Marta Petreu: Dragă Matei, acum cîteva zile, încercînd să-mi aşez un raft de cărţi, am dat de un volum pe care mi l-am comandat pe cînd eram elevă la liceu, la "Cartea prin poştă": e vorba de Clasicism, baroc, romantism... În mod bizar, niciodată pînă acuma n-am făcut legătura între acest volum, la care eşti coautor, şi tine... Tu erai un autor bine lansat în România, colaborai la reviste, te mişcai dezinvolt în lumea culturală a capitalei. Te rog să-mi vorbeşti despre atmosfera acelor ani. Nu ignor că ai evocat-o în memorii şi jurnale, te provoc să spui ce ar mai fi de spus...
Matei Călinescu: Ce ar mai fi de spus? Multe, foarte multe. Mă voi rezuma acum la cîteva din amintirile pe care mi le trezeşte întrebarea ta. Cartea la care te referi era cosemnată cu Adrian Marino, cu care am avut relaţii strînse de prietenie intelectuală şi înainte de plecarea mea în America - mai sporadic după aceea, cu ani întregi de întrerupere - şi apoi reînnoite după răsturnarea din decembrie 1989. Prietenia mea cu Adrian Marino, care era mai în vîrstă ca mine cu mai bine de zece ani, a început din toamna lui 1964, cînd i se permisese să publice, mai întîi sub numele M. Adrian, apoi sub numele său adevărat, după cei opt ani de detenţie politică (1949-1957) şi cei şase de domiciliu forţat în satul Lăteşti din Bărăgan.
Pregătea pe atunci pentru publicare Viaţa lui Alexandru Macedonski, care a apărut în 1966. Era în perioada aşa-numitei "miniliberalizări" a regimului comunist şi a cenzurii: cu puţine excepţii, foştii deţinuţi politici au fost eliberaţi în 1964 şi scriitorii înainte interzişi au primit dreptul - sau mai degrabă privilegiul - de a publica. Vorbesc de "privilegiu" pentru că în acea societate totalitară, toate drepturile fuseseră de fapt transformate în privilegii, acordate de Partidul Comunist. La fel cum erau acordate, ele puteau fi anulate brusc şi fără explicaţii, în funcţie de interese de moment sau, în cazuri individuale, de cap riciile conducătorilor. După un răstimp de "căinţă", de autocritică umilitoare, de "memorii" către Comitetul Central, privilegiile puteau fi reînnoite - sau nu. Una din trăsăturile definitorii ale puterii era arbitrarul ei.
Nu se ştia de ce se produsese acea "miniliberalizare" (strict controlată din umbră), ce sens avea, cît urma să dureze. Oricum, comunitatea intelectuală se bucura de ea şi îşi făcea speranţe. Am căutat, în acei ani, prietenia unor membri ai generaţiei anterioare, care, mai toţi, trecuseră prin închisorile politice ale lui Gheorghiu-Dej. Aveam, pentru ei, un mare respect intelectual, întărit de admiraţie morală, şi mă simţeam solidar cu ei. M-am apropiat, aşadar, în afară de Adrian Marino, de "cerchiştii" de la Sibiu, în primul rînd de I. Negoiţescu, apoi de Ovidiu Cotruş, de Ştefan Aug. Doinaş, de Nicolae Balotă. Am fost fascinat, în acea vreme, de Alecu Paleologu. Mi-era foarte drag Dinu Pillat, cu care mă vedeam totuşi rar.
Tudor Vianu, care m-a angajat (în 1963) ca asistent universitar la Catedra de literatură universală şi comparată, pe care o conducea, îmi vorbise mult despre Edgar Papu, pe care am avut senzaţia că l-am cunoscut înainte de a-l fi cunoscut, după ieşirea lui din închisoare (fusese implicat într-un proces al catolicilor din cer cul monseniorului Vladimir Ghyka). Erudiţia lui arborescentă, vădită în lungile discuţii teologice pe care le aveam cu el, ca şi comportamentul lui modest, privirea lui naivă, dezarmată şi totodată sclipitoare de inteligenţă, m-au făcut să-l numesc doctor angelicus. (Evoluţia lui de după plecarea mea, cînd s-a lăsat îmbrăţişat de protocronişti, m-a uimit; după cum m-a uimit şi întristat faptul că unei prietene din străinătate care l-a vizitat prin 1975-'76 şi care a adus vorba despre mine, i-a spus: "Matei a trădat". Dar imaginea lui Papu pe care o păstrez rămîne delicat-luminoasă.)
Să revin însă la Adrian Marino, cu care am început aceste rememorări. Era un mare învăţat, un spirit alert, neliniştit, animat de o curiozitate enciclopedică ("mare scoto citor de cărţi", spune G. Călinescu despre el în Istoria literaturii române. Compendiu din 1945), plin de energie şi de-o impresionantă productivitate. În acelaşi timp, era un om foarte orgolios, care cu greu izbutea să-şi controleze irascibilitatea provocată de cele mai mici neatenţii, aluzii ambigue din articole despre el, rumori răuvoitoare care-i ajungeau la urechi. Cum oamenii care-l scoteau din sărite (mai ales oficiali culturali şi oficioşi, scriitori conformişti, critici îngîmfaţi) nu-mi erau nici mie simpatici, îi bîrfeam fără milă, îi caricaturizam, le inventam porecle cara ghioase şi totul se termina în hohote de rîs. Practicam cu el, şi cu alţii, ceea ce numeam "bîrfa ca mijloc de cunoaştere" sau "bîrfa ca epistemologie informală". Găsea formule pline de haz. Aşa, de pildă, spunea despre anumiţi critici români ai societăţii de consum din Europa Occidentală că visul lor ar fi ca noi, românii, "să facem metafizică la opaiţ".
