Lucian Maier este critic de film pentru LiterNet şi pentru revista Tribuna. A scris şi pentru Re:Publik, Cinemagia şi Echinox. Colaborează şi cu IDEA (artă+societate) pe probleme de artă contemporană şi cu Editura Idea ca redactor de carte.
În 2010 a fost membru al juriului secţiunii Umbre în cadrul TIFF, apoi a fost invitat în juriul presei în cadrul workshop-ului Aristoteles. În 2011 a fost membru al juriului competiţiei naţionale şi internaţionale a Festivalului de scurtmetraj Timishort. În cadrul ediţiei din 2011 a TIFF este membru al juriului Competiţiei Locale adresată deopotrivă cineaştilor amatori sau profesioniştilor care locuiesc, lucrează sau studiază în prezent în orice localitate din judeţul Cluj.
Marius Lobonţiu: Care a fost relaţia ta cu TIFF-ul de-a lungul anilor şi cum a evoluat?
Lucian Maier: Mergeam la filme din fragedă pruncie. Mă ducea fratele meu la început. Experienţa Star Wars la patru ani mi-o amintesc bine, din cauza lui Chewbacca; m-a speriat rău de tot maimuţoiul şi am început să plîng; fratele meu m-a calmat spunîndu-mi că e un personaj de-al nostru, e de partea noastră, nu o să mă mănînce. Apoi am învăţat protocolul şi am început să merg singur. Fiind pasionat de film, nu puteam decît să mă bucur că aveam un festin cinematografic în oraşul în care trăiam. Atunci cînd TIFF şi-a început activitatea eram student, cred că eram în anul doi. TIFF-ul se întindea numai pe şapte zile atunci. La începuturile TIFF-ului, din lipsă de bani, alegeam filmele cu atenţie. Mergeam în special la filmele din 3x3 fiindcă riscul de a vedea un film slab era redus şi aveam ocazia să descopăr autori care, în acele vremuri, erau destul de exotici pentru mine. Cînd TIFF-ul avea vreo trei ani am avut o "experienţă" David Lynch care m-a făcut să privesc cinematografia altfel. De atunci s-a schimbat şi relaţia mea cu festivalul. Am început să scriu despre filme, am început să particip la TIFF ca delegat şi acum cred ne înţelegem destul de bine. În 2010 am fost în juriul Competiţiei Umbre, iar acum, Iulia Rugină, Marian Crişan şi cu mine avem grijă de Competiţia Locală TIFF; vedem filmele înscrise în competiţie, alegem filmele care vor fi proiectate în festival, iar dintre acestea vom selecta cîştigătorii.
M.L.: Care a fost filmul (sau momentul) care te-a determinat să alegi o carieră de critic de film?
L.M.: "Experienţa" David Lynch, adică. Am văzut Mulholland Drive. Nu mi-a venit să cred că un film te poate trece prin toată stările psihice posibile. De la greaţă la teamă, de la contemplare la plăcere erotică. Am ieşit din cinema năucit, nu înţelesesem mare lucru din film, dar experienţa fusese totală. O delectare a simţurilor şi a minţii, o minte pusă în situaţia de a descîlci un puzzle deosebit. Următoarea zi am fost să revăd filmul. La fel de intensă povestea. La ieşire mi-am spus că filmul (în genere) chiar trebuie să fie un eveniment special dacă reuşeşte să te întoarcă pe toate părţile, dacă reuşeşte să te mişte în atîtea feluri. Aşa că am început să citesc cărţi de teorie cinematografică şi am hotărît că trebuie să îmi fac tezele şcolare - licenţă, apoi master, acum doctorat - pe subiecte cinematografice. Analiză cinematografică în care să folosesc instrumente filosofice. Apoi am mers treptat dinspre studiile cinematografice de şcoală spre critica de film cotidiană. Mai întîi a avut încredere în mine Ioan Pavel Azap, redactor la revista Tribuna din Cluj-Napoca. El mi-a pus la dispoziţie o rubrică în care să scriu despre ce vreau şi cum vreau. Apoi l-am întîlnit pe Răzvan Penescu şi am început o relaţie profesională deosebită, cu LiterNet.ro. Acum, odată cu acest TIFF, am lansat un site personal, lucianmaier.ro, colaborarea mea cu LiterNet urmînd să se desfăşoare în continuare prin intermediul acestui site.
M.L.: Ai predat un curs de film la facultatea de filozofie din Cluj. Cum se împacă filozofia cu filmul?
