Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întăreşte nişte stereotipuri, şi spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat şi îmbunătăţit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hăţişul de cuvinte după un înţeles.
Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex şi mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge şi mai departe. Dar şi aşa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci şi cel de auto-documentare şi cizelare a înţelesului textului. (Cristian Lupşa)
Eu cu sora mea mai mare
E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, şi reuşim, într-un sfârşit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei şi cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem "treburile femeieşti".
"Andreea, tu de ce nu ai păr aici?", mă întreabă mama speriată.
"Lasă-te de glume d-astea, că nu ţine!", i-o retez eu.
"Mami... nu glumesc, pune mâna."
Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap şi ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 "găuri," de mărimea unor nuci.
Google-ul este prima sursă pe care îmi vine în gând să o consult. Caut frenetic poze cu afecţiuni care să semene cu a mea. Găsesc "alopecia areată," o boală autoimună. Sistemul meu imunitar crede că foliculii sunt corpuri străine şi îi omoară. Până acum nu s-a găsit un remediu eficient, pentru că şi cauza este încă un mister.
Deci n-am să mor. Cel puţin nu din cauza asta. Dar ce mă fac dacă rămân cheală? Tata mă încurajează în timp ce se freacă în talpă de tocul uşii de la balcon: "o să fii precum cântăreaţa cheală". Mama abia se abţine din plâns. Din acest tablou de familie a lipsit, pentru puţin timp, personajul de ale cărui reacţii mă temeam cel mai tare:
"Să nu te întrebi de ce!" îmi reproşează Dana, sora mea mai mare. "Atâtea nopţi pierdute, fumul de ţigară pe care îl inhalezi în locurile descreierate unde mergi şi faptul că mănânci numai tâmpenii cred că ţi-au răspuns," mi-o şi imaginez la celălalt capăt al telefonului, tolănită pe un fotoliu şi în mână cu o carte de tipul Cum să avem viaţă veşnică.
"Eşti nebună, lasă-mă!", îi dau replica furioasă. "Ce treabă are una cu alta, nu auzi că apare la tinerii sănătoşi? Pur şi simplu o ia sistemul imunitar razna, fără o cauză anume. La policlinică, mi-a zis doctoriţa că şi puştiul de 2 ani al prietenei ei a păţit aceeaşi chestie. Ăla ce viaţă destrăbălată mai are, a?"
O sunase mama, să se plângă că fata ei mai mică "e pe moarte". Dana, (toată lumea îi spune Dana, deşi ea preferă Daniana) mai mare cu 5 ani şi 3 luni, venea acum să îmi zică: "ţi-am spus eu!". Le zic să mă lase în pace şi mă închid în cameră.
Am crescut la Corneşti, o mică comună dâmboviţeană. Mama are 4 surori şi un frate, iar verile, gaşca de nepoţi (dacă stau să număr depăşim 20), umplea bătătura bunicii care ne alerga cu un ciomag în mână, încercând să ne pună la treabă. Dana era cea mai mare dintre nepoţii "Ghemuleştilor" (poreclă după care era cunoscută în sat familia mamei) şi încerca mereu să preia comanda când bunica era la sapă. Ne punea să citim, să dormim la prânz sau să ne strângem jucăriile, chiar dacă trebuia să ne fugărească prin porumbul din spatele casei ca să ne convingă.
Dana a fost un copil-exemplu. La grădiniţă, era ordonată şi venea mereu cu jucăriile acasă. În schimb, eu pierdeam mereu câte una, iar casa era un dezastru ori de câte ori rămâneam singură. Din cauza asta, mama îmi spunea că seamăn cu familia din partea tatei, cu "Ciupercanii".
Sor-mea este brunetă, cu părul creţ, ochii migdalaţi, nasul cârn, buzele late. Când mergeau ai mei cu ea la mare se înnegrea atât de tare, încât toată lumea credea că e negresă. Cum a arătat că are abilităţi de gospodină, mama şi-a zis cu mândrie că este o "Ghemuleasă" veritabilă. Străbunicul din partea tatei era singurul din familia noastră cu ochii verzi, iar eu singura care l-am moştenit. Părul meu şaten stă drept în faţa buclelor negre ale soră-mii.
Până am împlinit 19 ani, am împărţit aceeaşi cameră cu Dana. Ne-au luat ai noştri paturi suprapuse când nu am mai suportat. Sor-mea mă tachina mereu, zicându-mi că mă pupă în fiecare noapte, când eu dorm. Am ales patul de jos, mi-e frică de înălţime.
În facultate, Dana se trezea în fiecare zi la 5 dimineaţa să aerisească camera şi să citească din biblie. Nu conta că era vară sau iarnă, ea deschidea larg geamul şi, uneori, mă obliga să ascult pasaje întregi. Îmi spunea că trebui să mă culc înainte de ora 10, că ăla e cel mai bun somn, iar dimineaţa să o folosesc pentru lucruri utile. Discuţiile astea se transformau întotdeauna în certuri violente. Dar am avut şi momente în care îmi dădea şi "altfel" de lecţii de viaţă.
Eram în clasa a cincea, imediat după sfântul Ion, zi onomastică pe care tata o sărbătorea pe atunci cu mare fast. Avea nişte prieteni lăutari, iar el întregea formaţia cântând la flaut. În acel an, tata a primit o sticlă de whisky (Teachers, parcă) de la un Neamţu', un prieten din America. Venise la set cu un pahar, "d-ăla ca-n filme", spunea bucuros tata. "Să nu bea nimeni din paharul meu, aţi auzit?"