M. P.: În 1973 ai evadat din România în Statele Unite. În Un fel de jurnal, ai scris că rămînerea în România este o "sinucidere intelectuală şi psihologică". Dat fiind faptul că oamenii nu erau chiar liberi să plece din ţară sau să rămînă în România, formula mi s-a părut dură şi, de fapt, nedreaptă. Vorbeşte-mi despre această problemă, dacă vrei.
M. C.: Îmi pare rău că ai scos sintagma citată din contextul ei, în care spuneam că am avut norocul de a mă afla într-o situaţie de alegere ("... e primul meu gest politiceşte liber. Ca să-l pot face a trebuit să împlinesc 40 de ani şi să am noroc...") şi în care exprimam şi un anumit sentiment de vinovăţie, "ca după o evaziune dintr-o închisoare din care ştii că ai scăpat doar tu, lăsîndu-i în urmă pe toţi ceilalţi".
Nu era nimic arogant în notaţia de jurnal despre întoarcere ca "o sinucidere intelectuală şi psihologică". Acesta era sentimentul meu în acel moment. Ce-l justifica? În primul rînd - am spus-o de mai multe ori - posibilitatea de a părăsi o societate bolnavă de suspiciune, în care Instituţia Malefică era atotputernică. Fusesem supus de mai multe ori unor încercări de "racolare", pe care le-am evocat în volumul Amintiri în dialog, scris sub formă epistolară cu vechiul meu prieten Ion Vianu. După 1971, aceste încercări deveniseră mai frecvente şi mai insistente. Ofiţerii care mă contactau nu acceptau refuzul meu şi-mi mai dădeau timp de gîndire, reveneau. Eram profund dezgustat (inclusiv de frica pe care mi-o produceau aceste întîlniri), îmi era fizic greaţă. Cînd am optat pentru exil, m-am gîndit şi la acea greaţă. Nu puteam să mă mai întorc. Mi se oferise şansa de a părăsi închisoarea plină de delatori care devenise România şi singurul lucru pe care mi l-aş putea reproşa e că am ezitat un timp înainte de a lua hotărîrea. Dar şi exilul a fost pentru mine o formă de sinucidere - nu morală şi intelectuală, dar sentimentală. Lăsam în urmă familia, mulţi prieteni dragi.
M. P.: Vorbeşte-mi, te rog, despre cît de simplă sau de complicată este relaţia ta cu patria. Ştiu că la un moment dat te-ai repatriat, ţi-ai aranjat un apartament în Bucureşti, pentru ca, apoi, să-l lichidezi şi să te întorci cu grăbire în a doua ta ţară, America.
M. C.: E o relaţie mult mai complicată decît mi-aş fi închipuit. Cînd am ales drumul exilului, ideea unei posibile întoarceri în România era exclusă. Ruptura era totală, pentru că trăiam sub iluzia - succes al ideologiei impuse prin teroare - că regimul comunist e ireversibil. În discuţiile cu prietenii din România ajungeam invariabil la concluzia că sistemul nu se poate schimba decît dacă centrul lui slăbeşte sau cedează, iar acest centru, Uniunea Sovietică, nu dădea în anii 1970 semne de fragilitate. Că era fragil de pe atunci am aflat abia după implozia lui, care a fost pentru toată lumea o surpriză de imense proporţii (inclusiv pentru "kremlin ologii" americani, care şi ei credeau în ireversibilitatea comunismului).
Marile surprize au totdeauna efecte retrospective, revelatorii, dar viitorul rămîne mereu misterios. În anii 1980 apăruseră totuşi anumite tendinţe centrifuge în Europa de Est, în Polonia în primul rînd şi, mai discrete, pe planul doar al reformelor economice, în Ungaria; iar în Uniunea Sovietică, "perestroika" şi "glasnost" deschiseseră poarta imprevizibilului. Ţin minte că şi eu, împreună cu prietenii din Bloomington, între care marele economist Nicolas Spulber şi matematicianul Ciprian Foiaş, am început să construim scenarii postcomuniste.
La un moment dat, prin 1983-'84, i-am trimis o scrisoare semnată de toţi trei lui Vlad Georgescu, director pe atunci la "Europa Liberă". Îl rugam să difuzeze acel text, care propunea - foarte plauzibil, de altfel, în lumina evenimentelor de peste cîţiva ani - un model de trecere de la economia planificată comunistă la o economie de piaţă. Ideea era că venise timpul să se discute despre postcomunism şi despre tranziţia la capitalism şi democraţie. Vlad era prins în plasa preocupărilor de zi cu zi ale postului şi a refuzat, scriindu-mi: "În ţară oamenii mor de foame şi voi veniţi cu cai verzi pe pereţi".
