Cînd eram copil, stăteam pe malul Prutului privind spre URSS. Urmăream viaţa locuitorilor ultimei case din Uniunea Sovietică şi pîndeam intrarea în RSR a trenului de Moscova. Priveam cu multă invidie călătorii ascunşi după perdele. Strigam la ei să arunce bomboane şi, rar, pentru că de multe ori geamurile erau închise, mă alegeam cu una. Mulţi ani mai tîrziu, am ajuns să îi invidiez pe cei care urcau din Chişinău în trenul spre Moscova, în timp ce eu îl luam pe cel spre Bucureşti.
Trenul Chişinău-Moscova nu este la fel de cunoscut precum Transiberianul sau Orient Expres, dar este unul dintre cele mai lungi din Europa. Are 21 de vagoane şi peste o mie de călători pe cursă. În replică, singurul tren ce pleacă din Chişinău spre Bucureşti are 8 vagoane şi vreo 300 de locuri care extrem de rar sînt ocupate. Spre Rusia pleacă zilnic patru trenuri a 21 de vagoane, toate pline ochi, iar de multe ori biletele sînt epuizate cu săptămîni înainte. Trenul de Moscova îmi pare deseori un spectacol ce se joacă cu casa închisă. Oamenii ajung să se cunoască, unii se căsătoresc chiar, iar alţii rămîn prieteni o viaţă întreagă, botezîndu-şi copiii unii altora. Am întîlnit multe femei care se întorceau să nască în Moldova. Trenurile spre capitala Rusiei sînt pline de moldoveni care merg să muncească în special în construcţii, salariile fiind mari, chiar şi pentru Uniunea Europeană. Rar auzi un cuvînt românesc în acest tren.
Vagoanele de fabricaţie RDG străbat calea ferată din fosta URSS de aproape o jumătate de secol. Unele au cuşete cu două şi patru locuri, în timp ce altele au paturi pe două niveluri de-a lungul vagonului. În acestea vezi tot, dintr-un capăt în altul. Un fel de cămin de nefamilişti pe boghiuri. Mirosul este greu: un amestec de sudoare, ceapă, votcă, slănină, mîncare gătită şi toalete nespălate. Căldura este şi ea de nesuportat, căci ferestrele nu se deschid.
Românii nu vorbesc rusa
Imediat ce pleacă trenul în cursă, însoţitorii de vagoane (pravodnik) se strîng într-un cupeu, ca într-un ritual, şi cinstesc un păhărel urmat de o gustare. Abia apoi călătorii primesc albiturile (setul de cearşafuri). În vagonul nr. 5, unde soarta m-a repartizat, mă gîndesc la primul meu drum spre Moscova. Atunci călătorisem cu o doamnă de vreo 40 de ani, Liudmila, ce pleca la muncă în Rusia, exasperată de lipsa totală de perspective din Moldova. Acum, în cuşetă eram trei persoane. Însoţitoarea a venit şi a înmînat tuturor călătorilor o declaraţie ce urma să fie dată de fiecare, grănicerilor ucraineni. La Valcinet însoţitoarea ne-a dat paşapoartele.
După controlul moldovenilor, foarte sumar de altfel, a venit rîndul ucrainenilor la Moghilev Podolsk. Călătorii aşteptau întrebările grănicerilor ca nişte inculpaţi fără vină în faţa judecătorilor din tribunalele populare. "Unde mergeţi?" "La Kiev." "Ce faceţi acolo?" "Încă nu m-am hotărît, dar sigur ajung la Lavra Pecearsk..." A intervenit şi însoţitoarea care aproape a urlat în moldoveneşte: "De ce minţi că eşti român?". "Păi, sînt." "Nu eşti..." "Dar cum nu sînt dacă am paşaport..." "Unde ai văzut român să vorbească rusa?" "Uitaţi-vă în paşaport" - i-am spus. "Ce, crezi că eşti primul fugit în România? Toţi vă luaţi acte. Eşti modovean de-al nostru..." "Aici poate că nu vă înşelaţi. Sînt mai moldovean decît sînteţi dvs." Însoţitoarea a izbucnit într-un rîs nebun, iar grănicerul ucrainean s-a îndepărtat bodogănind şi împingînd cu mîna călătorii ce se adunaseră la uşa compartimentului.
Mi-am amintit cu acea ocazie de scandalul pe care mi l-a făcut la prima călătorie un grănicer ucrainean. La Briansk, în trenul ce mă aducea de la Moscova, ucraineanul insista că am nevoie de asigurare medicală. În cele din urmă i-am plătit 90 de ruble, iar în dreptul semnăturii am scris cu caractere latine, mare - PULA. Revoltat, ucraineanul mi-a spus că trebuie să facem o altă asigurare. "Nu înţelegi? Aşa semnez eu, chiar dacă facem alte o sută." A cedat pentru că mai importante decît semnătura erau, nu-i aşa, rublişoarele.
