Viziuni cu madone (V)

Citiţi episodul precedent aici.

August i-a dat întâlnire în staţie, în apropierea cinematografului. Ea ar fi preferat să aibă ocazia să vorbească mai mult cu el în loc să vadă un film. L-a chemat cu un scop. Trebuie să-i împărtăşească şi lui marea veste, planurile ei.

În timp ce aşteaptă în staţie, frigul o hăituieşte fără cruţare. Încă o iarnă cu zăpadă şi gheaţă. Din ceea ce poate spune ea, la început iarna a însemnat doar o toamnă mai lungă. Nuanţele arămii au persistat multă vreme, căpătând la un moment dat o valoare de gri, un decembrie cu vânt şi multă ploaie, apoi în ianuarie a început greul, adevărata iarnă. Gerul, lovitura finală. Frigul s-a infiltrat peste tot, ca o plagă, ca o epidemie, pământul a îngheţat, cerul s-a acoperit de nori, oamenii au devenit mai grăbiţi, mai distanţi, au uitat să zâmbească, oricât de puţin ar fi făcut-o şi înainte. Peste tot gheaţă şi zăpadă, drumuri imposibil de circulat, pentru pietoni şi maşini aceeaşi mizerie comună.

August tace şi el. A fost amuţit de nervozitatea ei. Nu ştie cum s-o ajute.
"Iar îţi târăşti piciorul?", întreabă Ivana.

Îşi aşează cureaua genţii mai bine pe umăr, privind în jos de parcă ar fi evaluat cum şi-a dat seama Ivana, apoi spune:
"Am din nou probleme. A început să mă doară din nou. Cam de vreo lună-două."

Cei doi ocolesc o maşină parcată în mijlocul trotuarului, iar Ivana ajungând în spatele lui, evaluează cât de rău îşi târăşte piciorul. Rău.
"Ai fost la doctor?"
"Doctorul n-are a face cu asta."
"Cum adică?"
"Piciorul e okay, doar că mă doare când merg mai mult. A fost o perioadă proastă, dar acum văd o îmbunătăţire parcă. Oricum, m-am programat la un homeopat bun peste o săptămână."
"La un homeopat?!"
"Da, la un homeopat. Totul poate fi vindecat cu plante."
"La un doctor normal ai încercat?"
"Doctorilor le este frică de un diagnostic când nu sunt de specialitate strictă, ei nu ştiu decât să dea medicamente. Iar medicamentele nu fac altceva decât să acopere superficial o problemă mai profundă. E ca şi cum ai mătura mizeria sub covor şi ai spune că n-o mai vezi."
"Ce vrei să spui?"
"Am nevoie de altfel de doctori."

Ivana se încruntă.
"Asta eşti tu. Dar eu am nevoie de un doctor care să-mi ia în considerare întreg organismul, holistic, nu numai piciorul. Toate corpurile, nu numai unul. Şi cel spiritual, de asemenea. Eu sunt un întreg. Ăsta ar fi cel mai bun doctor."
"De ce, te doare şi altceva în afară de picior?"
"Nu e vorba ce mă doare şi ce nu, ideea este că trebuie regăsită starea de echilibru şi armonie. Este simplu, atunci când eşti echilibrat şi armonios per total, atunci asta se reflectă şi în corpul fizic."
"Crezi că boala este o manifestare a unei probleme morale?"
"Nu ştiu ce să-ţi răspund aici. Ceea ce ştiu eu este că sunt confruntat cu rezultatul acţiunilor mele, ţi-am mai spus, de acum, şi din alte vieţi."

Ivana rămâne pe loc, enervată.
"Am cumpărat ieri un cadou pentru părinţii mei", schimbă însă acesta subiectul când o zăreşte iarăşi lângă umărul lui.
"Ce?"
"O căsuţă pentru păsărele."

August zâmbeşte. Zâmbetul îi copleşeşte faţa rotundă, luminoasă, înconjurată de păr blond. La el totul e rotund şi moale, iar zâmbetul larg, omniprezent.
"O căsuţă din lemn de cedru, cu un săculeţ de seminţe înăuntru, continuă. Mi-au scris că au terminat de amenajat casa pe care au cumpărat-o la ţară şi se mută curând. De abia aştept să-i vizitez."