L.M.: Oriunde e vorba despre exprimare, despre constrîngerea unei realităţi să se înfăţişeze prin anumite semne - cuvinte, imagini - filosofia nu numai că are ce căuta, ci ar trebui să fie prezentă în mod obligatoriu. În discuţiile noastre, oricît de mult ne-am dori să transmitem o realitate, o istorie personală, nu putem să o facem nemijlocit. Mintea noastră nu operează cu materia realităţii. Atunci cînd privim în jurul nostru, obiectele pe care le vedem nu pătrund în interiorul nostru ca atare, în forma lor fizică. Vin in interiorul nostru sub formă de idei, sub formă de impresii despre ceea ce vedem. La rîndul lor, impresiile actuale nu sînt inocente, ele sînt determinate de bagajul cultural pe care îl avem, iar acesta, la rîndul său, poartă amprenta mediului în care am crescut. Aşadar, noi întotdeauna construim realitatea în raport cu experienţa noastră, iar experienţa noastră e un cumul de impresii sau de interpretări ale realităţii trecute. Materia realităţii şi materia minţii noastre sînt lucruri diferite. Dacă am avea acces la sferele realităţii, atunci mintea noastră ar trebui să şi producă realitatea. Cînd spui "un cal alb stă în faţa mea", calul ar trebui să apară. Nu se întîmplă asta. Cuvintele noastre sînt numai nişte semne care indică un lucru sau altul din realitate, care trimit spre ceva, obiect sau fiinţă. Cînd spunem "cal", activăm pe harta minţii noastre o imagine, imaginea unui animal. O imagine generală, un concept, care, în diverse contexte, are semnificaţii diferite. Dacă e cal alb, s-ar putea să îţi vină în minte ideea de Făt-Frumos, dacă e înaripat, te vei gîndi la Pegas şi la istoria acestuia, dacă ţi se povesteşte de un cal înşeuat pe care un călăreţ îl loveşte cu pintenii, te-ai putea gîndi la un cowboy sau la un muschetar în misiune. Dacă e vorba de semne, atunci e vorba şi de interpretare. Toate lucrurile pomenite aici circumscriu spaţii de interes ale filosofiei. În film, locul cuvîntului este luat de imagine. Lumea nu mai e semnificată prin cuvinte, ci prin imagini. Însă în spatele acestui nou discurs (al cinematografiei), stau tot realităţi, care aşteaptă să fie descoperite, prin care autorii filmelor vor să ne transmită anumite mesaje. Iar filosofia e interesată de codaje, decodaje, de ceea ce se află în spatele unei realităţi construite de o anumită minte, a unor autori. De asemenea, estetica este unul dintre copiii filosofiei, iar frumosul artistic ţine de estetică. În spatele oricărei arte stau concepte şi conceptualizări filosofice.
M.L.: Care crezi că a fost contribuţia TIFF-ului la evoluţia recentă a filmului românesc?
L.M.: Am putea merge statistic aici: dacă vom compara numărul filmelor româneşti prezente în primele ediţii ale TIFF cu numărul proiecţiilor româneşti de azi, putem constata că TIFF-ul are o contribuţie semnificativă. Cinematografia autohtonă a crescut odată cu el. TIFF e un eveniment sănătos. Ştim că sănătatea nu e molipsitoare, însă poate aici vom avea un caz special. Dacă e să comparăm TIFF cu festivaluri de aceeaşi vîrstă, nu stă rău deloc. Am fost la un festival în Polonia, la Wroclaw. Era New Horizons e cu un an mai mare decît TIFF. Conceptul din spatele său e destul de încîlcit, teribilist. Are o competiţie dedicată filmelor şocante, neconvenţionale, care deschid orizonturi noi. Dacă filmul e foarte bun, dar nu e şocant, dacă nu are ceva ieşit din comun în ceea ce prezintă, atunci nu poate intra în competiţie. Un Paris, Texas nu ar fi putut face parte din competiţia acestui festival niciodată, pe cînd filme precum Îngerul necesar sau L'enfance d'Icare / Copilăria lui Icar se încadrează în politica festivalului din perspectiva subiectului; chiar dacă din punct de vedere cinematografic sînt mult în urma unui proiect precum cel semnat de Wenders. Aşadar, din punct de vedere artistic, TIFF stă mai bine. Şi publicul TIFF e mai agreabil, face festivalul mai atrăgător. În schimb, în Polonia, organizarea e ceva mai bună. De la felul în care arată badge-urile pînă la rezervarea online a biletelor. TIFF organizează o competiţie de calitate, are durabilitate, e un proiect închegat; toate acestea atrag atenţia. La TIFF vin oameni care lucrează în cinematografia europeană. Astfel, e bine să fii la TIFF, e bine ca filmul tău, film românesc, să fie proiectat aici. Are şansa să fie văzut, să fie discutat. Lucrul acesta ar trebui să motiveze autorii noştri de film, să-i determine să lucreze şi să o facă din ce în ce mai bine. Dincoace de acest aspect, sînt şi premiile cîştigate acum cinci-şase ani de Puiu sau de Mungiu. După premiile respective, cinematografia din România şi festivalul prim al ţării devin şi ele mai interesante.
M.L.: După succesele internaţionale din ultimii ani, încotro crezi că se îndreaptă, în 2011, filmul românesc?
