Fragmente de jurnal camerunez

Salutări din Yaounde

Ziua unu

Toată frica ce-am avut-o înainte de plecare a dispărut: în primul rând căldura nu e înăbuşitoare deşi ne aflăm practic pe ecuator. În al doilea rând - sunt şosele! În al treilea rând - sunt maşini! Din când în când mai sunt şi albi pe alocuri! Şi în cele din urmă, dar nu cel mai puţin important - ESTE APĂ CALDĂ!

În calitate de companion al unei studente bursiere a guvernului american (o numesc pe soţia mea), am avut până şi privilegiul de a trece prin vamă în calitate de diplomat. În toate perindările mele prin lume n-am mai avut parte de aşa ceva: începutul aventurii de un an în Africa ecuatoriala pare de bun augur!

Ziua doi

Impresiile pozitive continuă! După ce ambasada americană ne-a amplasat la Meumi Palace Hotel aseară, însoţit de Emily şi Tara (cealaltă bursieră) am ieşit să mâncăm ceva, preferabil camerunez, pentru a ne cufunda de la început în îmbietoarea cultură care ne înconjoară. La sfatul unui francez din holul hotelului tragem la un restaurant cu mobilier din piele de leopard falsă şi atmosfera atât de scumpă că locul era aproape gol. Ne răsfăţăm, am întrebat? Da, a venit răspunsul! După o jumătate de ora de aşteptare a venit şi comanda: un porc cu sos de muştar, creveţi şi peşte. Delicios. Iar berea, atât de tare şi plăcută că le depăşeşte la calitate pe toate ce le-am băut în zilele precedente la Paris şi Amsterdam. Camerunul ăsta e minunat, mi-am şoptit atunci în barbă, şi am mai tras o duşcă de bere.

Ziua trei

Înainte de a continua trebuie să menţionez că am ajuns în Camerun într-un complet pustiu informaţional. Tot ce găseşti în biblioteci e istoria între 1600 şi 1800 şi câteva studii ecologice despre pădurile ecuatoriale pe cale de dispariţie. Sper să ajung să înţeleg de ce nimeni nu are nimic de spus despre situaţia din prezent.

Când se gândeşte la Africa toata lumea îşi imaginează copii scheletici, negri în praf şi mizerie, acestea fiind imaginile difuzate prin agenţiile internaţionale de presă. Cu siguranţă aceasta nu a fost prima impresie pe care am avut-o în Yaounde. Copiii par peste măsură de jucăuşi, bine hrăniţi, şi foarte drăguţi. Cât despre oameni, în general, mi se par foarte respectuoşi şi amabili.

Azi am ajuns în sfârşit în centru pentru a fi martorii unei imagini de neuitat: clădiri mici flanchează o stradă plină cu maşini claxonânde. Pe trotuare peste tot - comerţ: copii, femei, băieţi cu coşuri în cap cărând pentru vânzare fructe, legume şi nişte chestii învelite şi legate în frunze care nu ştiu ce conţin. Pe lângă ei, alţii îşi spală maşinile cu apă cărată în găleată. Totul e de un farmec inedit!

Ziua patru

Farmec pe dracu’! Ştiam că aşa se va întâmpla: după câteva zile de abureală în sfârşit m-am trezit! Realitatea e cruntă: doamnelor şi domnilor, ne aflăm în lumea a treia! Sunt într-o depresie totală. Nu mai vreau să ies din hotel deşi camera pute a urină.
(Ne-am mutat între timp la un hotel mai puţin luxos, că primul începea să ne sece de bani). WC-ul nu are ramă, robinetul nu are mânere. Oriunde te duci şi orice încerci să cumperi - eşti fraierit. Nu poţi să treci drept băştinaş ca în ţările europene. Se prind mai uşor aici...

Încerc să-mi păstrez buna dispoziţie, dar trebuie să fac eforturi. Berea continuă să fie bună şi asta mă bine-dispune. Dar nu pentru mult timp. Nu putem bea apă decât din sticle sigilate. Iar mâncarea - numai în restaurante curante (citeşte "scumpe"). Emily şi Tara se tot întâlnesc cu tot felul de doctori şi specialişti în domeniile lor de cercetare. Eu lucrez la fantomaticul meu documentar despre Camerun. Deocamdată fără nici un rezultat.

