Viziuni cu madone (VI)

Citiţi episodul precedent aici.

"Primul copil pe care-l vom vizita este un băieţel de patru ani", îi anunţă asistenta socială când soseşte, la timp, în apartamentul lor.

Se privesc aprobator. Maică-sa este bine dispusă, exaltată. Îşi vântură degetele pline de inele mari de aur încolo şi-ncoace prin faţa Ivanei. Fardul strident începe să i se scurgă din colţurile ochilor din cauza lacrimilor de emoţie care izvorăsc abundent.
"Mamă, vrei să încetezi?", îi şopteşte Ivana.

Dar ea se fereşte, priveşte în altă parte şi continuă să debiteze un sac de inepţii. Asistenta socială ascultă răbdătoare. A auzit şi mai rele.

Băiatul se dovedeşte a fi un băiat drăguţ. Ştie o mulţime de poezii, pare isteţ din cale-afară. Ivana nu se apropie nici măcar o clipă de el, nu îl atinge nici măcar cu un deget, în timp ce mama sa joacă un teatru indescriptibil. Cere detalii, de parcă i-ar păsa cu adevărat. Cristian, tatăl său, topit realmente. Nu se dă dus de-acolo. Ore în şir stă lângă băiat şi-l întreabă tot felul de lucruri. Brusc e vorbăreţ şi binevoitor.

După aceea, în ciuda protestelor tatălui său, alt loc. O altă uşă se deschide, o femeie aspră invită musafirii înăuntru, şi o fetiţă, mică pentru vârsta ei, îi priveşte cu suspiciune. Ivana încearcă să se apropie. E refuzată. Toată lumea e refuzată.

Pe drumul de întoarcere, Cristian rememorează toate gesturile micuţului, cântărind în ele potenţialul şi măsura acestui copil. Are încă în minte fiecare detaliu imprimat cu precizie. I-a aşteptat în prag, cu o expresie serioasă, pregătit din timp de asistentul maternal. Nu e posibil ca el să fi înţeles cu adevărat amplitudinea situaţiei, dar într-un fel era clar că înţelegea. L-a privit drept în ochi, fără să şovăie, apoi i-a întins mânuţa şi a dat noroc cu el ca un adevărat bărbat. Gestul l-a impresionat pe Cristian. Simplitatea, maturitatea şi modul direct. A găsit asta uimitor. Continuând să-l privească în ochi, a început să-i prezinte maşinuţele sale dintr-o cutie de carton depozitată într-un colţ. Modul în care le manevra, uşor pedant, dându-şi foarte mare importanţă, era la fel de uimitor. Poate pentru el, care nu avusese niciodată nici un fiu. Condamnat să n-aibă fiu.

De aceea, anunţă fără să clipească:
"Băiatul."

Dar replica vine imediat din partea doamnei Popescu.
"Fata."

Alegerea îi pare lui Cristian complet absurdă. Adică, el a privit în ochi acel copil de sex bărbătesc şi a văzut în el pe cineva la fel ca el, pe cineva cu care ar putea să comunice cândva mai târziu şi care i-ar putea călca pe urme. Să aibă pe cineva în sfârşit de partea lui. Să aibă un băiat, cu tot ce înseamnă asta. Cu toate lucrurile care sunt băieţii, dar eşuează fetele să fie, cu instinctul de a face cu adevărat ceva în viaţă şi a nu se văicări în mod continuu şi a aştepta mereu ca alţii să rezolve problemele. Femeile, femelele, sunt în mod evident făcute pentru reproducere şi munci repetitive fără perspectivă sau strălucire. Mediocritatea asta pe care a intenţionat-o natura prin ele este vizibilă în fiecare detaliu. Nu prea deştepte, nu îndeajuns de curioase, sau curajoase, ca un lanţ invizibil, să stea cât mai aproape de casă, să nu se aventureze prea departe. Să stea lângă cuib şi lângă pui, să rămână acolo, lipsite de dorinţa de a explora lumea. Făcând toate acele mici lucruri mărunte pe care orice bărbat le-ar face oricum mult mai bine de unul singur. În mod sigur altfel şi cu mai multă logică.

În băieţelul acela, el a putut să vadă forţa care mai târziu va fi a unui bărbat adevărat, a văzut energia aceea enormă, privirea unui luptător, mai mult, a unui învingător. Puteai spune cu exactitate că mai târziu va face pe cineva să fie mândru de el. Fetiţele şi constantele lor sentimente rănite, haosul, aiureala cu care abordează orice. Nemişcarea cu care se holbează la tine şi te analizează, şi apoi rezultatul bulversant, pentru că habar n-ai cum a putut ajunge la o concluzie atât de falsă, cum a putut să te transforme, să te descompună într-o construcţie atât de prost înţeleasă. Cum pot trage ele concluzii atât de adânci din gesturi care în realitate nu înseamnă absolut nimic. Despicând firul în patru fără rezultat, fără sens, în loc să-şi folosească timpul într-un mod productiv.

Aşa că acum, uimit de alegerea lipsită de sens a soţiei sale, nu se declară totuşi chiar aşa de surprins. Ca şi cum s-ar fi aşteptat ca jumătatea lui feminină să facă alegerea cea proastă. Dar e hotărât să lupte mai departe.

