţi. Mama ei a făcut curăţenie până în ultimul moment, îndreptând defecte de curăţenie pe care numai ea le observa.

În faţa asistentei sociale, adunaţi în jurul mesei pe care stă aşezat un platou cu prăjituri cu cremă şi o sticlă de Coca-Cola, se reculeg cu toţii încercând să-şi compună expresiile obişnuite. Iar ceea ce iese arată aşa:
"Ne-am întâlnit după terminarea liceului. Ne-a făcut cunoştinţă o prietenă comună, o fată din clasă cu mine. Din primul moment în care l-am văzut, am ştiut că el este cel cu care îmi voi petrece restul vieţii."

Mama Ivanei zâmbeşte cu ochii săi înceţoşaţi de dulcegăria amintirilor inventate. Vocea sa produce inflexiunile cele mai greţoase pe care Ivana le-a auzit vreodată, aşa că îşi ţine ochii bine pironiţi în parchet. Tatăl său pare prăbuşit în sine, victimă a împrejurărilor.

Asistenta socială zâmbeşte şi-şi ia din când în când notiţe într-un caiet cu coperte negre. Este tânără, poartă o pereche de pantaloni de stofă negri.
"Am ştiut că el este bărbatul cu care mă voi căsători. Din clipa în care l-am văzut, nu mi-am mai dorit nici un alt bărbat, iar el nici o altă femeie. A fost dragoste la prima vedere. A fost minunat. Şi încă ne iubim şi acum. Exact ca la început."
"Tu, Ivana, ce părere ai?", i se adresează asistenta.
"Ăăăăă... Am avut o copilărie foarte fericită. Cred că ar creşte încă un copil cu aceeaşi căldură şi dragoste ca şi pe mine."

Ivana îşi lasă repede privirea înapoi în jos, nu se simte chiar atât de puternică, deşi are un antrenament serios când e vorba să mintă.
"Aveţi fraţi, surori, doamnă Popescu? Părinţii dumneavoastră mai trăiesc?"
"Da. Am o soră care lucrează într-o bancă. Mama mai trăieşte, săraca, are nişte probleme cu rinichii, stă în casa noastră de la munte, cineva trebuie să se îngrijească şi de locul ăla. Îi place acolo, o vizităm aproape în fiecare week-end."
"Aveţi o relaţie strânsă cu ea?"
"Da, foarte strânsă, săraca mămica. Întotdeauna ne-am iubit foarte mult. Iar ea îl iubeşte foarte mult şi pe Cristian, ca pe propriul copil."

O mică reacţie din partea bărbatului, aproape imperceptibilă, dar apoi se scufundă la loc în versiunea femeii. La urma urmei, îl iubeşte scorpia bătrână, de ce n-ar fi adevărat?
"Şi cu fiica dumneavoastră, cum vă înţelegeţi? Faceţi abstracţie că se află de faţă."
"Extraordinar! Extraordinar. Şi eu şi soţul meu. Locuieşte la noi, deşi are un atelier unde se poate duce când vrea să picteze. Noi am încurajat-o întotdeauna în tot ce şi-a dorit să facă, o susţinem financiar şi îi dăm toată dragostea de care are nevoie."

Femeia se apleacă spre fată, şi îşi aşează un braţ în jurul umerilor ei. Apoi, cu lacrimi în ochi:
"Puişorul meu mic! Fetiţa lu' mama."
"Dumneavoastră, domnule Popescu?!"

Bărbatul tresare.
"Eu ce?!"
"Cum vedeţi asta? Presupun că a fost o hotărâre de comun acord."
"Desigur. Ne dorim foarte tare încă un copil. Doar daţi-ne odată unul...!"

Tatăl său, glumeţul, Ivana îşi ţine ochii în jos, spre propriile mâini încleştate în stofa tare a blugilor.
"Dumneavoastră aveţi fraţi?"
"Da, trei", zice bărbatul.
"Aţi avut o copilărie fericită?"

Ivana se opreşte din respirat. O să înceapă să povestească cum îi alinia pe toţi patru atunci când unul din ei făcea o tâmpenie şi îi bătea cu furtunul până îi învineţea, ca după aceea să se oprească unul pe altul de la a face prostii? Sau cum stăteau în genunchi în fiecare noapte şi se rugau să le moară mama, să dea o boală peste ea, ori o maşină?
"Foarte fericită. Mama a făcut oameni din noi. Ne-a scos pe toţi oameni. Dumnezeu s-o ierte. A fost o femeie deosebită. N-a fost uşor cu patru băieţi într-un cartier ca Giuleştiul. Şi totuşi avem toţi facultate, case, familii."