Telefonul celular pentru care Emily a plătit 140 de dolari nu funcţionează decât când are chef reţeaua, adică mai niciodată. (Asta după trei zile de umblat să îl activeze). Pe străzi - o mizerie de nedescris. Nu sunt trotuare, doar nişte şanţuri largi de ciment pentru scurgerea apei. De cele mai multe ori sunt folosite pentru scurgerea urinei: e bestial!

Ziua 5

Deşi sună a morală nu pot să nu o spun: nu judeca o ţară doar după primele impresii! Chiar dacă vestul pare o grădină în prima zi, nu trebuie decât să priveşti mai îndeaproape pentru a da de buruieni!

În Yaounde nu trebuie să te apropii prea mult, de fapt, chiar nu-i indicat! Încă de departe totul pute a nespălat. Chelnerii în restaurante, oamenii pe stradă, chiar şi "oficialii" locali din ambasadă. Bursierele americane pot trece acest lucru cu vederea considerându-l "a cultural thing" - o caracteristică a culturii locale. Vai de acea cultură, mă gândesc eu!

Nu-i uşor să fii nici o oaie albă înconjurată de negre. Căci e clar că aşa mă simt de fiecare dată când ies pe stradă: ţinta rasismului în sens invers. Toată populaţia face ochii mari şi te urmăreşte cu privirea, te fluieră, te acostează, te cheamă, uneori te înjură şi şuieră după tine tot timpul de parcă ar fi pentru prima dată când văd o persoană albă. Ca să scapi de ei nu poţi decât să mergi mai repede. Dacă vrei să treci strada te expui unui şi mai mare pericol. Traficul e atât de dezordonat şi de neîntrerupt că traversatul poate fi oricând ultima palpitantă aventură a vieţii tale!

În zonele mai calme încerc să admir modul de viaţă al localnicilor şi azi sunt curios să aflu ce este piatra calcaroasă de culoare alb-roză pe care o văd vândută pe lângă ananas, roşii, pastă de dinţi şi foarfeci pe una din multele tarabe ce împânzesc drumul. E pentru femei, vine răspunsul, de mâncare. Deci femeile mănâncă pietre în Camerun? întreb nedumerit. Nu, e ca un medicament pe care îl mănâncă din când în când. Aha, plec tot nedumerit, dar nu foarte sigur că vreau să mă mai dumiresc după această explicaţie.

Ziua 6

Cu cât ajung să cunosc mai bine Camerunul, cu atât îmi dau seama că noi românii avem o atitudine mult prea auto-critică la adresa propriului nivel de trai.

O săptămână în Yaounde

Ne-am mutat la o gazdă pe care o cunosc prin nişte prieteni din New York. Familia are trei copii şi o fată în casă, aşa că nu ducem lipsă de activitate continuă toată ziulica: strigăte, zbierăte şi urlături! Camerunezilor le place să urle unul la altul. De la balconul nostru se vede un deal întreg de cocioabe din pământ şi lemn dinspre care îmi parvin din când în când strigătele copiilor şi lătratul câinilor. Ce ciudat - am vrut să ne întâlnim cu Africa aceea pe care o vedem pe Discovery cu lei şi tigri, cu negri trăind simplu şi frumos în mijlocul naturii, cu antilope păscând şi papagali ciripind tot timpul deasupra capului - când de fapt Africa ce-am văzut-o până acum e ca o mahala mizerabilă prin care nu vrei decât să treci cât mai repede!

La cină am coborât cu greu neputând ignora faptul că mâncarea va fi incompatibilă cu gusturile noastre vestice. Am avut dreptate: masa consta într-o substanţă albă gelatinoasă pe care ei o mănâncă în loc de pâine (fu-fu), o pastă repugnant mirositoare, verde, închisă, de culoarea spanacului, la care îi zic ndole şi peşte (pe care de obicei nu-l pot mânca pentru că îmi ia ore întregi să separ oasele de carne - lucru pe care gazdele noastre îl privesc cu suspiciune, fiindcă ei mănâncă tot - inclusiv capul).

Ziua 8

Ne aflăm într-o casă mare de ciment care pare încă în construcţie, ca majoritatea caselor din Yaounde. Cele ce nu par în construcţie sunt un fel de colibe mici, acoperite cu tablă ondulată, cum se practica în ultima vreme şi pe la noi - deşi imaginea care rezultă e deplorabilă din punct de vedere estetic. Zonele de colibe acoperă mari porţiuni lângă drumurile principale, lângă hoteluri, în centru şi la periferie. Cu alte cuvinte - sunt peste tot.