Ce s-a întîmplat în România după 1989 nu putea fi (şi totuşi putea fi, în linii mari) prevăzut: în condiţii radical schimbate, rămînerea la putere a comuniştilor - securişti, nomenclaturişti de rangul doi - care au reuşit să se autodecapiteze (executarea lui Ceauşescu) şi, desfiinţînd Partidul Comunist, să-l recreeze pe baze noi, "democratice" şi "originale", ca FSN, FDSN etc., sub conducerea lui Ion Ilici Iliescu. În primăvara lui 1990, eu credeam încă - victimă a acelui wishful thinking de care e greu să te fereşti - în posibilitatea reîntoarcerii regelui Mihai la cîrma ţării, cum îi spuneam Gabrielei Adameşteanu într-un interviu pentru 22. Ceea ce a urmat mi-a deschis ochii şi m-a făcut să-mi revizuiesc drastic aşteptările şi speranţele.
Prima oară am venit în România în 1994, pentru doar două săptămîni, am revenit apoi la doi-trei ani distanţă şi, după moartea fiului meu, în 2003, cînd am depus urna cu cenuşa lui în mormîntul familiei de la Turnu-Severin, vin în fiecare an. Pe monumentul funerar din cimitirul severinean se află acum, alături de al fiului, numele meu şi al soţiei mele, cu anul naşterii urmat de o linioară şi de un spaţiu alb. E poate forma supremă de repatriere, pe care n-aş fi putut-o visa în anii de exil propriu-zis, cînd ţara zăcea sub comunism.
Ideea de a mă muta în România sau de a petrece în ţară majoritatea timpului datează tot din 2003. Am renunţat, deocamdată, la ea din motive practice: mi-am dat seama că petrec anual prea puţin timp în România ca să justifice închirierea unui apartament. La bătrîneţe, am devenit un om liber şi în sensul că nu mai am obligaţii profesionale (sunt - ce ciudat mi se pare! ce ridicol! - pensionar) şi curînd, cînd va ieşi la pensie şi soţia mea, vom avea de ales între a ne păstra domiciliul aici, la Bloomington, sau a ne stabili altundeva, poate în România.
Ce ţi-am spus pînă acum, dragă Marta, nu sugerează nici pe departe complexitatea situaţiei mele identitare. Simbolic, întoarcerea mea în România s-a produs cînd am început să scriu în româneşte pentru publicare în România, după mai bine de douăzeci de ani, în 1992. Evident, am scris în româneşte şi între timp - jurnale, o parte din corespondenţă - şi, în măsura în care identitatea e determinată lingvistic, n-am încetat niciodată să fiu român, chiar şi atunci cînd mi s-a părut că a fi român e o ruşine şi o pedeapsă, chiar şi atunci cînd am detestat nu numai comunismul românesc, atît de grotesc şi de primitiv, dar şi România ca atare, "România eternă", periferia periferiilor, blestemată geografic şi istoric să fie mereu la margine, fie că era vorba de Imperiul Macedonean, de cel Roman, de cel Bizantin, de cel Otoman, de cel Austriac şi Austro- Ungar, de cel Rus. După cîţiva ani în America, am început să văd România mai de departe şi ce se întîmpla acolo era, ştiam, dureros, dar şi nespus de rizibil, cînd citeam în ziare despre "geniul Carpaţilor", "Dunărea gîndirii" etc. La un moment dat îmi pierdusem aproape complet imaginaţia României, care mai revenea, distorsionată şi înspăimîntătoare, în cîte un coşmar. Căpătam, pe nesimţite, şi o identitate americană - o identitate în bună măsură imaginară, îmi dau acum seama - mai senină, mai tolerantă, mai liberă de constrîngerile etnicităţii.
Fapt e că identitatea mea românească, exotică aici, cu toate contradicţiile şi răsucirile ei, a putut coexista fără dificultate cu aceea de universitar american în cadrul de altfel foarte cosmopolit al lumii academice de aici. Lucrurile s-au complicat după naşterea fiului meu, în 1977, şi despre aceste complicaţii psihologice am povestit în Portretul lui M. Întrucît el nu vorbea decît englezeşte, m-a făcut să sufăr inabilitatea mea de a comunica cu el, la 2, 3, 4 ani şi mai tîrziu, prin acel limbaj încărcat emotiv, firesc, inteligibil copiilor; engleza mea învăţată, limbă matură, n-avea acele flexi bilităţi, acele cuvinte vag infantilizate, acele inflexiuni afectuoase sau subtil jucăuşe, chiar caraghioase, acele răsfăţuri verbale pe care mi le aminteam din propria mea copilărie.
M. P.: Dragă Matei, eşti profesor şi scriitor, profesor român şi american, scriitor român şi american. Nu eşti primul scriitor român a cărui biografie românească este fisurată şi totodată completată şi împlinită printr-o altă dimensiune (biografică şi culturală). Cioran, Eliade, Ionescu - despre care ai scris (şi am scris) - au avut şi ei această problemă. Te rog să-mi vorbeşti despre această fisură şi împlinire care sînt exilul şi dubla cetăţenie culturală.
M. C.: Nu ştiu în ce măsură cei citaţi de tine au avut probleme identitare similare cu ale mele. De faima lor internaţională nu s-a putut apropia nici măcar unul din membrii generaţiei mele. Desigur, în cazul lor, explicaţiile celebrităţii trebuie căutate în primul rînd în înzestrarea lor, în energia lor creatoare, în geniul lor, ale cărui surse sunt misterioase. Pe de altă parte, ei veneau dintr-o cultură ob scură care, în ciuda complexelor ei, izbutise să se "sincronizeze" cu mişcările de idei (de dreapta sau de stînga) din culturile mari. Între ei şi noi diferenţa generaţională e, la drept vorbind, o prăpastie. Oricît de dramatică ar fi fost istoria României în perioada formării lor, ei au crescut în libertate, au primit o educaţie solidă, au putut citi ce-au vrut, au putut călători, au putut scrie ce-au vrut.
Cînd, în 1938, s-a instalat dictatura regală a lui Carol al II-lea, ei erau autori publicaţi, primiseră premii (Cioran şi Eugen Ionescu, în 1934), iar Eliade era "şef de generaţie". Fascinaţi de Nae Ionescu, Eliade şi Cioran au îmbrăţişat ideologia extremistă, revoluţionar-naţionalistă a Legiunii (ciudată această atracţie a unor elitişti şi narcisişti pentru înregimentare!); Eugen Ionescu, spirit independent şi neconformist, i s-a opus, deşi nu în mod deschis. ("Corectitudinea politică" în România vremii era de partea Legiunii.) La sfîrşitul celui de al Doilea Război Mondial, toţi trei au avut norocul să se afle în afara ţării ocupate de trupele Armatei Roşii şi, după aceea, de ideologia comunistă.
Generaţia mea s-a format în condiţii radical diferite. Eu aveam zece ani în 1944 şi am terminat liceul în 1952, în plin stalinism; eram în anul doi de facultate cînd a murit "marele Stalin", în 1953; mă aflam, ţin minte, într-un amfiteatru la Biblioteca Centrală Universitară, la un curs de marxism-leninism-stalinism, cînd tînăra profesoară, însărcinată în luna a şaptea sau a opta, a păşit pe podium şi, izbucnind în plîns, ne-a anunţat vestea în hohote prelungi - era într-o stare de şoc şi noi, studenţii, ne-am temut că va naşte pe catedră. Am crescut într-o perioadă de nelibertate şi de teroare politică, am vrut să citim numai cărţi interzise - începutul unei duplicităţi care avea să ia multe forme, fiind pe de-o parte o strategie de supravieţiuire morală şi intelectuală, pe de alta o acceptare imorală a minciunii obligatorii - şi n-am putut călători în străinătate - în cazul meu, înainte de a împlini treizeci de ani.
După 1963-'64, lucrurile s-au schimbat întrucîtva, dar nu pentru mult timp. Revenind la chestiunea identităţii, căile celor trei mari exilaţi au fost diferite: Cioran a ales - formă de penitenţă şi poartă spre succes - să scrie exclusiv în limba franceză, păstrându-şi identitatea românească pentru a o biciui din cînd în cînd: s-a afirmat ca un metec nihilist, ca un gînditor paradoxal şi ca un mare stilist care a reuşit să reînvie eleganţa tăioasă şi cinismul melancolic al moraliştilor din Franţa clasică. Ionescu s-a certat cu identitatea tatălui (apropiat şi el, la un moment dat, de Legiune) şi a adoptat identitatea mamei, devenind un mare dramaturg francez. (Am încercat să analizez conflictele dublei identităţi la el în cartea Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale, apărută în 2006). Eliade şi-a păstrat identitatea românească, a continuat să scrie literatură în româneşte, dar şi-a concentrat eforturile pe o strălucită carieră de filosof şi istoric al religiilor, adresîndu-se unui public internaţional, în franceză sau engleză. A făcut eroarea de a nu-şi reexamina - eventual pentru postumitate - trecutul politic, mai precis "aventura legionară", şi tăcerea lui în această privinţă a provocat, mai ales după moartea lui, o dezbatere (etică) departe de a se fi terminat.
Evident, situaţia mea nu se poate compara cu a niciuneia dintre aceste personalităţi. Exilul meu a fost, volens nolens, acela al unui om cu formaţia mutilată de comunism. Deşi am urît comunismul, am trăit în el pînă la aproape 40 de ani şi, cînd am luat drumul exilului, eram un om în mare măsură obosit, forţat să înceapă o nouă viaţă. "Commencer une nouvelle vie, quelle peine, quel désespoir!" îmi scria Cioran. Formulă tipic cioraniană cu care tindeam să fiu de acord. Mi-am putut continua cariera universitară începută în ţară, am publicat articole şi cărţi apreciate (studiul meu despre ideea de modernitate s-a tradus în mai multe limbi, inclusiv spaniola, portugheza, suedeza, japoneza, chineza), dar, într-un fel curios, m-am simţit din ce în ce mai atras de ceea ce aş numi "România necunoscută" - necunoscută de mine. Totul a pornit de la pro iectul unui studiu despre opera literară a lui Eliade, pentru care am simţit nevoia să mă familiarizez cu "istoria secretă" a României interbelice, o istorie transformată de comunişti în "secret de stat" şi prezentată publicului în forme grosolan falsificate. Mi-a luat mult timp de bibliotecă şi multă energie ca să descopăr şi să înţeleg evenimente ocultate de istoricii comunişti, conflicte ideologice cu consecinţe sîngeroase, convulsii sociale şi drame personale, persecuţii etnice, diversitatea reacţiilor pe care le provocau. Într-un fel de care nu eram pe deplin conştient, mă pregăteam, din exil, pentru singura întoarcere posibilă în ţara pierdută - în "ţara furată", cum o numea Ion Vianu în corespondenţa noastră, în ţara de care fuseserăm jefuiţi -, o întoarcere virtuală care mărea distanţa reală la care mă aflam, interzicînd nostalgiile.
M. P.: Ai cunoscut multe personalităţi culturale. Care este omul cel mai interesant pe care l-ai cunoscut? Omul care te-a impresionat cel mai tare?