Asistenta socială zâmbeşte dând din cap în semn aprobator.
"Ce copil v-aţi dori?"
"O fetiţă", spune mama Ivanei.

În acelaşi timp, bărbatul a rostit altceva:
"Un băiat."

Stau şi se uită unii la ceilalţi.
"Fată ori băiat?", întreabă asistenta.
"Putem vedea şi nişte fetiţe şi nişte băieţei", zice împăciuitoare madam Popescu. "Ne este absolut indiferent aspectul ăsta, copil să fie."
"Nu ne e deloc indiferent", neagă bărbatul. "Vrem un băiat. Fată avem deja."
"E lăsaţi, că asta mai vorbiţi între dumneavoastră şi hotărâţi", zice asistenta socială. "O să vedeţi şi copiii, şi atunci o să fie cu totul altceva. Avem copii frumoşi şi deştepţi. Şi fete şi băieţi. Vă hotărâţi pentru cel pentru care o să simţiţi ceva. Aşa e de obicei."
"Da", încheie subiectul doamna Popescu un pic prea autoritară.
"Şi am vrea un nou născut", adaugă bărbatul ignorându-şi femeia.
"Din păcate nu avem nou născuţi. Pentru un nou-născut va trebui să aşteptaţi chiar şi ani de zile, dar dacă sunteţi de acord cu asta, nu-i nici o problemă."
"Nu, nu, este foarte bine şi un copil mai mare", face femeia.
"Acum aş vrea să vizitez apartamentul dacă sunteţi de acord."
"Sigur", face femeia şi sare sprintenă.

Asistenta socială se ridică, îşi aşează foile cu notiţe înapoi în mapă, mapa o pune înapoi în geantă, şi păstrează un carneţel mic şi un pix. Poartă un pulover cu gât de culoarea levănţicii.
"Cât de mare este apartamentul?"
"O sută zece metri pătraţi."
"Şi câte camere?"
"Patru camere."

Apoi intră pe rând în baie, în dormitoare, dar când se apropie de dormitorul doamnei Popescu, aceasta devine inexplicabil încordată, vocea ei un ton prea sus.
"Aici nu e nevoie să intrăm, e dormitorul meu, arată ca toate celelalte."
"Dar trebuie."

Asistenta o priveşte surprinsă, nu ştie ce să creadă. Asta o face să dorească să insiste.
"De ce nu putem intra?"
"N-are sens. Aţi văzut restul casei, nu e destul?"
"De ce să nu intrăm şi aici?"

Expresia de pe faţa asistentei este imobilă, hotărâtă.
"Bine, atunci", zice madam Popescu.

Uşa se deschide şi cele două pătrund înăuntru. Un dormitor absolut normal. Un pat, o noptieră, un dulap, mobilă albă, plăcută, totul curat, mirosul personal dulceag al femeii simţindu-se ca un parfum puternic. Isus Cristos deasupra patului.
"Okay, haideţi că am văzut totul", zice asistenta, şi se răsuceşte pe călcâie.

Deodată aude ceva. Oare aude bine? Madam Popescu, în spatele ei, oare îşi scuipă în sân şi mormăie ceva neinteligibil? Se întoarce pe călcâie rece, severă, dar faţa celeilalte femei este absolut normală, compusă şi pertinentă. Doar Ivana e mai palidă decât normal, şi se simte moale în genunchi. Dar nimeni nu o priveşte pe ea.

Înapoi în sufragerie, asistenta începe să le explice:
"Acum am nevoie de timp să scriu raportul, să-l redactez pe computer şi să-l prezint mai departe. Dumneavoastră şi soţul veţi intra în comisie ca să fiţi declaraţi persoane apte de adopţie. O să vă anunţ data din timp, veţi fi înştiinţaţi prin poştă, oricum. Am nevoie de la dumneavoastră de certificate de sănătate, declaraţii de venit, cazierul judiciar şi cel mai important lucru, certificate de sănătate psihică de la un psihiatru. Cu cât strâng toate aceste acte mai repede, cu atât mai bine. Apoi vom putea vizita împreună nişte copii. Avem câţiva plasaţi la nişte asistente maternale şi unii dintre ei mi s-ar părea potriviţi pentru dumneavoastră. Dar mai vorbim atunci. Durează, să nu vă surprindă."
"Şi după ce ne hotărâm la un copil, ce se întâmplă?", întreabă madam Popescu.
"Faceţi o cerere, veţi putea vizita copilul o vreme, îl veţi putea aduce la dumneavoastră şi îl veţi putea ţine peste noapte, apoi veţi intra din nou în comisie, cu cererea de încredinţare în vederea adopţiei. Urmează o perioadă de trei luni în care eu o să urmăresc evoluţia copilului îndeaproape şi apoi intrăm în tribunal. Alte întrebări?!"
"Nu, totu-i clar."
"Aş putea fuma o ţigară înainte de a pleca?"
"Sigur că da, ce întrebare e asta?"
"Ies pe balcon, dacă nu vă deranjează."
"Puteţi fuma şi-n casă. Nu ne deranjează deloc."
"Nu, nu, mai bine ies pe balcon. Staţi liniştită."

