Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Nu puteau rămâne în Cehoslovacia numai regizorii proşti


Doinel Tronaru, un interviu cu Jiří Menzel

03.06.2011
Adevărul literar şi artistic, mai 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cineastul premiat cu Oscar, în 1968, pentru filmul Closely Watched Trains descrie ce a însemnat la cehi "rezistenţa prin cultură", după înăbuşirea Primăverii de la Praga de către tancurile sovietice. Aflat la Bucureşti pentru a-şi prezenta retrospectiva de şapte filme, organizată de Centrul Ceh, regizorul Jiří Menzel, în vârstă de 73 de ani, a acordat un interviu pentru Adevărul literar şi artistic.


Doinel Tronaru: Care consideraţi că este particularitatea umorului ceh, care îl face atât de special, aşa cum îl întâlnim la scriitori precum Jaroslav Hašek, Karel Čapek, Milan Kundera şi Bohumil Hrabal sau la cineaşti precum Jiří Menzel sau Miloš Forman?

Jiří Menzel: Umorul ceh este de mai veche tradiţie, chiar de la scriitorul ceh Jan Neruda (1834-1891 - n. red.) s-a manifestat. Dar chiar şi înainte cehii au fost autorii unor cântece vesele, de petrecere, ale unor diverse parodii sau persiflări. În plus, am avut un teatru cu spirit umoristic, Teatrul Libertăţii, care m-a influenţat pe mine şi pe Miloš Forman într-un mod deosebit.

D.T.: Noi, românii, avem mai multe expresii: "râsu' plânsu'", "haz de necaz", "un ochi râde, altul plânge", "o, ţară tristă, plină de humor" (acesta este un vers dintr-un poet celebru). Credeţi că se pot aplica şi poporului ceh, de multe ori brutalizat de imperiile din jur, din Europa Centrală?J:
J.M.: Da, şi noi avem ceva similar: "pe faţă veselie şi în inimă tristeţe". Da, cu siguranţă.

D.T.: Aşadar, înseamnă că ne putem considera asemănători?
J.M.: Da, dar mai vreau să spun că umorul ceh este apropiat, sau asemănător, cu anecdotele evreieşti. Şi umorul, respectiv anecdotele, sunt singurul mijloc prin care am putut să luptăm cu nazismul şi comunismul.

D.T.: Credeţi că soldatul Švejk este simbolul poporului ceh, prin atitudinea sa confruntat cu absurdul politic, războiului şi al istoriei?
J.M.: Soldatul Švejk este numai una dintre forme. Dar, de obicei, umorul este mai inteligent la noi. De exemplu, există umorul practicat de Teatrul Libertăţii, la care m-am referit anterior, teatru care a luat fiinţă înainte de cel de-al Doilea Război Mondial şi care ştia să spună nişte lucruri foarte inteligente într-o formă deosebită.

D.T.: Care era relaţia dvs. cu scriitorii pe care i-aţi ecranizat - Bohumil Hrabal şi Vladislav Vančura - înainte de a-i ecraniza, ca simplu cititor?
J.M.: Pe Vančura l-am citit încă din copilărie, literatura lui este foarte complicată, şi personal nu am putut să îl cunosc, fiindcă el a fost executat în timpul războiului. Hrabal a început să-şi publice povestirile în reviste şi de la prima povestire m-am îndrăgostit de el. Apoi am început să colaborez cu el, ne-am apropiat şi, până la urmă, am devenit prieteni.

D.T.: Cum v-aţi despărţit de impresia puternică a lecturii pentru a găsi echivalenţele cinematografice ale textelor?
J.M.: Am învăţat la şcoală, la facultate, cum se face. Am avut profesori care au turnat filme după subiecte literare şi aceştia ne-au explicat cum trebuie prelucrat un subiect, o carte.

Nimeni nu poate să-şi depăşească propriul stilD.T.: De ce nu aţi părăsit Cehoslovacia după invazia sovietică care a înăbuşit Primăvara de la Praga, precum Miloš Forman sau Ivan Passer? A fost o alegere liberă sau una forţată?
J.M.: Miloš Forman a avut alte ambiţii. A vrut să fie într-adevăr un regizor de talie mondială, şi a avut această forţă să se impună. Eu nu aş fi avut această forţă. Deci eu am vrut să rămân acasă. Nu ştiu de ce în Cehia ar fi trebuit să rămână numai regizori proşti. Nu ştiu de ce regizorii buni, toţi, ar fi trebuit să plece la Hollywood. Da, a fost voinţa proprie. Şi Věra Chytilová a rămas... Da, şi nu numai noi doi, dar au mai rămas şi alţii.

