Un om fermecător, pentru care scrisul e un chin, iar lectura o plăcere. Un om căruia nu-i plac laurii, ovaţiile, premiile, prima sa grijă fiind scrisul, confruntarea cu textul. António Lobo Antunes, născut la Lisabona în 1942, şi-a dorit toată viaţa să fie scriitor, a avut înzestrări naturale pentru scris. De formaţie medic psihiatru, participînd la războiul din Angola, cunoscînd dictatura lui Salazar, António Lobo Antunes şi-a folosit experienţele şi întîmplările prin care a trecut pentru a le da contur scriitoricesc. A debutat la 37 de ani, după ce Portugalia a devenit o ţară liberă. Este autorul a peste 20 de romane (le numim convenţional în acest mod, deşi scriitorul nu este de acord cu termenul de roman). În limba romană, în excelentele traduceri ale Micaelei Ghiţescu, scrierile lui António Lobo Antunes au apărut la Editura Humanitas: Ordinea naturală a lucrurilor - 2009 şi Bună seara lucrurilor de pe-aici - 2006 (în colecţia Raftul Denisei), Manualul inchizitorilor - 2005, Cuvînt către crocodili - 2004, Întoarcerea caravelelor - 2003 (în colecţia Raftul întîi).
Ovidiu Şimonca: Aş vrea să încep extrem de convenţional acest interviu, cu o frază de manual. Sînteţi considerat cel mai valoros scriitor portughez contemporan. Întrebarea e tot simplă: vă măguleşte acest lucru?
António Lobo Antunes: Nu. Ce înseamnă "cel mai valoros"? Credeţi că scriu mai bine dacă ştiu că sînt "cel mai valoros"? Asemenea vorbe nu-mi spun nimic.
O. Ş.: Vă consideraţi un scriitor reprezentativ pentru Portugalia?
A.L.A.: Nu m-am gîndit niciodată la asta. Nu am sentimentul că aparţin unei anumite ţări. Ţara mea este acolo unde eu mă simt bine. Eu trăiesc în Portugalia, dar asta e o întîmplare.
O. Ş.: În România vă simţiţi bine?
A.L.A.: Da.
O. Ş.: România ar putea fi ţara dvs.?
A.L.A.: România este ca familia mea, cu oamenii de aici mă asemăn foarte mult. Sau oamenii se aseamănă cu mine. N-am sentimentul că sînt într-o altă ţară.
O. Ş.: E doar o chestie de compatibilitate cu oamenii ca să te simţi ca acasă? Ţara, cu tot ce înseamnă ea, istorie, tradiţie, poziţie geografică, n-are nici un rol?
A.L.A.: Ţara înseamnă oameni. Este atît de ciudat că vorbim despre o ţară. Noi folosim un concept, cel de ţară, dar, într-o sută de ani, s-ar putea să nu mai existe ţări. Cu toţii vorbim limba engleză, la momentul prezent. S-ar putea să ajungem să fim conduşi cu toţii fie de americani, fie de nemţi sau de nu ştiu cine. Limbile noastre vor deveni dialecte. Noţiuni precum patrie, patriotism sînt ciudate, mă duc cu gîndul la război şi la şabloane precum onoare, idealuri. Patrie, glorie, onoare mi se par concepte perimate. În numele cui te lupţi? Pentru ce trebuie să te lupţi? Noi sîntem atît de amestecaţi. Eu vreau să stau cu dumneavoastră de vorbă fără să ne gîndim că eu vin din Portugalia şi dvs. din România. Sîngele meu este mixt, un cocktail, sînt un amestec de brazilian, german şi portughez. Tot ce e în mine trăieşte prin această mixtură, nu vreau să-mi dau la o parte nici una dintre originile mele. De aceea, îmi este greu să vorbesc despre patrie şi patriotism.
Mi-ar plăcea să avem marea lîngă noi
O. Ş.: Nu contează originea, ce eşti la un moment dat?
A.L.A.: Este irelevantă ideea de origine. Oamenii sînt la fel. Aici, în România, mă simt foarte bine, românii au o eleganţă şi o bunătate extraordinare. Este un loc al prinţilor şi al prinţeselor. Am mai locuit la Berlin, la New York, am fost şi la Paris pentru o scurtă vreme, dar aici mă simt mai bine. Mă tot întrebaţi despre Portugalia, dar eu vreau să vorbesc despre România.