Ca din senin, îmi amintesc de doctorul meu româno-american din New York căruia i-am povestit înainte de plecare despre viitoarea mea expediţie africană. M-a luat drept nebun. Adică eu, după ce cu atâta greutate am ajuns în sfârşit să am o oarecare situaţie în mult-râvnita Americă, să las tot ce am acumulat ca să mă duc în mizeria de Africa? Păi în Africa, spune doctorul meu, sunt insecte care deşi te protejezi cu plasă de ţânţari înfăşurată etanş în jurul patului tot intră şi ajung până la tine, te înţeapă, îţi bagă o malarie în tine de nu te vezi şi dus ai fost! Apoi în apă sunt paraziţi care subzistă în stare microscopică până ajung la tine în stomac, apoi se dezvoltă, devin larve, se urcă prin esofag până în cap şi îţi ies prin ochi! Ca să nu-mi mai spună de igiena practicată în Africa, de instalaţiile sanitare, de spălatul paharelor din restaurante cu nisip, şamd.

Din ce în ce mai mult încep să văd toate aspectele negative, toată mizeria şi nespălarea, sărăcia disperată (ca să îl citez pe agentul responsabil cu securitatea de la departamentul de stat) frica de boală (noroc că nu boala în sine, încă) şamd. Mai mult, medicamentele anti-malarie încep să-mi afecteze
vederea. Trebuie să mă duc la sora medicală de la ambasada americană să o întreb despre o altă alternativă.

Ziua 9

Mai bine tac...

Ziua 10

A trebuit să aştept până luni să ajung la ambasadă din cauză că totul e închis în Camerun de vineri de la 11 dimineaţa până luni la aceeaşi oră. De fapt angajaţii guvernamentali (adică majoritatea populaţiei din Yaounde) încep lucrul oricând între 10 şi 11 şi termină la 3 şi jumătate. Iar în timpul serviciului vorbesc cu noi, ne duc cu taxiul dintr-un loc într-altul, etc. Nu-i de mirare că ţara asta e într-o stare complet deplorabilă.

La ambasadă, portarul nu mă lasă să intru. Aici un portar are tot atâta autoritate cât directorul instituţiei. După încă o umblătură de două ore ajung în sfârşit în cabinetul medical. Sora nu e. E plecată în călătorie... Mă poate ajuta cu ceva asistenta sorei? întreb eu, gândindu-mă că dacă nici ea nu e acolo poate mă va ajuta femeia de serviciu. Dar miracol, asistenta sorei este şi mă ajută! Îmi dă un alt tip de medicamente anti-malarie, numite Savarine. Surâd la gândul că de acum înainte voi mânca prăjitură şi plec mulţumit.

Chiar dacă capitala e un dezastru, ingeniozitatea cameruneză nu întârzie să-şi facă simţită prezenţa: cel mai grăitor exemplu - sistemul de transport în comun. Nu există. Dar în schimb sunt taxiuri. Mai multe decât chiar în New York City. Şi funcţionează în felul următor: tu stai pe marginea drumului cu încă vreo zece-cinşpe alţii ca şi cum ai aştepta într-o staţie de autobuz. Când apare un taxi, acesta trece prin faţa tuturor în timp ce fiecare îi strigă şoferului unde merge şi cât e dispus să plătească pentru cursă. Şoferul calculează şi dacă vrea opreşte, dacă nu se duce mai departe. După ce te ia, taxiul opreşte din nou într-o altă staţie cu scopul de a .... culege alţi clienţi care merg în aceeaşi direcţie în care mergi tu. În acest fel fiecare călător plăteşte numai echivalentul a 25 de cenţi americani pe cursă, iar şoferul, când are maşina plină face vreo 3-4 dolari pe cursă. Bine-nţeles că maşina plină înseamnă 3 clienţi în spate şi 2! în faţă. Dacă este poliţie, unu din cei doi o ia pe jos până trece de poliţie, după care - reîmbarcarea! Dacă vrei o maşină care să te ducă direct şi numai pe tine de la A la B, plăteşti cam doi dolari.

Printre cele două sute şi ceva de limbi vorbite în Camerun (e ţara cu cele mai multe etnii din Africa) numai franceza şi engleza sunt oficiale, deşi în Yaounde engleză nu vorbeşte aproape nimeni. S-a ajuns în această situaţie pentru că ţara a fost jumătate sub administraţie franceză şi jumătate engleză. Yaounde se află în zona franceză. Şi ceea ce este şi mai ciudat e că primii colonişti care au avut sub administraţie Camerunul au fost nemţii! Ei l-au pierdut după primul război mondial la francezi şi englezi.