Tânăra îşi scoate o ţigară din pachet, bricheta din geantă, şi se îndreaptă spre balcon. Doamna Popescu se află deja acolo, deschizând uşa curtenitoare. După dispariţia temporară a străinei, stau la masă faţă în faţă, fără să vorbească. Aşteaptă în linişte.

Deodată.
"Cristiane, du-i haina, moare fata de frig."
"Du-i-o tu."
"Mişcă-te", porunceşte femeia.

Bărbatul se execută. Ia haina din cui şi iese. Frigul îl izbeşte neplăcut, ca un şoc electric. Probabil că sunt minus zece grade cu adevărat, cum au anunţat la ştiri, nu ştie exact cât de frig ar putea fi. Întâi nu o zăreşte. Retrasă în colţul opus al balconului uriaş, nici ea nu-l observă. Sprijinită într-un cot de parapet, privind peste umăr în stradă, făcând cercuri de fum. Faţa sa prelungă, cu pomeţi puternici, şi-a pierdut calitatea oficială de funcţionar în timpul serviciului, faţa aceea, acum dulce, expusă privirii de părul prins într-o coadă la spate, cu vârful nasului roz din cauza frigului, pare dintr-o dată proaspătă, incredibil de frumoasă, iar gura execută "o"-uri prin care fumul trece desfăcându-se în inele, unul după altul. Silueta ei, jumătate profilându-se pe cerul cenuşiu al Bucureştiului, o femeie subţire, tânără, cu o pereche de picioare subţiri şi lungi, păr moale, nu des, şi degete la fel de lungi. Bărbatul stă acolo cu haina în mână, fermecat, neputând să-şi desprindă ochii sau să se mişte. Paralizat.

Apoi începe să ningă dintr-o dată. Fără preaviz. O ninsoare cu fulgi uriaşi care cad încet, încet, plutesc în aer, îşi execută micul lor dans, atât de albi încât par ireali. Splendid, gândeşte bărbatul. Căzând de sus, de nicăieri, balansându-şi greutatea derizorie în aerul care opune rezistenţă. Aducând cerul mai aproape, căci zidul de fulgi pare compact începând de la doar câţiva metrii distanţă, creându-ţi iluzia că ai putea arunca o privire în ceva interzis. Iar el ştie că n-ar trebui să facă asta, să privească, totuşi o va face. Interzis, totuşi posibil. Oraşul pierdut în ninsoare, ridicându-se ca o fantomă în depărtare. Totul având calitatea unui vis, unde totu-i posibil. Ca un vis din copilărie cu zbor. Fără părţile mai puţin plăcute în care te prăbuşeşti în gol. Pregătit, parcă, să se lanseze în traiectoria sa aeriană.

Şi cum ninsoarea se îndeseşte, ea îşi ridică privirea. El se simte expus, surprins în ceva extrem de intim, ea se simte stânjenită. Cu un singur gest, îşi aruncă restul de ţigară în stradă, apoi traversează balconul şi apucă haina, dar bărbatul nu-i dă drumul, încă sub stare de şoc, cu degetele sale mari încleştate în haină, plasturele de pe degetul mare pătat de roşu.

Se simte uimit de propriile sentimente. Apoi se redresează. Ea este asistenta socială care le va da un copil. Un copil pe care nu este sigur că şi-l doreşte. Trebuie să scrie un raport despre ei. Dacă ar face un pas spre ea, adio raport. Doar să întindă mâna. Dar ştie că nu va face asta. Aude vocile din sufragerie: fata sa care i-a mâncat sufletul şi nevasta care-l bagă în mormânt. Fecioara Maria şi copii orfani. Raiul şi iadul.


Citiţi următorul episod aici