Vagonul-restaurant
Închipuiţi-vă o cantină muncitorească. Banchete de muşama lustruite de fundul, probabil, al milioanelor de clienţi, foşti şi actuali membri ai adevăratei clase muncitoare, ce au stat pe ele în ultimii zeci de ani. Vagonul avea perdeluţe albe pe care erau imprimaţi struguri şi numele ţării - MOLDOVA. Pe pereţi, reclame în rusă şi în română: "Îţi aminteşti de cei dragi? Expediază-le atunci bani în ruble pe teritoriul Rusiei şi peste hotarele ei". De-a lungul vagonului, de tavan erau spînzurate hîrtii de muşte care se clătinau, pline de insecte, ca pendulele unui ceas.
Pe la 9,50, pe cînd trenul străbătea pustietatea ucraineană cu sate ce păreau abandonate şi kolhozuri distruse, am intrat în vagonul-restaurant. Un tînăr simpatic, scund şi îndesat, îmbrăcat cu o ie moldovenească cu mîneci largi, m-a întrebat dacă vreau să mănînc sau dacă doresc doar ceai ori cafea. "Păi, aş mînca ceva" i-am spus. Băiatul a dat din cap a înţelegere şi s-a întors spre o banchetă unde dormea o femeie grasă. Cu o mişcare rapidă i-a fript o palmă la fund, mai mult şfichiuind-o cu vîrful degetelor: "Trezeşte-te, fă, şi găteşte ceva că oamenii vor să mănînce". Femeia s-a îndreptat rapid spre bucătărie încercînd să se sprijine de mese. Băiatul a adus şi două cafele la care a adăugat mîndru şi cîte o mică ciocolată moldovenească "Bucuria". Pentru a ne "crea" posibilitatea de a ne simţi bine, a dat la maximum televizorul legat la un dvd. Muzica s-a revărsat asupra noastră. Pe ecran am citit că formaţia Poloboc era cea care ne întreţinea. "Moldoveanu\' cît trăieşte toată viaţa lui munceşte... să mai bem un pahar cu vin şi să ne înveselim... oamenii se veselesc pe pămînt moldovenesc, aleleiiii." După vreo jumătate de oră ne-am retras.
Căldura din vagonul de dormit ne-a făcut însă să revenim la restaurant. Ne-au urmat şi alţi călători. "Ne asfrijim de cald aici"- s-a plîns o femeie. Ca şi cum nu ne-ar mai fi văzut pînă atunci, băiatul în ie moldovenească ne-a făcut o primire care ne-a lăsat - vorba moldoveanului - crăcănaţi. "Staţi să întreb să văd dacă lucrăm, că noi avem azi închis!" Bucătăreasa ne-a informat că era şi mîncare. Băiatul ne-a adus friptura, două bucăţi mici de carne în fiecare farfurie şi cartofi fierţi, iar apoi s-a dus după tejgheaua barului din colţ, de unde supraveghea reacţia noastră la înghiţirea bucatelor. De după perdeluţa care lăsa să se vadă o parte din sticlele cu băuturi a scos absent un spray de gîndaci şi a citit eticheta. "E bun de ceva? E frişcă, bănuiesc" - i-am zis. "Aaaa, nu" - mi-a spus el şi mi l-a arătat. "E pentru gîngănii." L-a pus înapoi şi cînd a văzut că am împins farfuriile, a venit la noi şi a întrebat: "Mai mîncaţi?" "Nu" - i-am răspuns într-un glas. "Ei, să vă fie de bine" - ne-a urat el. Cu mîna dreaptă a înşfăcat farfuriile în care mîncarea a rămas ca şi neatinsă. În drum spre capătul barului, unde bănuiam că le dădea la gunoi, cu o mişcare bruscă a aruncat mîncarea pe geam, după care a azvîrlit farfuriile în chiuvetă.