D.T.: Consideraţi că tipul dvs. de umor, tandru şi nostalgic, mai depărtat de subversiunea practicată de Forman şi Chytilová, v-a făcut să supravieţuiţi mai uşor perioadei comuniste?
J.M.: Nimeni nu poate să-şi depăşească propriul stil. Eu nu pot să fac ceva ce nu simt sau ce nu mă reprezintă. Věra face filme ca Věra, Miloš ca Miloš.

D.T.: Da, dar a fost mai uşor, pentru perioada între 1968 şi 1969? Sunteţi mulţumit de felul în care aţi lucrat? V-aţi lucrat filmele aşa cum vi le-aţi dorit?
J.M.: Da, le-am făcut după dorinţa mea şi a trebuit să şi îndeplinesc nişte condiţii. Orice creaţie are anumite condiţii care trebuie îndeplinite; nu numai condiţii politice, dar şi condiţii financiare şi cetăţeneşti sau civile (în sensul că nu poţi să faci un film care să nu fie bun de nimic).

D.T.: Există ceva pe care l-aţi schimba, dacă aţi putea?
J.M.: Situaţia este astfel: după ce filmul este gata, aş prefera să-l mai turnez o dată sau s-o iau de la început. Pentru că orice film reprezintă un prototip după care pot fi făcute mai multe versiuni, mai multe variante. De aceea nici nu mă mai uit la filmele mele, pentru că văd greşelile lor.

D.T.: Revin totuşi. Aţi fost tentat vreodată să lucraţi în străinătate, măcar după 1990?
J.M.: Nu.

E greu să ai vecini pe ruşi

D.T.: Cum aţi primit şocul unui Oscar pentru filmul dvs. de debut? V-a fost greu să lucraţi la al doilea film?
J.M.: Eu din America m-am întors direct în studiouri, unde am început să turnez al doilea film, şi după ce l-am terminat au venit tancurile ruseşti şi viaţa s-a schimbat. Deci a fost o situaţie destul de neplăcută, dar şi comică, amuzantă.

D.T.: Anul următor, 1969, aţi turnat Skrivanci na niti / Ciocârliile pe sârmă, aşadar după invazie...
J.M.: A mai mers să turnez filmul ăsta, pentru că a existat o perioadă până s-a schimbat structura. Tocmai când am terminat filmul, au venit ultimii "noi" reprezentanţi ai autorităţilor, care au interzis filmul. Nu numai filmul meu, dar şi multe alte filme au interzis.

D.T.: Aţi resimţit vreodată, în anii '60, presiunea lui Miloš Forman, ca lider de generaţie, şi a subversiunii practicate de el în filmele sale? Exista o oarecare concurenţă, cu el şi cu Věra Chytilová?
J.M.: În momentul când Forman a început să facă filme, eu terminasem facultatea. Eu cu Miloš am început oarecum simultan să lucrăm. Îl admir foarte mult, pentru că el face filme cu o mare doză de ironie, iar eu nu pot să le repet. Cu Věra Chytilová am fost coleg patru ani la şcoală, la facultatea de film, ea juca oarecum rolul de apărătoare, de protectoare, mă proteja.


D.T.: Ce părere aveţi despre cariera americană a lui Forman?
J.M.: Este bine că Forman se află în America, pentru că în Cehia n-ar fi putut să facă filmele pe care le face acolo. Şi a făcut filme frumoase, care îmi plac foarte mult.

D.T.: Care ar fi diferenţele dintre sistemul de producţie al unui film, înainte de 1968, între 1968 şi 1989 şi după 1989?
J.M.: Până în 1989, filmul era produs de stat, iar noi, cineaştii, eram salariaţi la stat. După anul 1989, totul s-a privatizat şi cei dintre noi care am dorit să facem un film l-am făcut pe cont propriu, pe spezele proprii, ceea ce a fost mult mai complicat, mai greu.