Tata n-a apucat să se bucure prea mult de pahar. Într-o dimineaţă, m-am dus direct la bucătărie, am pus lapte, 2 gâturi de whisky şi două cuburi de gheaţă în paharul interzis. Făcusem asta la ţară cu o verişoară din Ploieşti şi îmi plăcea mult. Paharul, umplut cu lăcomie, mi-a alunecat şi s-a împrăştiat pe jos, disturbând lectura Danei. Speriată, a dat buzna în bucătărie şi m-a întreabă dacă sunt bine. După-amiază, când a venit momentul confesiunii, Dana s-a dus în faţa tatei şi i-a spus că ea l-a spart.
Cititul bibliei în fiecare zi avea să aibă un punct culminant destul de previzibil, pentru mine. Dana i-a şocat însă pe ai mei când a decis să renunţe la ortodoxie, ca să devină adventistă de ziua a şaptea. Felul în care priveşte Dana religia înseamnă absenţa unei cariere profesionale, supunerea în faţa bărbatului şi păstrarea cu sfinţenie a zilei de sâmbătă, Sabatul, zi consacrată odihnei şi ceremoniilor cultului.
La botez, am fost alături de ea. A venit şi mama. Apoi am mai fost de câteva ori, când Dana a ţinut nişte prezentări în faţa "fraţilor" ei. Au trecut însă ani buni de când nu am mai călcat într-o biserică.
Mai târziu, l-a cunoscut pe cel ce avea să-i fie soţ, într-o tabără adventistă. S-au "luat" 2 ani mai apoi şi am scăpat de patul suprapus, în sfârşit. Acum, aşteaptă cel de-al doilea copil şi este educatoare la o grădiniţă adventistă.
Am devenit adulţi şi fiecare dintre noi şi-a căutat şi găsit fericirea în altceva. Am învăţat multe de la ea şi alături de ea. Prima oară când mi-a zis te iubesc am murit de ruşine. Nu mă simţeam în stare de asemenea sentimente sau nu mă simţeam în stare să le spun. Îi spuneam că vreau să plece, să îmi rămână camera numai pentru mine. Cu toate astea, am simţit un gol imens când camera a rămas goală, majoritatea lucrurilor erau ale ei, cărţile, scrisorile, vederile şi iepuraşul roz, de pluş, primit de la Alexandru, primul ei iubit. De lucrurile astea mă ataşasem, trăiam, fără ca ea să ştie, odată cu ea adolescenţa ei. Am plâns alături de ea, pe ascuns, în baie, când s-a despărţit de Alexandru şi am urât alături de ea fiecare cuvânt al mamei: "lasă mamă, tu trebuie să-nveţi, nu-ţi trebuie prieten acum".
Anul trecut, de Crăciun, i-am luat Adelicei un cărucior de jucărie şi i-am zis că e de la Moş Crăciun. Dana a intervenit imediat şi i-a spus că nu există Moş Crăciun, că e o prostie. "Să crezi că există Dumnezeu tot o prostie e", am ţipat la ea nervoasă.
Dana mă cunoaşte foarte bine, deja nu se mai enervează la discuţiile în contradictoriu pe care le avem. Ne-am acceptat una pe alta, dar dacă avem ocazia să ne arătăm dezacordul faţă de viaţa pe care fiecare dintre noi o duce, o facem cu plăcere.
Posibilitatea că voi rămâne fără păr mă îngrozeşte. Dar cel mai tare mă îngrozeşte că Dana poate are dreptate. Poate stilul meu de viaţă este cauza acestor "găuri". Nu vreau să fiu nevoită să recunosc că am greşit. Cearta pe care am avut-o cu Dana în seara în care am descoperit afecţiunea a fost felul ei de a spune că sfaturile ei m-ar fi ferit de astfel de lucruri.
Un dialog cu Andreea:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Andreea Pavel: Când am ales subiectul am ţinut cont, în primul rând, de feedback-ul colegilor. Şi a fost, cumva, textul spre care mă îndreptam şi eu. Numai că, după ce m-am decis să scriu despre sor-mea, am trăit nefericitul eveniment în care am descoperit că am rămas fără păr în anumite zone ale scalpului şi a început să mă frământe foarte tare acest lucru. Întâmplarea asta nu a făcut decât să văd mai bine persoanele din jurul meu, familia mea. Am plecat de la o problemă din prezent şi am încercat să brodez în jurul ei o schiţă a copilăriei mele, alături de sora mea.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
A.P.: Îmi place că de fiecare dată când îl citesc, mă emoţionez. Probabil că nu are acelaşi efect şi asupra cititorilor. De fapt, asta e ce nu îmi place. Când l-am scris, la un moment dat, mi-au dat lacrimile, însă nu cred că am reuşit să transmit foarte mult de emoţia mea cititorului. Nu cred că mi-a ieşit finalul şi încă mai are locuri în care pare foarte fragmentat.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
A.P.: Să încerc să îi dau o formă care să curgă cât mai bine. A fost foarte greu, de asemenea, să nu-l urăsc şi să vreau să schimb fiecare cuvânt sau fraza de la locul ei.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
A.P.: Am scris 2 drafturi cu modificări majore şi încă 2 în care mai tot inversam cuvinte, fraze. A fost greu primul draft, pentru că nu ştiam exact cum o să fie, ce vreau să scriu şi care e morala. Pur şi simplu am explodat pe hârtie, astfel încât la al doilea, a fost şi mai greu, pentru că trebuia să fac curat după primul draft şi să îl structurez, să mă gândesc dacă ce vreau să păstrez duce undeva.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
A.P.: Când faci un eseu personal e foarte uşor te autocenzurezi, ai şansa să fii cum vrei tu să fii. Eu am decis, însă să fiu aşa cum sunt şi tocmai de aceea cred că m-am expus destul de mult prin el. Pentru mine este un fel de eseu-terapie.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.