Am făcut ochii mari, am căscat, m-am întins şi am panoramat ritualic dormitorul. Paturile erau goale, cu aşternuturi în dezordine, iar soarele se strecura jucăuş prin perdeaua încărcată de flori albe. Era o dimineaţă neaşteptat de călduroasă, sosită în ultima duminică a lunii aprilie 1986. Eu eram ultima la apel, cumva de înţeles, pentru că la opt ani încă mă mai bucuram de statutul privilegiat de mezină, uşor răsfăţată, timidă, cu părul ciufulit la spate.
Am urmărit mirosul de pâine prăjită prin holul lung, până în bucătărie. Mama, toată un zâmbet, cu părul negru tuns scurt, aşeza cu spor provizii de cârnaţi în cutii de plastic "de la ruşi", zdravene, ideale pentru călătorii. Pe masă era pachetul de margarină Unirea şi gemurile făcute în casă: zmeură, coacăze, gutui. Florile de tei jucau în apa clocotită de pe aragaz, iar feliile de pâine se rumeneau pe plită.
Strada zumzăia prin fereastra larg deschisă. Europa Liberă se ghicea în surdină prin difuzoarele aparatului de radio Dunărea, lunguieţ, cu două butoane mari, ca un extraterestru împăiat, plin de voci serioase şi veşti, de cele mai multe ori proaste.
Am dat un "'neaţa" amorţit şi m-am postat în faţa pickup-ului din sufragerie, ca în fiecare dimineaţă liberă. Winnetou era mobilizator, ideal pentru o zi plină de aventuri. Old Shatterhand îmi ţinea isonul: "Ia-o, încarc-o, şi fă-te că tragi...".
Geanta frigorifică verde cu romburi negre, pătura albastră cu dungi roşii, mingea tocită şi grătarul aşteptau lângă intrare. Era primăvară şi era zi de semi-expediţie cu prânz pe Dealul Polonic.
Tata era profesor de geografie şi istorie, moldovean crescut într-un sat de pe Siret, iar mama ploieşteancă, profesoară de biologie, nimerită în nordul Moldovei în urma repartizărilor comuniste din anii '70. În 1986 lucrau amândoi la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Dorohoi şi ne aveau pe noi: Raluca, Bogdan şi Anca. Eram o combinaţie de munteni cu moldoveni, care vorbeau ca în sud, dar cu cuvinte din nord. Raluca, cu patru ani mai mare decât mine şi doi ochi căprui uriaşi, era nelipsită de sub coroniţa de locul întâi. Ea era exemplul care ni se servea constant nouă, celor mai mici, dar mai ales lui Bogdan. Mijlociul avea un vârtej arogant de păr în frunte şi era pasionat de fotbal în orice spaţiu disponibil din oraş sau din casă. În pauzele dintre meciuri aduna date pentru o enciclopedie a fotbalului mondial. Şi mai eram eu, destul de mare cât să aud mai mult decât mi se spunea şi destul de mică cât să continui să fiu personajul naiv pe care fraţii mai mari îl făceau cu succes să plângă.
Ne bucuram de orice ieşire în natură, iar dormitorul ne era tapetat cu hărţi. Cele mai mari erau harta fizică a României, 200/140 cm, şi cea politică a Europei, 200/120 cm, mult mai practice decât o răpire din Serai, mai ales când se lua curentul şi ţineam campionatele inter-dormitoare de Ţomapan şi Fazan.