M. C.: Am cunoscut mulţi oameni interesanţi în vremurile interesante în care am trăit şi mi-e greu să stabilesc o ierarhie, cum ar cere superlativul relativ pe care l-ai folosit. Cînd vorbeşti de "personalităţi culturale", te referi desigur la nume mari. Am cunoscut, cu diferite ocazii, astfel de personalităţi - nu fac o listă, ca să nu cad în forma de lăudăroşie care se cheamă în engleză "name dropping". Cu excepţiile uşor de ghicit din exilul românesc, în majoritatea cazurilor aceste cunoştinţe au fost fugitive, aproape obligatoriu superficiale, fie şi din cauza diferenţei de vîrstă.
Ca să nu las totuşi întrebarea ta fără răspuns, am să-ţi povestesc o mică anecdotă adevărată şi ciudată (am mai povestit-o odată într-o pagină publicată acum doi-trei ani în revista 22; dacă ai citit-o şi ţi-o mai aminteşti, îţi cer scuzele de rigoare). La începutul anilor 1980, Jorge Luis Borges, aflat într-un tur de conferinţe prin Statele Unite, s-a oprit pentru cîteva zile şi la Bloomington, unde i se organizaseră lecturi de poezie şi întîlniri publice cu studenţii şi profesorii (el vorbea foarte bine englezeşte şi răspundea, spiritual şi autoironic, întrebărilor din sală). Era însoţit de viitoarea sa nevastă, frumoasa Maria Kodama, a cărei frumuseţe el însă n-o putea aprecia vizual, căci îşi pierduse cu mulţi ani în urmă vederea.
La o recepţie privată în cinstea lui, organizată de un coleg, Borges, "marele orb", era aşezat pe un fotoliu în mijlocul holului foarte spaţios al casei şi pe măsură ce invitaţii soseau, îi erau prezentaţi de gazdă. Cînd a venit rîndul meu şi mi-a auzit numele, Borges mi-a reţinut mîna în mîna lui şi m-a întrebat, cu glasul lui tremurat: "Eşti român?" La răspunsul meu afirmativ, mi-a explicat de ce-mi pusese acea întrebare: "Dacă eşti român, poate poţi să-mi spui mai exact ce înseamnă cuvîntul «cobzar»". Văzînd că Borges îmi vorbeşte, gazda a tras un scaun în dreptul meu şi m-a poftit să mă aşez (ca să "imortalizeze" momentul, a făcut şi o fotografie, pe care o păstrez). I-am spus, destul de amănunţit, "marelui orb" ce e o cobză şi cum cobzarul îşi acompaniază cîntecele la acel instrument ciupindu-i coardele; i-am menţionat şi sensurile metaforice, ştiindu-i interesele lingvistice. "Ştii de ce te-am întrebat?", a reluat el după ce am tăcut. "Auzindu-ţi numele, mi-am amintit de un poem în care acest cuvînt era folosit repetat. Era în 1916, eram la Geneva, elev de liceu, cînd mi-a căzut în mînă un volum de o poetă română, care conţinea următorul poem." Şi Borges a început, spre stupoarea mea, să recite în franceză, fără pauze sau ezitări de memorie, întreg poemul citit în 1916! Nu ştiam, spre ruşinea mea, cine scrisese acel poem, cu rezonanţe de bocet: "Le cobzar a chanté à ma porte / Et j'ai écouté sa chanson. /Et je lui ai dit: Chante encore. / Mais le cobzar ne sait qu'une chanson" etc. Era vorba în el de o fată moartă, care se pregătea pentru o nuntă cosmică. A doua zi am început să fac cercetări la biblioteca universităţii şi în cele din urmă am găsit poemul în ciclul intitulat "Les chansons du cobzar" din culegerea Le Rhapsode de la Dâmboviţa de Elena Văcărescu, publicată la Paris în 1899. Evident, această performanţă de memorie m-a impresionat foarte tare.
M. P.: Matei, în jurnalul tău vorbeşti despre Eliade, despre dificultatea ta interioară de a scrie despre el. Pînă la urmă ai scris o carte despre Eliade - nu-mi dau seama dacă lui i-ar fi plăcut sau nu. Oricum, cartea ta a fost bine primită, deşi ai în ea afirmaţii şi diagnostice severe despre Eminescu, despre Eliade, despre felii ale culturii române. Uluitor este că agresorii de profesie, care au sărit şi sar violent cu alte ocazii, la alţi autori (nu dau nume...), ca să apere "onoarea" culturii române, pe tine te-au... iertat. Ce crezi, de ce? Cum ţi-ai cîştigat tu imunitatea asta extraordinară?
M. C.: Nu atît în Un fel de jurnal, care acoperă, cu multe intermitenţe, perioada 1973-1981, cît în cartea Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade: Amintiri, lecturi, reflecţii (2002) am exprimat, alături de admiraţia şi de afecţiunea mea pentru Eliade, aşa cum l-am cunoscut eu din 1973 şi pînă la moartea lui în 1986, unele rezerve faţă de atitudinea adoptată de el în legătură cu propriul său trecut politic, pe care, din motive de altfel explicabile, a ales să-l ascundă. Pînă în 1988, cînd a apărut cartea lui Mac Linscott Ricketts despre tinereţea lui Eliade şi cînd am studiat, într-un semestru sabatic, arhiva Eliade de la biblioteca Regenstein a Universităţii din Chicago, eu însumi nu ştiam decît vag, mai mult din auzite, despre perioada lui legionară. Intuiam că în informaţia mea există anumite goluri, că ar fi trebuit să ştiu mai mult pentru a putea în cerca să rezolv anumite enigme din proza sa fantastică şi de aceea tot întrerupeam şi amînam cartea despre opera literară a lui Eliade (nu intenţionam să mă ocup de partea cea mai importantă a operei lui pentru că, în materie de istoria religiilor şi de mitologie, am fost totdeauna un amator, un amator foarte interesat, uneori pasionat, dar nu mai mult).
După 1988, n-am scris multă vreme despre Eliade pentru că îi promisesem doamnei Eliade, pentru a obţine permisiunea ei de a cerceta arhiva de la Regenstein, că nu voi face public niciunul din materialele inedite descoperite acolo. N-aveam voie să fotocopiez manuscrise, dar mi se îngăduia, fireşte, să iau note de mînă. Am respectat această promisiune pînă după moartea doamnei Eliade şi pînă cînd tot sau aproape tot ce aflasem în 1988 fusese confirmat, publicat şi discutat, începînd cu Ricketts, care a citat pe larg din publicistica lui Eliade din anii 1936-1938, inaccesibilă mie pe atunci, urmat de Norman Manea cu "Felix culpa" din 1991, articol curajos care a apărut şi în România, stîrnind reacţii vehemente în cercurile ultranaţionaliste (antisemitul C. V. Tudor îl numea pe autor "piticul de la Ierusalim"). Apoi Jurnalul lui Mihail Sebastian (1996) a confirmat alune carea lui Eliade spre mişcarea legionară, explicată printr-o "naivitate catastrofală", dar nu mai puţin ducînd la destrămarea unei mari prietenii. (Evoluţia de după război a lui Eliade, dacă Sebastian n-ar fi murit pretimpuriu în 1945 şi dacă cei doi s-ar fi reîntîlnit la Paris, ar fi îngăduit, în anumite condiţii, o reluare a acestei prietenii, a speculat Leon Volovici.) Apariţia recentă a Jurnalului portughez confirmă că perioada de criză a lui Eliade nu se limitează la anii 1936- 1938, cum au afirmat unii comentatori, ci s-a prelungit pînă în 1944-1945. Am discutat mai pe larg acest jurnal într-un articol din Observator cultural.
Mă întrebi de ce cartea mea din 2002 despre Culianu şi Eliade a fost bine primită. În cîteva publicaţii (în principal în 22, unde Mircea Iorgulescu a publicat două articole şi unde a apărut şi o dezbatere moderată de Andrei Oişteanu), cartea a fost într-adevăr comentată favorabil. În fond, a fost şi un concurs de împrejurări: tot în 2002 apăruse şi volumul Cioran, Eliade, Ionesco: L'oubli du fascisme de Alexandra Laignel- Lavastine, care a provocat multă iritare în România. În cartea mea, m-am sforţat să tratez fără părtinire problemele delicate ridicate de Lavastine. Autoarea, bunăoară, îi aducea lui Eliade, ca să ne limităm la el, acuzaţii extrem de grave: "antisemitism visceral", dedus, între altele, din ceea ce el nu spune în Jurnalul portughez (care era disponibil la acea dată în traducere spaniolă). Tăcerile devin pentru Lavastine dovezi neambigue şi capete de acuzare. Nu sunt dintre aceia care resping din principiu o hermeneutică a golurilor sau tăcerilor dintr-un text, dar aceasta nu convinge cînd e practicată inchizitorial, în scopuri răuvoitoare şi chiar denigratoare. Unele din observaţiile mai subtile pe care le face Lavastine se bazează, nu-i aşa?, pe "împrumuturi" nerecunoscute. Ţin minte că erai foarte supărată. Ai scris atunci o serie de articole despre aceste "împrumuturi".
M. P.: Ai fost un om pe care destinul l-a încercat crud. Mă gîndesc, fireşte, la teribila experienţă care a fost fiul tău, Matthew, la boala-bolile lui, la moartea lui atît de timpurie. Ai scris, ca bocet funerar, Portretul lui M şi Tu. Toată cultura lumii nu ajunge însă să îndrepte nedreptatea fundamentală care e moartea copilului tău. Vorbeşte-mi despre înţelepciunea la care te-a adus durerea. Îţi cer acest lucru nu din indiscreţie, nu pentru că aş vrea să-ţi fac rău - ci pentru că vreau să învăţ de la tine ceea ce poţi să mă înveţi.
M. C.: Portretul lui M e, într-adevăr, "un bocet funerar", cum bine spui tu, o carte de doliu, dar şi, pentru mine - şi poate nu numai pentru mine -, un fel de "jurnal al fericirii" şi o carte de învăţătură: scriind-o, în cele 40 de zile de după moartea fulgerătoare a fiului meu, am încercat să reiau încercările mele repetate şi eşuate de a înţelege enigma pe care o întrupa. L-am redescoperit ca pe un inocent fragil, ca pe un fel de înger stîngaci şi neajutorat ajuns în lumea noastră, speriat de complexităţile ei sociale, invizibile pentru noi, dar pentru el ameninţătoare şi inextricabile. Am învăţat că iubirea, chiar dacă de multe ori dă în gropi, chiar dacă este un mijloc imperfect de cunoaştere a celuilalt, este un mijloc de cunoaştere de sine - în sensul maximei delfice şi socratice. Am învăţat că fericirea poate coexista cu suferinţa cea mai profundă.
Apoi, prin M, prin dragostea mea de tată pentru un fiu handicapat, deşi n-am reuşit să dezleg enigma lui, am înţeles multe altele. Am înţeles, bunăoară, faptul că a spune adevărul şi numai adevărul în viaţa de zi cu zi e o infirmitate, lipsa unei dimensiuni mentale care, în mod normal, face viaţa socială posibilă. O infirmitate "frumoasă", dacă vrei, dureros de frumoasă, dar în fond tragică. M, şi cînd era copil, şi cînd a devenit adolescent, nu putea să mintă şi, mai mult, ura minciuna din toată fiinţa lui. Asta îl făcea extraordinar de vulnerabil. În termeni mai abstracţi, el nu putea concepe că ceea ce este poate să nu fie şi că limbajul poate fi folosit atît pentru comunicarea gîndurilor, cît şi pentru ascunderea lor. Elimin de la început, din ceea ce vreau să spun, patologiile minciunii, izbitoare şi hidoase, de la care pornesc moraliştii atunci cînd condamnă minciuna fără apel (să ne amintim de rigorismul moral al lui Kant). În dezvoltarea psihologică a copilului, capacitatea de a spune că ceea ce este nu este sau că ceea ce este ceva este altceva (ca-n jocurile în care o creangă devine un cal, un muşuroi de furnici un oraş, o mătură un instrument de zbor vrăjitoresc etc.) e esenţială, o manifestare a imaginaţiei, o sursă a metaforei şi a simbolului.
În viaţa practică, deprinderea unui anumit grad de prefăcătorie e o fază importantă în procesul de socializare a copilului. Intră în cei "şapte ani de-acasă" să nu spui totdeauna ce crezi cu-adevărat (că o prăjitură servită de-o mătuşă ţi se pare dezgustătoare, că o prietenă a familiei care se crede frumoasă ţi se pare urîţenia pămîntului etc.). Politeţea presupune o anume abilitate de a spune minciuni convenţionale, care nu fac rău nimănui şi care menţin o anumită atmosferă mutual agreabilă. Una din virtuţile minciunii pe care copiii mici le descoperă spontan e aceea de a proteja: faci o mică boroboaţă şi, cînd eşti luat la întrebări, spui că nu ştii cine a făcut-o sau, mai puţin inocent, dai vina pe altcineva.
Cînd avea 3-4 ani, M a avut şi el această revelaţie. Interesant - să zicem că spărgea o farfurie -, el dădea vina pe un personaj imaginar, numit Kim, care nu putea fi pedepsit (de timpuriu el a avut un simţ moral care s-a întărit pînă la inflexibilitate mai tîrziu). După cîţiva ani, într-o situaţie similară el spunea adevărul: fusese vorba de un "accident", greşeala nu fusese "intenţionată". N-are rost să intru acum în alte detalii. Crescînd, M a devenit din ce în ce mai "literalist". Ca mai toţi autiştii, nu înţelegea subtilităţile convieţuirii sociale, limbajul corporal, sensul gesturilor, expresiile feţei, făcutul cu ochiul, prefăcătoria în glumă.
Colegii de şcoală îl ocoleau, ceea ce-l făcea bineînţeles să sufere. L-am iubit şi mai mult pe M pentru singurătatea lui, pe care, cu timpul, a ajuns s-o suporte cu un fel de seninătate stoică. N-am izbutit niciodată să pătrund secretul acestui stoicism natural, nereflexiv, al echilibrului interior pe care l-a atins, în contrast cu efectele depresive ale singurătăţii în cazul multor autişti. Revin la problema minciunii şi a adevărului în sens psihologic. "Literalismul" lui M provenea din faptul că nu putea concepe că oamenii pot să mintă, fie şi pe jumătate, fie şi în joacă, şi nici că ei s-ar putea aştepta să fie la rîndul lor minţiţi. Nu bănuia pe nimeni de nimic şi nu-şi dădea seama că şi el - datorită bîlbîielilor lui, datorită tăcerilor lui prelungite - ar putea fi bănuit că ascunde ceva.
Credea că mintea lui e o carte deschisă, pe care oricine putea s-o citească. Am învăţat multe de la el şi prin el şi moartea lui a fost o lovitură cumplită - degeaba aş încerca să spun cît de cumplită. Din fericire, el continuă să trăiască în mine, să fie cu mine, să fie copil, să fie adolescent, să fie tînărul care ştia, uneori, să surîdă din întreaga fiinţă - ca acum, cînd scriu aceste rînduri. Am impresia că şi Portretul lui M e o carte în care, înconjurat de dragostea Ucăi şi a mea, el continuă să trăiască. Trebuie să-ţi mărturisesc - să fie oare o superstiţie? - că mă simt confirmat în această impresie cînd primesc, din cînd în cînd, pe e-mail, mesaje de la persoane necunoscute, părinţi ai unui copil handicapat din România, care-mi mulţumesc că am scris această carte, fără să aştepte vreun răspuns.
M. P.: Dragă Matei, vorbeşte-mi despre nopţile insomniacilor.
M. C.: De parcă tu nu le-ai cunoaşte! But let us compare notes. Insomniile mele sunt coşmaruri lucide care pornesc de la elemente de realitate psihologică, griji, regrete, temeri de eşec, imagini dureroase, căinţe. Acestea se transformă în obsesii şi deliruri mereu lucide, se amestecă, devin agresive, resping cu brutalitate somnul care se mai apropie, timid, din cînd în cînd, la intervale tot mai mari. A doua zi lumea e secată de sens, uscată, ca un cîmp după o secetă prelungită, cu pămîntul crăpat, cu ierburi arse.