O. Ş.: Bine, vorbim despre România, deşi mulţi români nu se simt bine în Bucureşti.
A.L.A.: Eu mă simt excelent. Dacă ar fi ceva care să nu-mi placă în Bucureşti, aş spune că este foarte departe de mare. Mi-ar plăcea să avem marea lîngă noi. Dacă vorbeam lîngă mare, era perfect.
O. Ş.: Nu putem aduce marea în Bucureşti, dar vă puteţi muta la Constanţa. Aţi accepta să locuiţi la Constanţa?
A.L.A.: Da, poate că da. Pentru mine e important ca atunci cînd mă uit pe fereastră să văd valurile. Sînt de două zile în Bucureşti, n-am făcut nici o plimbare, doar lansări şi interviuri, aş fi vrut să văd marea. Ultima oară cînd am fost în România, în 2003, am primit Premiul "Ovidius" la Neptun, ceea ce a fost mult mai bine pentru mine. Nu-mi place să fiu blocat doar în Bucureşti, deşi am constatat că s-au schimbat multe lucruri, oraşul este mult mai frumos, iar oamenii sînt încîntători. Cunoscîndu-mă, ştiind că nu pot trăi fără să am marea alături, prietenii mei mi-au programat un drum de o zi la Constanţa, unde voi primi titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea "Ovidius" din Constanţa. Dincolo de acest titlu academic, mă bucur că voi vedea marea.
O. Ş.: Cînd vă simţiţi fericit, fericirea dvs. vine din scris?
A.L.A.: Fericirea este un cuvînt foarte mare. N-aţi vrea să-l ocolim?
Tindem să-i mitizăm pe scriitori
O. Ş.: E fericirea legată de scris, de apariţia unui nou roman, de reacţiile entuziaste ale cititorilor?
A.L.A.: Aş putea să spun că sînt fericit acolo unde mă simt acasă.
O. Ş.: Ăsta-i singurul motiv? Faptul că vă apare o nouă carte, că cititorii vin mai aproape de dvs., cum au fost şi la lansările din Bucureşti, nu vă influenţează în nici un fel?
A.L.A.: Nu. Nu e o mare fericire să scrii o carte, e un travaliu continuu, îţi trebuie energie, mereu poţi să ratezi, poate să nu-mi iasă. Oricînd se poate să ajungi la sfîrşit, să nu mai poţi scrie. Scrisul este profesia mea, este pur şi simplu o profesie, am început să scriu cînd aveam cinci ani. Problema a fost nu să scriu, ci să mă întreţin din scris, să-mi cîştig existenţa din scris. Foarte mulţi scriitori trebuie să mai aibă o slujbă. Eu am fost un scriitor norocos: am reuşit să mă întreţin din scris. Asta mi-a dat o anumită libertate, nu am nici un şef, sînt propriul meu şef. Adevărul este că, atunci cînd nu ai un şef, trebuie să munceşti mai din greu. Cînd ai un şef, el îţi spune ce să faci şi tu eşti conştiincios şi execuţi. Eu scriu fără şefi. Tot timpul scriu, sînt un om care are ca profesie scrisul. Chiar şi aici, în hotel, eu scriu, zi de zi. Dacă nu scrii zilnic, îţi poţi pierde abilitatea de a scrie. Scrisul este şi un exerciţiu de antrenare a mîinii..., precum chirurgii, e acelaşi lucru.... Dacă nu au pacienţi mai mult de o săptămînă şi nu au ocazia de a exersa, îşi ies din mînă.
O. Ş.: Chiar aşa? Scrisul nu e chemare? Vocaţie?
A.L.A.: Tindem să-i mitizăm pe scriitori, să gonflăm ideea de scriitor, să accentuăm marile lor talente, marea lor inspiraţie. Trebuie să-i vedem pe scriitori ca pe nişte oameni obişnuiţi, ei sînt nişte oameni obişnuiţi, iar scrisul este slujba lor.
