Când a scrie despre tine e jurnalism

Mulţi jurnalişti consideră că a scrie despre sine încalcă principiile de bază ale profesiei - ce să caute reporterul imparţial într-un text? Nimic mai greşit. Un text personal, memorialistic, utilizează multe din tehnicile pe care un jurnalist le foloseşte în munca de teren - observaţia, deducţia, interviul etc.

Diferenţa e că le aplică asupra sinelui (şi asupra altor participanţi în povestea respectivă). Scopul e descoperirea unei poveşti al cărei adevăr este valabil (şi relevant) pentru numeroşi alţi cititori. Textul trebuie să aibă o doză de universalitate care să permită publicului să se regăsească în diverse situaţii şi personaje. Când am scris un text personal în Esquire Portret de familie pornind de la bunicul meu, acesta nu era un text închis ca mesaj. Nu era doar despre el sau despre mine - era un text despre memorie şi găsirea unui loc în puzzle-ul familiei. Oamenii care mi-au scris, mi-au împărtăşit propriile lor poveşti; făcuseră conexiunea cu ideea universală a textului.

Eseul personal nu e foarte folosit în România. Există multe texte scrise la persoana I, dar ele sunt opinii - rareori poveşti construite strict din bucăţi documentabile de realitate. (Vă recomand totuşi două excepţii minunate - una semnată Gabriel Liiceanu, alta semnată Cristian Tudor Popescu).

Textele pe care le veţi citi în fiecare duminică în această secţiune s-au născut în cadrul cursurilor de jurnalism narativ pe care le-am ţinut la Centrul pentru Jurnalism Independent. Toate spun poveşti frumoase despre momente universale: iubire, prietenie, copilărie, maturizare.

(www.ascrie.org)