L.M.: Dacă e să stabilim drept etalon premiile de la Cannes de acum cinci-şase ani, atunci filmele recente ar trebui considerate foarte slabe. Fiindcă nu mai aduc premii de talia acelora. Însă vin şi acum filme care ţin cinematografia noastră în prim-planul festivalurilor importante: Morgen, Medalia de onoare sau Eu când vreau să fluier, fluier, filme premiate la Locarno, Salonic sau Berlin. E acum prezentat Film pentru prieteni al lui Radu Jude, care mi-a plăcut, e o palmă zdravănă aplicată României. Îmi place şi de Cristi Iftime, scurtmetrajele sale sînt foarte bune. Sînt şi contraexemple de cinema, Viaţa mea sexuală, La bani, la cap, la oase, Copilăria lui Icar în mare măsură. Totuşi, cred că e bine. Dacă am putea cuprinde toate filmele realizate în lume într-un an, cîte crezi că ar fi cu adevărat bune? Nu mai mult de zece procente. Încă douăzeci, treizeci de procente vor fi filme decente, pe care le poţi urmări, în rest s-ar putea să fie numai filme slabe şi foarte slabe. Cred că procentele astea sînt valabile şi la noi. Şi cred că şi de-acum înainte lucrurile vor sta la fel. Două-trei filme de reţinut o dată la unu-doi ani (cum sînt acum Aurora lui Puiu sau Film pentru prieteni al lui Jude, plus scurtmetrajele lui Iftime sau Adrian Sitaru), cinci-sase filme decente (cele premiate recent, filme amintite mai sus, plus scurtmetraje precum Apele tac, realizat de Anca Miruna Lăzărescu), în rest filme slabe (cum e Ursul lui Dan Chişu sau Copilăria lui Icar) şi filme foarte slabe (Europolis, Umilinţă şi cele pomenite mai înainte).
M.L.: Pe perioada TIFF-ului, ai oferit Vitrinei recomandări de filme în fiecare zi. Care sunt criteriile generale după care te ghidezi?
L.M.: Fiind vorba de zece filme, am vrut să adun istorii cît mai diverse. Nu toate filmele recomandate sunt filme care să-mi fi plăcut. Am recomandat Womb al lui Fliegauf, însă, pentru mine, e mai degrabă o glumă nereuşită. L-am văzut în festival la Londra şi auzindu-l pe regizor că a luat povestea filmului în serios mi s-a părut şi mai tristă situaţia acestei pelicule. L-am recomandat, totuşi, fiindcă e un film corect realizat, imagini splendide, un ritm intens al poveştii, cel puţin în prima lui parte. Şi, pînă la urmă, ca subiect, filmul e o curiozitate, chiar dacă la final va fi considerat o dudă. Asta mă interesează, aşadar: să fie tratări cinematografice decente, să fie filme provocatoare, chiar dacă nu toate sînt pe gustul meu, să fie unii autori consacraţi, urmăriţi, să acopere mai multe secţiuni ale TIFF-ului.
M.L.: Care sunt filmele tale preferate de la TIFF 2011, dintre cele pe care le-ai văzut deja?
L.M.: Filme preferate: Le quattro volte, Leap Year, Somewhere, Film pentru prieteni, The Temptation of Saint Tony. Din păcate, fiecare dintre filmele astea are anumite scăpări. În recomandările postate pe lucianmaier.ro înainte de începerea TIFF-ului, am arătat care sînt plusurile şi minusurile fiecărui film. Contabilizînd, aceste patru titluri au rămas recomandări certe pentru festival, sau, după cum e formulată întrebarea, aceste filme sînt preferatele mele din această ediţie, dintre filmele deja văzute prin alte festivaluri.
M.L.: Care sunt filmele de care eşti cel mai curios anul acesta la TIFF?
L.M.: Ca de obicei, sunt curios de competiţie. În 2010 m-am îndrăgostit de filmul cîştigător, Mundane History, realizat de thailandeza Anocha Suwichakornpong. Rareori am văzut un film atît de eclectic în ceea ce prezintă şi, totuşi, atît de bine legat formal, atît de bine susţinut la nivelul ideilor exprimate. Mi-a plăcut mult şi R., un film danez mai intens decît Un prophète, de exemplu, pe un subiect similar. În ultimii ani, multe din filmele mele preferate din TIFF au venit din competiţie. Cum a fost Whisky sau, mai recent, în 2008, Lake Tahoe. Din ceea ce rulează în afara competiţiei, aştept să văd Pina, ultimul film al lui Balabanov, Fochistul, cel al lui Bela Tarr, Calul din Torino, Pescuit nocturn al lui Park Chan-wook, concurent în secţiunea Umbre, sau filmul recent al lui Christoffer Boe, Alting bliver godt igen / Everything Will Be Fine. Şi ca să închei cu o idee potrivnică acestui titlu, nu e chiar atît de bine că se desfăşoară în paralel proiecţia Pinei şi meditaţia lui Lucian Ban pe temele lui Tarkovski.