Asistenta nu zice nimic, încearcă prudent să nu se lase implicată, iar Ivana priveşte îmbufnată în altă parte. Ochii ei sunt tulburi, asistând la cearta dintre cei doi părinţi, neputincioasă. Amândoi sunt gătiţi, după standardele lor ciudate, pentru acest moment solemn. Tatăl ei poartă un papion ridicol pe care Ivana l-a mai văzut şi-n alte dăţi, tot aşa-zis importante. Maică-sa a forat în cutia de bijuterii şi probabil că nu s-a putut hotărî, întrucât pare să le poarte pe toate deodată.
"De ce vrei atât de tare băiatul?"
"Pentru că m-am îndrăgostit de el! E băiatul nostru, n-ai simţit acelaşi lucru?!"
"Dar fata ce-avea?!"
"O ciudată! N-a scos un cuvânt! Nici măcar nu m-am lămurit! Era mută ori retardată?!"
"Nu vorbi aşa!"
"Lasă-mă-n pace! Băiatul, băiatul lui tata, să vină acasă, cât mai curând. Mi-a trebuit doar să mă uit la el ca să ştiu că e copilul meu. Nu înţeleg de ce nimic nu poate fi aşa cum vreau eu, de ce niciodată cuvântul meu nu contează! Sunt bărbatul în casa asta nenorocită, sau ce dracu' sunt eu aici? Băiatul ăla e al meu! Băiatul meu."
Pe care şi l-a dorit din totdeauna.
"Nu semăna deloc cu tine!"
"Nici fata nu semăna cu mine!"
"Da, dar fata semăna cu mine!"
"De unde ai mai scos şi asta?"

Deşi are un pic de dreptate. Ceva din fetiţă. Pistruii, buclele, ceva. Poate la ochi.

Curând se vor lovi reciproc, în pană de argumente, fără exerciţiul dialogului, dacă vor continua să latre aşa unul la altul. Ivana rămâne totuşi nemişcată, nemişcarea ei ciudată trece absolut neobservată în spectacolul gălăgios care se produce nestingherit. Simte apropierea aceea, îngerul cu bagheta, ştia că o să vină, o aştepta, îl aştepta, se aşteptau unul pe altul pentru confruntare. Cercuri de fier îi strâng fruntea, undeva un anume punct mai dureros decât ar trebui, decât e uman posibil de suportat. Vrea ca părinţii ei să termine, să înceteze, s-o lase baltă. S-a săturat de clovnii ăştia până-n gât. Ar dori un pic de sinceritate, un pic de bunăvoinţă din partea tuturor, să nu mai facă exact ce vor şti că-l enervează pe celălalt, ca nişte copii răutăcioşi, dar mai ales sinceritate. Adevăr.
"Păi eu o să vă las să discutaţi", rosteşte asistenta socială când ajung acasă. "Nu trebuie să decideţi acum. Gândiţi-vă bine şi mă anunţaţi."

Sătulă şi indignată, strângându-şi haina, să fie sigură c-o are. Le-a văzut pe toate, dar asta nu înseamnă că de bunăvoie.
"Dumneavoastră ce spuneţi?", o întreabă Cristian galant, curtenitor, cu ochii sclipind de visul cel vechi de pe balcon, când o văzuse printre fulgii care cădeau încet din cer.
"Eu nu spun nimic, domnule Popescu. Asta nu este treaba mea."
"Dar care copil ni se potriveşte? Haideţi, spune-ţi, oricare ar fi părerea dumneavoastră n-o să se supere nimeni!"

Asistenta socială înghite în sec, apoi spune:
"Fetiţa."

Bărbatul îşi mişcă arătătorul încolo şi-ncoace, un deget lung, noduros, vizibil supărat.
"Ce faceţi?!"
"Nu fac nimic. Asta-i părerea mea. Mi-aţi cerut-o, eu v-am dat-o."
"Nu, nu aşa. Ce faceţi?!"

Dar ea doreşte să plece, are treabă şi ceea ce se întâmplă aici nu o priveşte. Şi-aşa a făcut prea multe. Nu poate să le rezolve ea nimic. Iar momentul dificil îi face pe toţi să se simtă prinşi în capcană, înşelaţi, dezamăgiţi. Paharele de cola neatinse lucesc pentru o scurtă secundă pe masă, luminate brusc de lumina soarelui apărut brusc dintre nori. Pasager. Dispărând la loc. Trupurile încordate, ridicate de pe scaune. Lucky în colţ, lingându-şi o labă alene.

Bărbatul, rostind apăsat:
"Deci, să vă fie clar, ori băiatul, ori nimic. Ăsta e ultimul meu cuvânt. Nu mi-a plăcut fata, ăla nu e copilul meu, şi n-o s-o iau în vecii vecilor. Nu mai vreau probleme femeieşti, vreau un băiat, fată am, am avut, sunt sătul. Nu-mi mai trebuie."

Ivana şi mama sa se privesc una pe alta.

O să fie mai greu decât şi-au imaginat.


Citiţi următorul episod aici.