Vraciul
Greu îţi dai seama pe întinsul fostei URSS ce hram poartă fiecare. Orice mocofan cu faţă de tractorist, îmbrăcat în "tradiţionalul" trening devenit un fel de uniformă, poate fi luat drept kolhoznic. Am întîlnit însă şi ofiţeri superiori de poliţie, deputaţi în raioanele locale, oameni de afaceri şi multe alte categorii sociale, astfel încît înainte să îmi dau cu părerea, studiez bine numărul de fermoare de la trening. În vagonul-restaurant şi-a făcut apariţia un bătrîn cu o servietă de metal. S-a aşezat pe scaun şi le-a explicat celor interesaţi că le poate depista afecţiunile. A scos o hîrtie cu antetul Rusiei şi a adăugat că e recunoscut pentru "tratamentele lui". Primul care s-a aşezat la masă a fost un moldovean. "Consultaţia" trebuia însă achitată înainte. 90 de ruble. Cu o bucată de cîrpă aspră, un fost prosop, vraciul a început să frece energic palmele pacientului şi i-a aşezat în fiecare mînă cîte o ţeavă conectată la un aparat. A comutat un buton, iar acul se mişca precum cel de la vechile radiouri. "Nu ai probleme decît cu ficatul" - i-a spus vraciul. Moldovenii creduli începuseră să facă deja coadă la masa vraciului care a cerut o bere, chiar dacă acorda consultaţii. Bucătăreasa, băiatul în ie şi vreo doi clienţi i-au umplut rapid buzunarele moşului. Rămas fără clienţi în 15 minute, moşul a terminat berea, s-a şters la gură cu podul palmei, procedeu steril, cu siguranţă, şi s-a adresat bărbaţilor: "Vă pot măsura şi potenţa, dacă vreţi". În hohotele de rîs, băiatul de la restaurant i-a spus: "Ia vezi că te cobor acuş. Ia plăteşte staţionarea că nu ai mîncat şi ne-ai luat şi banii".
Am rîs înfundat şi i-am cerut băiatului o bere. Inspirat parcă de vraci, băiatul a cules două pahare de pe bar, foste borcănele, s-a uitat la ele, a suflat praful şi le-a şters în interior cu marginea de jos a capotului ce atîrna de un cui. "Capotul e al bucătăresei ori a lui Petru cel Mare?" - l-am întrebat. "Nu-i de purtat" - a spus el fără să ne ofere mai multe amănunte. O bătrînă, care permanent a stat într-un colţ şi a chicotit, a fost alungată din vagonul-restaurant. "Fă, e o petrecere la vagonul 7. O fată a ajuns la majorat şi a comandat bere. Ia căruţul şi marş acolo şi nu te mai pricoli atîta. Nu-ţi aştepta pensia în vagonul meu" - i-a zis autoritar un bărbat care părea să aibă un rol însemnat în tren. Petrecerea la care se dansa şi pe hol şi pe lîngă care am trecut şi noi mi-a amintit de o scenă din Moscova nu crede în lacrimi, cînd, în lipsa spaţiului, invitaţii la nuntă stăteau la masă şi în holul blocului de locuinţe.
Tatiana
Însoţitoarea de vagon, Tatiana, era o tînără frumuşică foc. De statură mijlocie, cu ochi negri, brunetă cu părul strîns în coadă, îmbrăcată cu o bluziţă albă de lucrător la căile ferate şi o fustă neagră mai potrivită pentru o văduvă decît pentru ea. Tatiana avea o muncă similară cu cea a unei femei la o cîrciumă din orice staniţă. Făcea focul în cuptor dacă era frig şi încălzea samovarul ca un fel de recepţioneră la un han. Spălatul toaletelor, strînsul gunoiului, împărţirea şi recuperarea albiturilor o făceau să doarmă iepureşte. "Nu-i greu pentru dumneata aşa muncă?" am întrebat-o. "Şi dacă mă mărit, îmi face bărbatul treaba" mi-a replicat ea zîmbind. "Cînd vă întoarceţi la Moscova, pot să vă rog să îmi luaţi ceva?" "Apăi, nici nu ies din tren că stăm doar şapte ore. Abia de mă odihnesc oleacă" - mi-a spus Tania. "Ce muncă! Străbateţi Rusia, ajungeţi la Moscova şi nu o vedeţi decît de la geamul vagonului" i-am zis. Eram aproape convins că îmi va da o replică în care cu siguranţă va folosi cuvîntul soartă ori viaţă. "Asta-i viaţa şi n-am timp de gînduri."