O. Ş.: Nu e o o slujbă oarecare, slujba de romancier nu e la îndemîna oricui. Ce spuneţi pare o modestie exagerată...
A.L.A.: Da, poate că aşa pare pentru cei care se uită la scriitori ca la nişte statui intangibile. Ca să fii scriitor nu-ţi este de-ajuns inspiraţia, trebuie să munceşti, să şlefuieşti, să corectezi, să lucrezi de dimineaţa pînă seara, te trezeşti şi scrii, mănînci şi te aşezi din nou la masa de scris. A fi scriitor nu e ceea ce vedeţi dumneavoastră la suprafaţă: priviri zîmbitoare, autografe, laude în public, interviuri, premii. Scriitorul are o viaţă numai a lui, scriind multe ore pe zi. Se spune că un om îl lăuda pe Bach pentru muzica pe care a compus-o. Bach i-a răspuns: "Da, de acord, dacă şi tu ai fi muncit la fel de mult pe cît am muncit eu, ai fi compus la fel de bine ca mine, dacă nu mai bine". De fapt, problema nu este să scrii, ci să rescrii, să corectezi, să refaci, să stai asupra frazelor, cuvintelor..., pînă devii mai mult sau mai puţin satisfăcut cu rezultatul muncii tale.
O. Ş.: Dacă vorbiţi de corectat, v-aş întreba cîte versiuni lucraţi pe-o carte înainte de-a o trimite la editură?
A.L.A.: Depinde. Primele capitole le rescriu de 13-14 ori. După ce trec de hopul începutului, cartea începe să aibă propria sa viaţă şi atunci e mai uşor. Cartea este un organism viu, cu propriul temperament, cu propriul caracter, cu un fel de-a fi. Trebuie să fii foarte atent la fraza de început, să munceşti foarte mult la început; după aceea, cartea este cea care te comandă pe tine. Şi trebuie să te laşi condus, să te laşi purtat unde vrea ea să te ducă.
O. Ş.: Hemingway rescria la fel de mult. El spunea că "se luptă" cu textul, îl măcina, se consuma pentru fiecare cuvînt. El scria minimalist, fără înflorituri, şi de aceea căuta să pună accent pe fiecare cuvînt, fiecare cuvînt trebuia să fie precis.
A.L.A.: Cred că, pentru a scrie, ai nevoie de trei condiţii: luptă, răbdare şi solitudine. Dacă ai lucrurile astea, poţi să scrii. Trebuie să fii umil, acceptînd să o iei de la capăt mereu, corectînd, îmbunătăţind. Cititorul va observa acest travaliu. Ca autor, poate că nu eşti niciodată satisfăcut de munca ta, dar cititorul va fi întotdeauna mulţumit de travaliul tău, va observa că nu scrii oricum, că te preocupă cum transmiţi ceva prin scrisul tău... Întotdeauna va fi o expresie care va putea fi schimbată, dar important este ansamblul, faptul că te respecţi şi respecţi această profesie, care nu e doar inspiraţie, ci travaliu.
O. Ş.: Sînteţi o persoană sociabilă, la Bucureşti am văzut că aţi acordat interviuri cu generozitate. Spuneţi că un autor are nevoie de solitudine. Vă găsiţi uşor starea de izolare, vă adunaţi uşor pentru scris?
A.L.A.: Chiar dacă nu mă adun uşor, trebuie s-o fac. Rezultatele sînt întotdeauna surprinzătoare pentru mine. Nu scrii ceea ce vrei, ci ceea ce poţi să scrii, ceea ce reuşeşti să aduni în pagină. Scrii ceea ce poţi, ceea ce ţi se "dă". Uneori, ai o mînă fericită, e o chestie de stare să mă adun sau nu.
Nu cred că scriu romane, sînt doar voci care apar
O. Ş.: Într-un interviu acordat unei ziariste de la Cotidianul, dnei Alina Purcaru, aţi spus că nu vă amintiţi nimic despre Ordinea naturală a lucrurilor, apărută în 1992. "Nu-mi amintesc această carte. Nu-mi amintesc nici un roman. După ce termini o carte, dacă vrei să mai scrii încă una, trebuie s-o uiţi pe aceasta. Îmi amintesc că a fost o tortură să scriu Ordinea naturală a lucrurilor", aţi declarat pentru Cotidianul. În acelaşi timp, cred că titlul unei cărţi nu e aleatoriu. De ce "ordinea naturală", de ce "ordine", care e esenţa titlului?