Trupul e plin de nisip pe dinăuntru. Nu mai eşti bun de nimic. Cioran spune că gîndirea lui e fructul insomniilor sale rebele. Nu cred că insomnia ca atare poate da naştere unor idei (fie ele cît de sceptic-pesimiste) sau unor sugestive, fascinante paradoxuri. Aforismele lui Cioran sunt meditaţii asupra unui univers desemnificat de insomnie, posibile doar după un somn mai mult sau mai puţin normal. Insomnia propriu-zisă inspiră doar întrebarea "La ce bun?", dar nu şi reflecţia asupra ei. Nu poţi reflecta decît dacă eşti cît de cît odihnit.
M. P.: Şi despre melancolie.
M. C.: Despre melancolie, precum Sfîntul Augustin despre timp, nu pot spune decît că ştiu ce este, dar nu-i pot da o definiţie. Şi mai pot adăuga că nu e incompatibilă cu norocul, deşi e mult mai compatibilă cu nenorocul, la care se gîndeşte mereu. Cea mai misterioasă reprezentare a melancoliei este desigur faimoasa gravură a lui Dürer, Melancolia I, a cărei interpretare a fost şi rămîne un subiect fascinant. Cum indică Erwin Panofsky, pentru a fi înţeleasă ea trebuie comparată şi contrastată cu cealaltă celebră gravură a lui Dürer datînd din acelaşi an, 1514, şi anume Sfîntul Ieronim în celula sa, la masa lui de lucru, traducînd Biblia în limba latină. Aceasta din urmă exprimă seninătatea, luminozitatea vieţii contemplative, ordinea, aspiraţia spre înţelepciunea divină, în timp ce Melancolia reprezintă drama nocturnă a cunoaşterii şi a creaţiei umane: o femeie-înger (de fapt, straniu, o gospodină, cum sugerează lanţul cu chei care-i atîrnă de la brîu), aşezată pe o dală de piatră, sub cerul slab iluminat de lună, cu un mare cerc luminos făcut de căderea unei comete.
În interiorul cercului, deasupra mării, zboară un liliac care ţine între aripile deschise o eşarfă cu inscripţia "MELANCOLIA I". Femeia cu aripi are o cunună pe cap şi ţine un compas în mîna dreaptă (simbolizînd geometria şi, în context, arhitectura), privind în gol, cu un cîine adormit la picioare şi înconjurată de obiecte eteroclite, cîteva cuie, un fel de fierăstrău, o sferă, un ciocan, un poliedru de dimensiuni considerabile, o scară proptită de zidul unei case (bănuim că acoperişul ei e încă în construcţie). De streaşina casei atîrnă un careu magic (4×4 pătrăţele înscrise cu cifre care, adunate orizontal, pe verticală şi în diagonală, sunt egale cu 34), o clepsidră (timpul) şi o balanţă (justiţia, dar şi un posibil simbol alchimic). În dreapta femeii, cocoţat parcă pe o bucată de lemn - o secţiune rotundă dintr-un trunchi gros de copac -, se află un îngeraş rotofei, cu o faţă concentrată, care pare a scrie sau a desena ceva pe o tabletă. Interpretarea erudită, istorică şi iconografică, a lui Panofsky rămîne exemplară (surse filosofice neoplatoniciene florentine prin Marsilio Ficino şi magice prin Agrippa von Nettesheim, asocieri între geometrie, melancolie şi sensul astrologic al planetei Saturn etc.).
Dar întrebările pe care şi le pune Panofsky privind această compoziţie enigmatică primesc răspunsuri vagi. De pildă, ce semnificaţie ar putea avea cifra romană "I" de la sfîrşitul inscripţiei purtate de liliac? "I", crede Panofsky, ar indica o primă treaptă, într-o ierarhie magică sau iniţiatică, şi ar atesta influenţa lui von Nettesheim. Perfect posibil, dar nu cert. N-ar putea fi "I" şi litera majusculă "I", semănînd perfect cu "I"-ul din "MELANCOLIA I"? Am descris sumar gravura lui Dürer, pe care am avut-o sub ochi scriind aceste rînduri, pentru că, de cîte ori mă uit la ea, mă regăsesc în ea, sub aspectul de anima. Căci melancolia e partea feminină din noi, fie că suntem bărbaţi sau femei. Concluzia mea: în melancolie se amestecă multe simboluri ezoterice şi onirice, arhetipale şi alegorice, cu sensuri precise, tăioase şi totodată ambigue, potenţial contradictorii - pînă la a se anula reciproc. O recunoaştem, dar, repet, n-o putem defini. O putem însă reprezenta.
M. P.: Dragă Matei, eşti pentru mine un om drag şi destul de misterios. Îmi amintesc cu nostalgie o duminică petrecută împreună, la Rimetea, cînd ţi-am făcut o fotografie frumoasă, cu flori de cîmp. Cînd mai vii în România?
M. C.: Foarte curînd. Şi voi reveni, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, în fiecare an, cu o vizită rituală, meditativă, la cimitirul din Turnu-Severin. La vîrsta mea, cum spune Prospero la sfîrşitul Furtunii lui Shakespeare, "Every third thought shall be my grave".
Notă: Interviu realizat prin e-mail.