Întîlnire în trenul de Moscova
Într-unul din drumurile făcute între vagonul-restaurant şi vagonul-dormitor, am fost oprit de o tînără roşcată. "Vă cunosc parcă" - mi-a spus ea într-o română uimitor de curată, lucru care, de ce să nu recunosc, mă cam speriase. "Poate mă confundaţi", i-am replicat. "Nu, nu, mi-am amintit. Sînteţi de la RFI. Eu am fost studentă în România, la Litere, şi în urmă cu cîţiva ani am venit cu colegii basarabeni să vă colindăm" - mi-a mărturisit tînăra. M-am aşezat pe banchetă şi am început să depănăm amintiri. "Ce ai făcut la Moscova? Cu munca?" - am întrebat-o. "Ehhh, aş vrea eu. Lucrez la Chişinău ca translator. În România sîntem priviţi cam rău. La Chişinău - cam la fel, pentru că am studiat în România. Aş vrea să îmi găsesc de lucru la Moscova. Acolo măcar se plăteşte bine." Amintirile iar mă dau peste cap în timp ce o ascult. Mi-am adus aminte de o prietenă din Moldova, Tatiana Zaitik, care a urmat Facultatea de Jurnalism la Iaşi. A plecat apoi la Murmansk şi s-a căsătorit cu un băiat care lucrează pe unul din submarinele ruseşti. Sper să o vizitez odată. Trenul Chişinău-Moscova este de multe ori asemănător cu o biserică. Îţi aminteşti de toţi şi te rogi pentru sănătatea lor.
Moscova-Chişinău via Tiraspol
Unele dintre trenurile ce circulă de la Chişinău spre Moscova şi retur trec prin Tiraspol. Agenţii autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene sînt spaima călătorilor. Mai răi chiar decît ucrainenii. Am trecut şi eu prin această experienţă. Cred că în gara din Tiraspol ar putea fi înfiinţat un muzeu al comunismului. În trenul ce mă aducea, în februarie, de la Kiev, a urcat în gara din capitala secesionistă o haită de lupi. Parcă îşi predau din generaţie în generaţie veşnicele haine lungi de piele, odată cu metodele NKVD-iste. M-am întrebat de multe ori: dacă ai căuta cu atenţie prin căptuşelile hainelor, în buzunarele răscusute, nu ai găsi cumva mandate de arestare încă de la "marea teroare din 1937"? "Român? Ce cauţi tu în RMN? Cum îţi permiţi să intri fără viză?" - s-a răstit la mine un agent. "Păi, vin de la Kiev şi cobor la Chişinău. Ce treabă am eu. Şi arătaţi-mi, vă rog, cum este viza de Transnistria să ştiu data viitoare." Următoarea comandă a agentului nu a putut fi alta decît: "Goliţi-vă buzunarele". Privirea i-a rămas pe cele cîteva zeci de grivne. "Aaa, luaţi-le dvs. că eu nu revin la Kiev şi nu mai am nevoie de ele." "Ai dreptate" - mi-a spus el ca şi cum ar fi ştiut de planurile mele de viitor.
Trenul Chişinău-Moscova vs Bucureşti-Praga
La cîteva săptămîni după revenirea de la Kiev, viaţa m-a purtat spre Praga. M-am îmbarcat în trenul Bucureşti-Budapesta-Praga, iar peste 24 de ore meditam deja la diferenţele dintre trenuri şi oameni. Însoţitorul de vagon, un bărbat de vreo 50 de ani, grizonat, a avertizat toţi călătorii: "Să staţi cu uşile închise noaptea că se jefuieşte şi eu nu pot interveni". "Cum, aşa se jefuieşte?" - am întrebat şocat. "Da, la unguri intră, noaptea, peste călători" - mi-a răspuns. "Păi, eu nu am pomenit aşa ceva. Merg des cu trenul de Moscova şi nu am auzit..." "Păi, e altceva" - m-a întrerupt însoţitorul. "Odată au încercat să jefuiască într-un tren şi însoţitorii moldoveni i-au bătut aşa rău, că şi-au cerut scuze de la poliţişti cînd i-au predat în prima staţie" - mi-a spus românul.
Vagonul-restaurant, unguresc, strălucea de curăţenie. Era o linişte absolută şi parcă nu îmi venea să cred că nu auzeam melodii ale formaţiei Poloboc. Responsabilul - aveam să aflu că îl cheamă Sandor - semăna leit cu Troţki. În lipsa clienţilor se delecta cu revista Erotika Parade - szeptember, 599 ft. Aş putea să mă pun la curent şi cu ultimele curve din Ungaria" - m-a luat gura pe dinainte, ca de obicei. Cu o voce de copil căruia i se ia jucăria şi se pregăteşte să plîngă, Sandor mi-a spus: "Poftim".
La întoarcerea de la Praga, însoţitorul nu m-a crezut că sînt român. "Uite cum vorbeşti. Eşti moldovean de peste." "Păi, uite paşaportul. Vezi că scrie că locul de naştere este Iaşi" - i-am spus. Însoţitorul a răsfoit paşaportul plin de ştampile de Moldova şi mi-a dat verdictul: "E clar că eşti mafiot!". Inutil să încerci să schimbi opinia unui însoţitor, fie el în trenul Praga-Bucureşti, fie în Moscova-Chişinău.