A.L.A.: Nu mai sînt sigur că am vrut să scriu un roman. Nu cred că scriu romane, povestiri, sînt doar voci care apar. Aud voci, ascult voci, aduc voci în pagină. Nu cred în ideea de roman. Titlul nu are o explicaţie, este o expresie pe care mama mea o spunea: "aşa este ordinea naturală a lucrurilor". Asta însemna "aşa trebuie", fără să-mi dea prea multe explicaţii. Era expresia care închidea o discuţie, ca un fel de glumă. Pentru că, de fapt, nu-mi dădea nici o explicaţie, asta era singura explicaţie, e "ordinea naturală a lucrurilor".
O. Ş.: Aţi fost comparat cu Cortázar, Canetti, Gogol. Ordinea naturală a lucrurilor a provocat aceste comparaţii. Cum le-aţi receptat? V-au tulburat?
A.L.A.: Le-am receptat muncind. Criticii au dreptul să mă compare cu oricine. E foarte greu să răspund ce înseamnă pentru mine aceste comparaţii, cînd scrii eşti atît de ocupat să rezolvi problemele tehnice ale textului, încît nu mai ai timp să te gîndeşti la opinii, idei, teorii... De multe ori eşti surprins de rezultatele muncii tale. Pe Canetti nu l-am citit niciodată. Ce idei le mai vin unor critici să mă compare cu autori pe care nu i-am citit niciodată... Cortázar îmi place, e foarte bun.
O. Ş.: Gogol?
A.L.A.: Gogol îmi place foarte mult, dar să ştiţi că eu am început să scriu datorită benzilor desenate. Sînt cîţiva autori care îmi plac foarte mult - Gogol, Cervantes, Tolstoi, Joyce -, dar la mine raţiunea de a scrie a pornit de la benzi desenate, eu am avut propriul destin. Motivul pentru care am început să scriu: m-au stîrnit benzile desenate.
O. Ş.: Ce vă amintiţi de la 5 ani?
A.L.A.: Eram bolnav de tuberculoză, am stat două luni la pat, mama mea, ca să nu mă plictisesc, m-a învăţat să citesc şi eu am început să scriu. Din plictiseală, fiind toată ziua singur, am început să scriu, mi se părea foarte amuzant să găsesc o logică a cuvintelor, să le aşez în propoziţii. Problema a apărut la 13-14 ani, cînd deja făceam distincţia între scris de bună calitate şi scris de proastă calitate. Pe la 18 ani începusem să-mi dau seama care este deosebirea între scris de bună calitate şi operă de artă. La o vîrstă foarte fragedă, ţi se pare foarte uşor să operezi cu vorbele, dar, după ce citeşti cîţiva autori buni, îţi dai seama că lucrurile nu sînt foarte uşoare. E foarte greu să găseşti o carte bună, care să te pasioneze. Pentru mine e o plăcere să găsesc o carte bună, să o citesc, e mai dificil să scriu o carte. Mereu trebuie să lucrez ca să-mi iasă bine, trebuie să mă aplec asupra cuvintelor. Să citeşti e o mare plăcere, să descoperi o carte bună e o mare plăcere.
O. Ş.: Care e ultima carte bună pe care aţi descoperit-o?
A.L.A.: Am descoperit un autor maghiar: Sándor Márai. E un scriitor care a murit în 1989, s-a sinucis la 89 de ani, a emigrat cînd a ajuns comunismul în Ungaria, peregrinînd prin toată lumea, cu un punct terminus în Statele Unite. Cărţile sale, publicate în maghiară la jumătatea secolului trecut, au început să circule în Occident, au început să fie traduse abia după anul 2000. Pînă acum cîţiva ani, Sándor Márai era complet necunoscut. Dar a fost "redescoperit" şi tradus în mai toate limbile de circulaţie. Are cîteva cărticele, nici nu sînt foarte voluminoase, a scris destul de puţin, patru sau cinci romane. L-am citit cînd a fost tradus în spaniolă. A fost primit ca un mare autor, a avut un succes de care nu s-a bucurat în timpul vieţii sale. Ştiu că şi în România a fost tradus, un efort editorial care merită toată lauda (n.r. - în româneşte, din opera lui Sándor Márai, în traducerile realizate de Anamaria Pop, au apărut: Lumînările ard pînă la capăt, Editura Humanitas, 2004, Moştenirea Eszterei, Editura Curtea Veche, 2006, Turneu la Bolzano, Editura Curtea Veche, 2008).