Ziua 11

Nu pot să mă abţin: de foarte multe ori şi în multe privinţe Camerunul seamănă perfect cu România pe vremea comunismului. Mă refer la organizarea administrativă: birocraţie peste tot! Funcţionarii guvernamentali nu fac nimic toată ziua decât să respingă cereri şi să primească cu căldură delegaţii străine. Peste tot lozinci patriotice în favoarea actualului preşedinte Paul Boya, un dictator exact ca toţi aceia pe care Ceauşescu se ducea des să-i vadă în vizitele sale "de lucru" în Africa. Mă întreb dacă cei doi nu s-au cunoscut chiar. Înainte de Boya era unul Ahijo preşedinte. Acesta a renunţat la putere (!) când a aflat într-o clinică din Paris că e bolnav. A cedat puterea lui Boya care a rămas în funcţie de pe la jumătatea anilor 80 până acum. Ahijo, după ce şi-a dat seama că nu e chiar atât de bolnav pe cât se credea a vrut să revină la putere. Dar a fost prea târziu. Boya a avut grijă de el...

Anul viitor sunt alegeri "libere". Uneori mi-e chiar milă de camerunezi.

Ziua 12

Tot ce există în Camerun există din necesitate: dacă rama la WC nu e complet necesară, se poate şi fără!
Dacă putem face duş cu apă rece la ce ne trebuie apa caldă? La urma urmei e îndeajuns de cald afară.
La fel cu mâncarea: de ce să semănăm şi să trudim în câmp când natura ne dă de la sine tot ceea ce avem nevoie? Banane, plantane, casava, papaya, guava şi alte fructe şi legume de care nici n-am auzit.
Adăugaţi peşte şi aveţi cea mai superba reţetă culinară imaginabilă!

Aş vrea să vorbesc puţin despre situaţia economică, dar nu cred că am foarte multe de spus...

Cât despre educaţie - prima universitate din Camerun a fost înfiinţată în 1965, după independenţă şi a fost singura în funcţiune până în 1992 când s-au mai înfiinţat alte patru. În prezent sunt cinci universităţi în Camerun, dintre care două în Yaounde.

Yaounde are o populaţie de peste un milion de locuitori, Camerunul în total are aproximativ 18 milioane.

Şi apropo, ştiţi cum îi zic camerunezii la pix? Bic - de la numele companiei care a început să-l comercializeze aici acum câţiva ani!

Când călătoreşti, compari. Românul compară foarte mult în defavoarea sa fiindcă călătoreşte în ţinuturi mai civilizate decât ale lui. Ah, de ce nu vin românii în Africa! S-ar simţi atât de bine că undeva e mai rău decât la ei! Ar vedea în sfârşit că avem un avans de câteva zeci, dacă nu sute de ani faţă de cel puţin 50% din populaţia globului!

Ziua 13

Impresiile mele din primele zile au făcut roată pe loc cam cu 180 de grade. Azi e nesuferit de cald, poluarea de la automobile face aerul irespirabil şi la gazdele noastre (ca şi în casele tuturor celorlalţi camerunezi de altfel) NU ESTE APĂ CALDĂ. Mai mult, WC-ul se află la o jumătate de metru de jetul duşului şi nici el, bineînţeles, nu are ramă. Am renunţat să mai pun hârtie igienică pe marginea WC-ului. Ce mai contează... Stau direct pe porţelan.

Încep să mă enervez că am venit într-o ţară din care toată lumea vrea să plece. Azi, la ambasadă, după ce mă cert din nou cu portarul, surprinzător, acesta vine după mine şi mă ia deoparte:
- România? mă întreabă. De-acolo vii, nu?
- Da, zic eu evaziv, neştiind unde vrea să bată.
- Păi cum îi pe-acolo? îşi transformă el faţa într-o grimasă expresivă.
Încep să înţeleg.
- Mai bine ca aici, îi zic eu puţin mândru şi oarecum confidenţial.
- Nu poţi... se apropie el de mine şoptind, să-mi faci şi mie o chemare pentru România?
- Să văd ce pot face, îi spun eu gîmditor... Să văd ce pot face, OK?
- Luis mă cheamă, zice în timp ce eu mă îndrept spre uşă.
- Bine Luis, mai vorbim atunci, salut!

Nu-mi vine să cred că cineva m-a rugat să-i fac chemare în România. Ah, cum mă simt de important! În sfârşit, intru zâmbind superior pe uşa ambasadei americane!