Se aşează împreună la coadă şi privesc afară de pe holul rece al cinematografului, fără să se privească unul pe celălalt, într-o înţelegere mutuală, având în vedere mica divergenţă de opinii anterioară. În faţa lor, o femeie mult prea parfumată, cu o poşetă roşie pe umăr, într-o haină de blană care arată uriaşă.

Dincolo de uşile cu geamuri de sus până jos, pe stradă, trec oameni diminuaţi în decorul Bucureştiului, cărând mape, sau sacoşe sau câini în lesă, ori braţul altcuiva, iar dincolo de ei traficul nebun şi asurzitor, desfăşurându-se sub imperiul isteriei şi haosului. Un oraş gălăgios, agresiv, care n-o să te lase niciodată în pace, destinul lui e şi destinul tău, nu e scris nimic doar pentru tine pe nicăieri, este doar oraşul, iar tu o notă de subsol în existenţa lui.
"Două bilete vă rog", cere August şi întinde o bancnotă.

Îşi ocupă locurile în sala gălăgioasă, şi stând aşa unul lângă celălalt, Ivana întreabă deodată:
"Vrei să te căsătoreşti cu mine?"
"Cuuuuum...?!"
"Dacă te-aş ruga să te însori cu mine, ai face-o?"

August clipeşte blocat, fără să priceapă.
"Ai face-o?"
"Dar ştii că eu..."
"Nu, stai liniştit, nici eu. Ai face-o?"
"Da."

Ivana zâmbeşte şi îl bate uşor pe mână.
"Dar de ce?"
"Nu pot să-ţi explic acum."

Ivana priveşte drept înainte ronţăind floricele, dar August, încă nedumerit, nu poate să se concentreze asupra altui lucru.
"Părinţii mei s-au hotărât să înfieze un copil."
"Frumos gest, bravo lor."
"Nu, nu înţelegi.".
"Şi când ar fi de presupus să te iau de nevastă?"
"Curând, o să te anunţ. Poate nu o să fie nevoie, dar eu am sentimentul că o să fie. Povestea în care sunt băgată acum n-o să se termine bine. Ai un costum de haine?"
"Ăăăăă... Normal."

Tac. Nu este o zi bună. Poate că de vină este norul ăsta negativ care pluteşte peste oraş din cauza frigului, şi vorbeşte prin ei luându-le replicile din gurile arse de frig. Ea a venit pentru un pic de consolare şi înţelegere. L-a sunat disperată, deşi nu s-au mai văzut de foarte multă vreme, l-a convins să se întâlnească în ciuda programului său încărcat, tânjind după prezenţa lui liniştitoare, el, o apariţie ireală, veselă şi optimistă într-un oraş mohorât, acum când are nevoie mai multă de suport şi înţelegere. El care râde din orice, fără motiv aparent, găsind motive unde nimeni n-ar căuta.

Ivana priveşte în sală. Perechile de îndrăgostiţi strânse pentru film. Priviri, gesturi, galanteria curtatului, preludiu pentru scurta apropiere fizică, şi al despărţirii de după. Câţi vor rămâne împreună?, se întreabă Ivana. Probabil nici unul.

După film, înapoi în strada gălăgioasă, prin ninsoare şi viscol.
"La revedere, domnule soţ."
"La revedere, nevastă."

Se despart înfriguraţi, fiecare luând-o în direcţie opusă. Ivana adâncită în gânduri, preocupată cum o să se termine, ce o să se întâmple, dorindu-şi ca timpul să se scurgă mai repede. Dar în realitate el trece torturant de încet. Ora trei, până la şase-şapte, mai e.

Bucureştiul, locul acesta cu străduţele sale înguste. Bucureştiul, în care toată lumea pare să sufere de sindromul Tourette.

La şapte va veni din nou asistenta socială, să le povestească despre copii pe care îi are şi cum merge mai departe procesul. Simte tensiune la gândul acesta, sau mai degrabă nu ştie ce să simtă, dar măcar acum are şi planul ei, planul de rezervă, în caz că n-o să iasă ce plănuieşte mama ei. Mama a pornit totul, de una singură, iar ea acum intră în joc de bună voie. I se pare incredibil, totuşi a făcut ceea ce trebuie.

Vreun înger cu vreo baghetă?! Dar nu, doar oameni obişnuiţi care se lovesc în mers de ea.


Citiţi următorul episod aici.