De exemplu, în Lumînările ard pînă la capăt, doi prieteni stau de vorbă despre o a treia persoană, o femeie care i-a fost soţie unuia dintre amici. Despre asta e cartea: ce-şi spun cei doi prieteni în absenţa soţiei unuia dintre ei, moartă demult. În spaniolă au fost traduceri excepţionale din Sándor Márai. E foarte greu să traduci din maghiară, dar traducerile în spaniolă sînt admirabile, le-am citit cu mare plăcere.
Iolanda chiar a existat
O. Ş.: Am senzaţia că în romanele dvs. femeile vorbesc puţin. În Ordinea naturală a lucrurilor, eroina spune: "Sînt o femeie a tăcerii, care nu apreciază efuziunile şi nici lacrimile". Nu credeţi că bucuriile strigate în gura mare, lacrimile hohotinde sînt caracteristici feminine?
A.L.A.: Depinde de femeie, unele plîng în hohote, altele se consumă interior. Iolanda, personajul feminin din Ordinea naturală a lucrurilor, chiar a existat. Chiar aşa o chema. Şi pe soţul ei îl ştiam. I-am transformat în personaje. Lucrul ăsta nu se întîmplă în toate cărţile mele, dar, de această dată, am pornit de la personaje reale. Numele real era Iolanda. Iar motivul pentru care am început să scriu Ordinea naturală a lucrurilor era că ştiam prea multe elemente, locul, cuplul, îl ştiam şi pe acel bărbat care era îndrăgostit de Iolanda. Din acest motiv, existenţa reală a personajelor, am şi păstrat întreaga acţiune în Lisabona, descriind cu amănunţime case, străzi, dispute politice. Iolanda nu era o femeie care să vorbească prea mult. În general, femeile care nu vorbesc foarte mult au o viaţă interioară foarte bogată.
O. Ş.: Mai sînt elemente reale în cărţile dvs.?
A.L.A.: Da, am şi alte cărţi pe care le-am pornit de la elemente reale. Aşa s-a întîmplat. Am lucrat cu materialul brut pe care l-am avut. Într-un fel, am vrut să le fiu fidel celor pe care i-am cunoscut. Cei din Ordinea naturală a lucrurilor trăiau la o periferie a oraşului şi au avut o viaţă dificilă. Am fost foarte mişcat de destinul lor şi am încercat să le aduc un fel de omagiu scriind cartea.
Eu încă învăţ cum să trăiesc şi cum să scriu
O. Ş.: Iolanda e o fiinţă răbdătoare, înţelegătoare. Credeţi că femeile sînt mai răbdătoare decît bărbaţii?
A.L.A.: Ar fi un răspuns foarte lung. Cred că bărbaţii nu înţeleg femeile. Noi, bărbaţii, aplicăm propria noastră percepţie asupra sufletului unei femei, ceea ce este greşit deseori. Cînd D.H. Lawrence a publicat Amantul doamnei Chatterley, el a fost foarte aspru criticat de Virginia Woolf, pe motiv că nu poate să descrie orgasmul unei femei. Virginia Woolf susţinea că bărbaţii nu pot înţelege femeile. Într-un fel, are dreptate. În alt fel, Virginia Woolf n-are dreptate. În general, femeile înfricoşează bărbaţii, bărbaţii se tem de femei. Multor bărbaţi le e frică de femei, mai ales de femeile inteligente, şi de aceea cred că aşa cum percep ei realitatea e valabil şi la femei. Eu cred că e o relaţie de putere între bărbaţi şi femei, de dominaţie. Cine pe cine domină e un mister... Femeia e un mister, nu poate fi privită doar prin ochii bărbaţilor. Eu am trei fiice, prin fiicele mele am reuşit să înţeleg mai bine misterul femeii. A scrie despre femei e o mare provocare. Tot timpul am avut provocări în scrisul meu: am scris despre homosexuali, despre travestiţi, nu sînt unul dintre ei, mi-e foarte greu să-i cunosc, dar am o carte cu travestiţi şi homosexuali.