Vineri, 10 Oct., două săptămâni în Yaounde.

După ce-am plecat de la ambasadă ieri am avut un incident cu poliţia cameruneză. Mă întrebam oare când era să se întâmple... M-am oprit undeva pe margine de drum să filmez. Deodată în cadru apare un tip în uniformă care, normal, ridică capul şi mă vede. Strigă la mine. Eu închid camera şi dau să plec. Prea târziu, mulţimea era deja în jurul meu. Poliţistul, că asta era, vine şi dă să-mi ia camera. Nu i-o dau, dar el reuşeşte să pună mâna pe jumătate de cameră, mai precis pe ecran. Strigăm unul la altul. Deja avem spectatori în toată regula în jurul nostru, vreo 40-50! E palpitant! Emily dă telefon la ambasadă, la prieteni, la toate contactele noastre din Camerun.

Poliţaiul vrea camera sub pretext că am atentat la imaginea, şi în consecinţă, la viaţa lui. E interzis să filmezi obiective. Iar el era un obiectiv. Spun că şterg şi într-adevăr şterg imaginea în faţa lui. Nu-i de ajuns, el vrea camera. Apare o maşină, el vrea să mă împingă înăuntru. Eu nu mă las şi gata. Apare alt poliţist care-mi flutură în faţă o hârtie deşirată cam de culoarea şi calitatea hârtiei igienice pe care scrie "Poliţie". Mulţimea e de partea lor. Toţi îşi dau cu părerea ca să le dau filmul să-l ducă la developat. Nu pot percepe noţiunea de video deşi le arăt şi şterg ce am filmat. Apare şi un prieten de partea noastră. Lupta se încinge! În sfârşit, eu accept să îi dau caseta dacă îmi lasă camera. Vreau să îi iau numele ca să îl caut mai târziu, el îşi smulge ecusonul şi-l bagă în buzunar! Chiar şi aşa, nu pierd prea mult considerând că puteam ajunge în închisoare fără sentinţă şi ţinut un timp nedefinit până la proces. Aşa-i legea in Yaounde. Adică ia-o de unde nu-i!

Mergem să vorbim cu un colonel de armată. Din nou mă surprinde ce mult seamănă totul cu România comunistă. Acesta ne promite să facă tot ce poate să recupereze caseta. La un moment dat observ ca din greşeală că domul colonel poartă şosete cu chipul şi numele lui Osama ţesute alb pe negru pe material. Când ieşim îi menţionez acest fapt soţiei mele americance. Drept răspuns ea face ochii mari: de necrezut! Între timp, prietenul meu ne ajunge din urmă. A aflat numele poliţistului: Felix Efoumba de la staţia Condungu.

A doua zi primesc un telefon de la prietenul care a vrut să mă ajute. La sugestia colonelului s-a dus să recupereze caseta la poliţie şi l-au băgat la zdup. Mă sună din celulă. Poliţia vrea să mă vadă cu camera. Cert: apreciez loialitatea prietenului meu, dar eu pe mâna unor animale sub-cerebrale nu mă dau. Mă duc la ambasadă, care pare a fi din nou singura soluţie. Ambasada telefonează. Reţeaua de telefoane nu funcţionează. Aşteptăm, povestim, cântărim situaţia. Au cazuri din astea tot timpul, îmi spune ofiţerul de securitate. În sfârşit merge un telefon. Şeful staţiei de poliţie vrea să rezolvăm problema cu Felix Efoumba, care a fost lezat în persoana oficială care este. Eu le spun să lase dracului caseta, să-l elibereze pe prietenul meu, care apropo, este medic de meserie. După câteva ore de aşteptare, după-masă târziu, în sfârşit primesc veste că a fost eliberat. Răsuflu uşurat, dar pe drum spre casă în taxiul care mână ca un nebun printre lunatici mă ascund de fiecare dată când văd o uniformă. Toată forţa oficială din Yaounde a aflat deja despre palpitantul incident. Mă simt un prost printre tâmpiţi. Vreau acasă, m-am săturat. De ce să fac un film documentar despre Camerun? Ăştia se pare că nu au lepădat încă mentalitatea din zilele coloniale când albul era duşmanul şi negrul era cel exploatat.

Normal că nu există informaţii despre Camerun nicăieri. Toţi care încearcă să le transmită ajung în conflict cu forţele de ordine. Ce ordine... mă fac să râd... De abuz eventual. Eh, asta este... La ce altceva te puteai aştepta de la Camerun?