Era o duminică specială: primul picnic în cei aproape trei ani de când ne mutaserăm în Dorohoi. În căutarea unei locuinţe decente în care să ne stabilim, ai mei au schimbat o serie de slujbe, iar noi şcoli şi grădiniţe. Locuiserăm într-o cameră la ţară şi apoi într-un apartament de bloc sătesc. Prima dată când am intrat în apartamentul din Dorohoi ne-am pierdut. Ne strigam unul pe altul şi încercam să ne orientăm aşa, după ureche. Patru camere, două băi, bucătărie cu pat, balcon încăpător, debara. Toate ale noastre. Micul târg de provincie era liniştit, cu vedere către capătul ţării şi vecinii sovietici de la nord. Ne ştiam cu toată lumea şi aveam cel mai tare loc de joacă: muzeul. Avea depozite de fluturi, un urs brun de la etaj, Sala Oglinzilor de Cristal şi un laborator de cofetărie în spate.
Din oraş se ieşea prin nord vest, pe la Pădurea de Pini. După jumătate de oră de mers pe şosea începea un drum de ţară cu dealuri domoale, sălcii şi răchită în floare.
Am încetinit pasul ca să-l ascult pe tata. Ne spunea legenda cu uriaşul care şi-ar fi scăpat polonicul prin zonă, "de unde şi numele dealului". Tata avea mustaţă atunci şi un ton înalt în voce, cu care capta imediat atenţia. Păşea agale şi când explica ceva stătea cu mâinile la spate.
O casă singuratică ne-a răsărit în cale. Avea ziduri de un alb orbitor şi ferestre albastru închis. Curtea şi casa erau împrejmuite de plopi. Vântul le mişca uşor vârfurile din care se desprindea puf alb ce plutea într-o abandonare de vară timpurie. Pe deal erau multe flori albastre şi albe. "Scilla Bifolia... Viola Odorata...", adică viorele şi toporaşi, doar că mama le dădea întotdeauna şi denumirile în latină. Deşi le-am auzit toată copilăria, nici una nu s-a prins de noi.
Ne-am găsit un loc mai la umbră, ne-am întins pătura şi am descărcat "bagajele". Apoi au urmat joaca cu mingea, răsfăţul în soare, răsfoitul plictisit de Arici Pogonici, tolănit pe pătură, "hai, trageţi aer în piept... expiraţi... uuuu", lemne pentru grătar, sfârâit de carne, "uf, frige!, "Bogdan, nu te grăbi, mănâncă încet!", căutat de relicve legendare prin iarbă, cărăbuşul care făcea bicicleta printre farfurii, cârnaţii, cutiile chinezeşti cu carne şi cheiţă, pâinea cu susan, telemeaua de Icuşeni, castraveţii de seră, berea Stejarul.
Câte un Cumulonimbus pufos, d-ăla de-ţi face poftă de vată pe băţ, lenevea pe cer. Când soarele a început să cadă către ora 5, am pornit către casă. Soarele ne mângâia pe obrazul stâng. Casa dintre plopi dispărea uşor în spatele nostru, iar mama fredona un cântec, semn că totul era bine.
Când am ajuns în faţa blocului vecinii discutau de zor. "Grav", "explozie", "de la ruşi", "nor radioactiv". Am aflat că în noaptea trecută avusese loc o explozie la o centrală nucleară, mai sus de Kiev, la Cernobîl, la vreo 400 km de noi. După 24 de ore, autorităţile române încă tăceau chitic. Europa Liberă însă vuia, iar televiziunea din Chişinău adusese vorba trecător în jurnalul de ştiri.
Am intrat în casa, am lăsat grămadă recuzita de picnic şi ne-am aşezat pe patul din bucătărie. Europa Liberă umplea încăperea. Nu mai conta că era prea tare, că ne aud vecinii. Vestea era reluată la fiecare oră. "Trebuie luate primele măsuri.", "pături în ferestre", "nu lăsaţi copiii afară", "nu beţi apă de la chiuvetă". Norul o luase iniţial către sud, iar Dorohoiul era la o aruncătură de băţ de graniţă.
Mama a dat multe telefoane. Îşi încleşta dinţii când asculta, şi-şi muşca uşor buza de sus. Făcea aşa când cădea pe gânduri. Tata a ieşit pe scară să vorbească cu vecinii şi s-a întors după jumătate de oră cu o ladă plină cu apă minerală Borsec la jumate, două sticle cu lapte şi o punguţă de hârtie plină cu iodură de potasiu. Erau nişte pastile albe, dulci, mici, cât o furnică obeză. Am luat un pumn din ele în seara aia.
Era trecut de ora 9. Ieşise luna plină ca un blat cu crema perfect întinsă. Pe harta Europei Kievul era mic, iar Cernobîlul inexistent. "Kiev! Aici! 51o N, 31o E". Arătătorul Ralucăi apăsa victorios pe punctul mic, aproape invizibil. "Noi suntem aici, la intersecţia lui 47o N cu 26o E".
Un an şi ceva mai târziu eram la 45o N, 25o E, înghesuiţi în două camere din casa bunicilor de la Ploieşti, în căutarea unui nou loc decent în care să ne stabilim. Sub ameninţarea pericolului radioactiv nevăzut, capătul ţării nu mai era locul romantic cu vedere către dealuri. Devenise departe, izolat, nesigur.
Dar în seara aia de duminică ne-am băgam fiecare sub pătura lui. Mama le-a aranjat ca să nu intre frigul. "Somn uşor. Puricii să vă sărute... O să las uşa crăpată." Chicoteam. Zumzetul străzii se potolise. Dincolo de perdeaua cu flori albe era pătura albastră, cu dungi roşii. Câteva firicele de iarbă rămăseseră agăţate de ea.
Un dialog cu Anca:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Anca Rusu: Sunt multe subiecte care cred că ar fi meritat un eseu, unele poate chiar mai importante sau semnificative pentru viaţa mea, dar ăsta e legat de un eveniment care a afectat multă lume şi, la prima vedere, mi s-a părut că are un potenţial... global, că mai mulţi oameni care au trăit acele zile vor rezona. Alegând subiectul ăsta, cred că am încercat şi să fug puţin de mine aducîndu-mi familia în prim plan.
Am vrut să transmit neputinţa părinţilor şi inocenţa copiilor în situaţii asupra cărora nu ai control. Am vrut să arăt cum momentele bune sunt foarte fragile, iar răul ia forme pe care de cele mai multe ori le ghicim prea târziu.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
A.R.: Am crezut că o să fac un text în care familia mea e un personaj secundar prins accidental într-o catastrofă mondială - adevăratul personaj principal. Am sfârşit prin a scrie despre una dintre cele mai bune perioade din copilărie şi despre cum aura de linişte s-a estompat uşor, dispărând atunci când ne-am mutat din nou. Explozia de la Cernobîl ţine loc de decor. Nu m-a deranjat că povestea a luat întorsătura asta.
Pe alocuri textul e cam linear, însă nu e ficţiune şi a trebuit să mă supun realităţii. Lineare.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
A.R.: Documentarea a fost destul de grea, pentru că au trecut 23 de ani de atunci, o perioadă lungă, care a şters multe amintiri. Recrearea acelei zile era secretul. Dacă nu aveam destule bucăţi să o construiesc, impactul şi contrastul ar fi pălit, iar miza s-ar fi pierdut.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
A.R.: Trei (şi jumătate). Cel mai greu a fost la al doilea, pentru că ştiam hibele din primul draft şi mi-am dat seama că, deşi am pornit de la o idee, am ajuns la alta. Am fost nevoită să reconstruiesc unele bucăţi ca să fie mai clară ideea mare a textului.
C.L.: Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
A.R.: Nu simt că m-am expus foarte mult. Apar ca personaj, dar nu eu sunt punctul de atracţie. Familia mea s-a expus la norul radioactiv. Câteva detalii făcute publice nu cred ca pot întrece acea expunere.
C.L.: Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
A.R.: Că atunci când cauţi în propria viaţă s-ar putea să dai peste poveşti care, deşi poate s-au banalizat pentru tine, încă mai pot fi interesante pentru alţii.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.