O. Ş.: Fiicele dvs. v-au marcat într-un fel?
A.L.A.: M-au ajutat să înţeleg mentalitatea feminină. Sper... Aşa sper... De fapt, ajungi să ştii foarte puţine lucruri despre femei. Sîntem ignoranţi, foarte ignoranţi. Nu sîntem atenţi la misterul femeilor, nu vrem să-l descoperim. Eu încă învăţ cum să trăiesc, cum să scriu, n-am siguranţa celui care ştie totul. Pentru mine, a scrie este un chin, întotdeauna mă consumă următoarea carte.
O. Ş.: Aţi participat la războiul din Angola. V-a interesat traseul Angolei şi după încetarea războiului. Situaţia a rămas tulbure, aţi descris-o în Bună seara lucrurilor de pe-aici. Cum şi-a pus amprenta războiul asupra scrierilor dumneavoastră?
A.L.A.: Vorbim despre război... războiul este un lucru cumplit... Nu-mi place să vorbesc despre aceste lucruri, din respect pentru victime. Nimeni nu cîştigă un război, toată lumea pierde. Au murit soldaţi care aveau 18 ani, au murit ofiţeri care aveau 22-23 de ani. Au murit sub ochii mei. I-am văzut murind în faţa mea. Erau aproape nişte copii. Războiul a fost un lucru stupid. Angola este o ţară incredibil de frumoasă. Şi cînd te gîndeşti că mergi într-o asemenea ţară ca să ucizi sau să fii ucis... este incredibil... Dar nu sîntem aici să discutăm despre acest lucru...
O. Ş.: Din această perspectivă, ce rămîne dintr-un război este această dramă a celor ucişi, a celor care ucid... Mai contează elementul politic, cum se aşază viaţa unei ţări după război?
A.L.A.: Peste 30.000 de oameni au fost internaţi în spitale pentru sindromul posttraumatic, pentru traumele de după război. Eu am fost 27 de luni în război, toţi eram pregătiţi să ucidem. Aceste lucruri încă există, mă apasă, n-am scăpat de ele, nu le-am uitat. De două ori pe lună iau masa cu foşti camarazi de-ai mei. O parte dintre aceşti camarazi încă sînt acolo, parcă nici nu s-au întors din Angola, sînt marcaţi atît de tare, sînt sfîşiaţi, sînt cu gîndul acolo. E inevitabil: cineva care trece printr-un război va rămîne marcat pentru tot restul vieţii. Războiul nu te ajută să te eliberezi, pari să fii încă în război, dar nu poţi vorbi despre starea în care te afli.
La o întîlnire internaţională, foşti combatanţi ai războiului din Vietnam, Algeria şi Angola nu vorbeau despre război. Cunoşteam un pilot din războiul din Vietnam, care n-a scos un cuvînt despre acel război. Nu poţi să vorbeşti despre asta. În război, vezi oameni buni făcînd lucruri oribile. Ceea ce mă uimeşte, pînă în ziua de astăzi, este că eu nu am nici o remuşcare, nu mă apasă nici o vină pentru participarea mea la războiul din Angola. Şi nu e un lucru care mi se întîmplă doar mie. Am mai vorbit şi cu alţii care au fost în război. Te simţi ciudat.
O. Ş.: Pe tot parcursul interviului, aţi fumat. Nu vreţi să vă lăsaţi de fumat, nu vreţi să participaţi la o campanie antifumat?
A.L.A.: Gata, mă las de fumat pe 20 mai 2009. Mai fumez două săptămîni.
O. Ş.: Dar de ce pe 20 mai?
A.L.A.: Aşa i-am promis unui prieten al meu. Îmi place să-mi respect promisiunile.
O. Ş.: De cînd timp fumaţi?
A.L.A.: Dintotdeauna. Îmi place să fumez. Mă simt bine fumînd, dar vine o vreme cînd trebuie să te laşi, mai ales dacă le promiţi prietenilor.