Dan e un împătimit al drumului şi a vrut neapărat să transmite acest sentiment în textul pe care l-a scris. Cât timp a lucrat la drafturile acestui material s-a şi pregătit pentru aventura auto pe care o prevesteşte în text. L-am văzut cu toţii tot mai bucuros pe măsură ce se apropia plecarea. Iar când s-a întors era de-a dreptul extaziat.
Tot Dan şi-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveştile pe care le poţi spune folosind tehnicile jurnalismului narativ - pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:
"Nu cred că aş putea să scriu aşa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporţional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi (de poveşti minunate) şi câteva lichele (alte poveşti minunate). Iar acum aş vrea să-i ţin pe toţi la o distanţă respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potenţiale poveşti minunate." (Cristian Lupşa)
Măria sa Drumul
A început cu o acceleraţie de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeşului. Au urmat frâne îmbufnate şi ore nesfârşite de şofat într-un dreptunghi imperfect. Învăţam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci şi şase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecţii bruşte şi se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb şi de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.
Pământul bătătorit pe care am învăţat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munţilor. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare şi mirosul pajiştilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfăţat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o maşină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum şi nu destinaţie.
Şi deodată nu a mai fost nevoie să visez. La televizor am văzut drumul perfect, adorat de trei bolizi şi ascuns în inima Alpilor la 2757 de metri altitudine în parcul naţional Stelvio din Italia. Era gata să-mi dăruiască 60 de ace de păr şi 373 de kilometri de relaxare totală. Aşa am trecut de la vise la planuri.
Acum camera mea arată precum un comandament de război. Pe monitoare sunt imagini din satelit ale Elveţiei şi Italiei. Pe jos sunt întinse hărţi enorme ale celor două ţări. Pe pat sunt zeci de foi cu informaţii despre cele mai înalte drumuri din Alpi, trecătorile şi tunelurile lor incredibil de lungi. Acestea au pustiit munţii pentru cei care asemenea mie vor să guste din libertatea unei şosele mai importante decât destinaţia sa. Caut cu mare grijă drumurile ascunse peste tot. Pe lângă trecătoarea Stelvio plănuiesc să mai ajung şi la 2830 de metri şi la 2750 de metri pe gheţarii Ötztal şi Kaunertal în Austria. Aşa că urmăresc cu vârful ascuţit al unui creion firicelele albe care se ghemuiesc în păienjenişul de autostrăzi, sate şi orăşele. Am crezut că sunt uşor de găsit dar GPS-ul le ocoleşte cu încăpăţânare. Într-un final ajung să le alcătuiesc din tot felul de puncte obscure identificate prin coordonate geografice. O foaie plină de cifre este rezultatul muncii mele şi tot ceea ce este palpabil din marea călătorie ce urmează.
De când mi-am luat carnetul, în urmă cu opt ani, am început să conduc fără o destinaţie anume. De la străzile pustii ale Bucureştiului noaptea am ajuns la şoselele părăsite din jur. Primul drum lung ca şofer mi-a dezvăluit miracolul din asfalt şi sudoare al cheilor Bicazului. Au urmat şoselele Transilvaniei şi cam toate trecătorile din Carpaţi. M-am învăţat cu relaxarea pe care o aduc drumurile fără constrângerea unei destinaţii anume. Am mângâiat kilometrii nesfârşiţi de asfalt. Dar nu aflasem adevărul despre magia drumului. Cheia mă aştepta ferecată într-un tunel din inima Alpilor.
Dar până să-i dezleg tainele i-am învăţat lecţiile nescrise. Am aflat de la început că un drum este perfect când este parcurs alături de compania potrivită. Copilotul meu preferat a primit numele de cod Sunshine pentru că asta îmi sugera de fiecare dată când zâmbea. Împreună am explorat o mulţime dintre drumurile superbe ale Ungariei. Am bântuit în jurul lacului Balaton şi am fugit spre un viaduct spectaculos de autostradă doar pentru a sfârşi în cu totul altă ţară. Am urmărit Dunărea până s-a ascuns de noi şi am ajuns pentru prima dată pe o bucată din Autobahn-ul german la 220 de kilometri la oră. Indiferent de viteză am învăţat de la Sunshine să apreciez drumul înainte de apus. Atunci când lumina este perfectă. Am ajuns să conduc ore întregi spre zenit şi să fac mii de fotografii drumurilor mele dragi.
Când mi se face dor de libertate răsfoiesc poze. Am sute de clipe captive. Sunt toate anotimpurile îmbrăcând drumul cu mantia lor - un pod îngheţat pe lângă Snagov, colinele dulci ale împrejurimilor Branului, asfaltul impecabil al drumului spre Sighişoara, gropile înfiorătoare dintre Predeal şi cabana Trei Brazi. Am şi o fotografie favorită. Reuşeşte să prindă într-un singur cadru o pădure austriacă de poveste, un bolid negru cu vopseaua sa metalizată strălucind în razele de soare evadate printre copaci şi un drum din inima munţilor care nu era pe nici o hartă.
Apoi am plecat singur aproape 3000 de kilometri. Învăţasem unele dintre lecţiile drumului perfect şi companie îmi erau un Saab 9-3 negru, muzică selectată atent şi aparatul foto. La intrarea în primul tunel din Alpi pe care-l vedeam vreodată muzica din surdină mi-a atras atenţia cu o melodie clasică pentru drumurile fără destinaţie - Sweet Home Alabama. În tunelul de 8 kilometri am coborât geamul şi am dat volumul la maxim. M-am bucurat precum un puşti de ecoul magic al monstrului de beton din inima muntelui. Drumul s-a transformat în libertate absolută. Totul a devenit clar în spatele volanului unui bolid suedez superb cu Lynyrd Skynyrd în boxe. Atunci am dezlegat definitiv enigma drumului.
Când mă întorc la planurile de viitor verific dacă totul este pregătit. Am sortat o geantă enormă de CD-uri şi am pus de-o parte directorul meu de muzică pentru drum. Mi-am pregătit aparatul foto, obiectivele şi filtrele. Mi-am luat pe post de copilot pe cel mai bun prieten. Mi-am închiriat cu mare grijă o maşină superbă fără nici un fel de milă faţă de buget. Toate condiţiile par îndeplinite. Acum când tot ce mai aştept este ziua plecării mă mai uit odată pe hărţile care mi-au umplut camera. Ştiu că o să plec spre cel mai frumos drum dar mai ştiu că el nu există cu adevărat.
Am ştiut dintotdeauna. Am aflat când bunicul meu m-a învăţat să conduc pe marginea Argeşului. Dar nu am vrut să recunosc când am trecut cu frică printre cheile Bicazului. Eram încă încrezător când am străpuns prima dată Carpaţii pe Valea Oltului. Mai speram că drumul perfect există când am ajuns în vârful Transfăgărăşanului. Ultima fărâmă de speranţă mi-am pierdut-o în cele câteva clipe în care am fost în aer cu maşina după un dâmb enorm luat în viteză prin dealurile Ungariei. M-am liniştit când am străpuns în viteză Alpii şi am înţeles că drumul este pur şi simplu libertate. Am înţeles că nu trebuie să ducă neapărat undeva. Am înţeles că viteza este relativă, că muzica de atmosferă are rolul ei, că valorează cineva alături, că lumina apusului este importantă în cromatica drumului şi mi-am dat seama că drumul vindecă absolut orice.
Pe drum libertatea ajunge la destinaţie. Ajung şi visele. Pentru că mai sunt câteva zile până când plec din nou spre măria sa Drumul o să visez încă un pic. Văd deja avionul aterizând la Munchen. Acolo sunt întâmpinat de zâmbetul profesionist al fetei de la compania de închirieri care îmi dă cheile unei maşini superbe. O găsesc în parcarea enormă, îi deschid uşa şi primul lucru pe care îl fac este sa bag CD-ul pregătit de acasă. De data aceasta totul începe cu The Doors şi John Lee Hooker şi al lor Roadhouse Blues...
"Keep your eyes on the road
Your hands upon the wheel..."
Un dialog cu Dan:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Dan Rădulescu: Am ales un subiect care să mă acapareze în totalitate. Aşa că am scris despre cea mai mare pasiune a mea - drumul. Am vrut să transmit (pe cât posibil) libertatea deosebită oferită de drumurile care sunt parcurse fără constrângerea unei destinaţii.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
D.R.: Textul are dinamismul pe care-l vroiam dar nu am reuşit să ating toate aspectele care fac din drum o pasiune şi nici nu cred că am reuşit îndeajuns să explic cum a apărut această pasiune.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
D.R.: Cel mai greu mi-a fost să aleg scenele care vor apărea în varianta finală. Apoi cel mai dificil lucru a fost ca aceste scene să reuşească să surprindă esenţialul şi să formeze o poveste închegată în ciuda scenelor care nu au mai ajuns în draftul final.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
D.R.: Au fost 3 drafturi din care două foarte diferite şi unul (cel final) modificat doar la nivelul de finisaje de text.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
D.R.: În ceea ce priveşte această pasiune nebună pentru drum, cred că am lăsat să se vadă tot. Mi-am asumat integral riscul de a fi privit (citit) ciudat din cauza unui "hobby" atât de atipic şi atât de acaparator.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.