D.T.: Dar în anii Primăverii de la Praga exista o colaborare mai bună cu autorităţile comuniste, care s-a schimbat în rău după invazie? Totuşi, partidul lui Dubcek aflat la putere era partidul comunist...
J.M.: Sigur, era o colaborare mult mai uşoară decât înainte. După 1969, regimul a devenit din ce în ce mai dur şi s-a ajuns în situaţia să înceapă să interzică filme. Totul a devenit tot mai rău şi a fost emis un document oficial care zicea că anii '60 a fost perioada cea mai proastă din cinematografia cehă. Filmele au început să fie influenţate de comunişti, în sensul că comuniştii au început să dicteze cine trebuie să facă filme. Au existat nişte regizori mai în vârstă care, totuşi, au acceptat unele lucruri, numai pentru ca să poată să facă filme. Din cauza asta, câţiva ani nici nu am făcut filme. Nu pentru că n-ar fi vrut Brejnev sau Husak, dar colegii noştri nu voiau să facem filme.

D.T.: Credeţi că dacă nu ar fi existat invazia sovietică Cehoslovacia ar fi putut deveni, atunci, o ţară democratică?
J.M.: Aşa am crezut. Dar situaţia nu este chiar net alb/negru şi cred că libertatea extinsă ar fi dus la crearea unor conflicte. Şi nu îmi închipui cum s-ar fi terminat. Fiindcă noi nu suntem singuri în Europa, suntem înconjuraţi de alte ţări pe care trebuie să le respectăm. Nu pot să-mi închipui. Poate că un proces similar s-ar fi produs şi în Germania Democrată şi în Ungaria, şi treptat apoi s-ar fi dezvoltat situaţia care există astăzi. Dar când ai ca vecini Uniunea Sovietică nu merge... Când ai ca vecin pe rus, care rus crede că poate să te domine, este foarte greu.

O vieţuire cu Stan şi Bran

D.T.: Care a fost relaţia dvs. cu mişcarea Charta 77 a lui Václav Havel şi cu Havel însuşi?
J.M.: Eu m-am cunoscut cu Havel din vedere, dar nu pot să zic că am făcut parte din cercul lui restrâns. Dacă aş fi făcut parte din cercul lui restrâns, n-aş fi putut să lucrez, să filmez. N-aş fi putut să fac aceste câteva filme care sunt prezentate astăzi aici, la Bucureşti.

D.T.: Cunoaşteţi filmele "noului val" românesc, din anii 2000?
J.M.: Un singur film am văzut, 432, de Cristian Mungiu. Mi-a plăcut filmul pentru că evocă realitatea în care trăiam, dar pentru gustul meu este prea trist. Îi lipseşte privirea de perspectivă, dar apreciez, totuşi, filmul acesta.

D.T.: Dacă ar fi să alegeţi un film pe care să-l luaţi pe o insulă pustie, care ar fi acela?
J.M.: Aş lua filme cu Laurel & Hardy (Stan şi Bran - n. red.), dar, în principal, aş lua cărţi cu mine, nu filme. Mai există, totuşi, filme care mă ajută să supravieţuiesc. Ar mai fi şi [[Amarcord]], al lui Federico Fellini.


Premiat cu Oscar

Jiří Menzel este - alături de Věra Chytilová şi Miloš Forman - cel mai important nume al legendarei mişcări cinematografice a "noului val" ceh din anii '60, subversivă şi contestatară la adresa regimului totalitar cu armele satirei şi ale ironiei fine, tipice aşa-numitului "umor ceh". Filmul său Closely Watched Trains, după Bohumil Hrabal, a câştigat în 1968 Premiul Oscar pentru film străin (rarisim pentru o ţară din lagărul sovietic), certificând astfel succesul pe plan internaţional al tinerei generaţii de cineaşti cehi.

Spre deosebire de alte figuri majore ale curentului care au emigrat după înăbuşirea Primăverii de la Praga de către tancurile sovietice (1968) - Miloš Forman, lansat într-o prodigioasă carieră americană, şi Ivan Passer -, Menzel şi Chytilová au rămas în Cehoslovacia comunistă şi au continuat să facă filme admirabile. O lungă prietenie l-a legat pe cineast (Menzel este şi un reputat actor, care a apărut în 67 de filme) de scriitorul Bohumil Hrabal, din opera căruia a ecranizat şase titluri, câteva dintre ele putând fi văzute şi în aceste zile de cinefilii români.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer