Uneori un nume de alint are în spate o poveste.
Am vorbit prima dată la telefon într-o miercuri. Era seară, târziu, iar eu îmi făceam bagajele.
"Gabi? Bună! Andreea sunt."
Numele nu mi-a spus nimic. Ştiu cel puţin patru Andreea.
"Am auzit că pleci de mâine. Aş vrea să merg şi eu."
Da, Andreea era. Andreea, noua colegă. Andreea despre care nu ştiam prea multe dincolo de nume. Ne salutam dimineaţa, lângă filtrul de cafea. Uneori discutam despre muzică - muzica pe care ea o asculta, în căşti, atât de tare încât se auzea în tot biroul. Eram ca doi necunoscuţi ce nimeresc unul lângă altul într-un compartiment de tren şi, stingheriţi, simt nevoia să lege o conversaţie.
Cu două, trei zile în urmă, la birou, se plănuise o scurtă ieşire la mare. În ultimul moment, hotărâsem să plec cu o zi mai devreme.
"Se poate?" m-a întrebat. "Trebuie să mă întorc mai repede în Bucureşti, aşa că aş prefera să merg de mâine."
"Desigur! Nici o problemă!" am răspuns.
Am stabilit toate detaliile şi la final i-am spus "vorbim mâine". În timp ce împachetam ultimele lucruri am realizat că acel "vorbim mâine" era mai degrabă un ideal decât o certitudine. "Nu o cunosc, nu mă cunoaşte, despre ce o să vorbim?", "Despre orice!", "Da? Şi apoi?". Când împarţi un compartiment de tren cu nişte necunoscuţi, preţ de câteva ore, dialogul nu e o necesitate. Când însă pleci la drum cu cineva cu care abia începi să te cunoşti lucrurile se complică.
A doua zi, într-un tren plin de adolescenţi vorbăreţi, undeva în vagonul cu numărul 22, stăteam faţă în faţă cu ea. Eram înarmat cu două ziare, o revistă şi o cameră foto. Printre ele speram să fie şi nişte subiecte despre care să poată vorbi doi necunoscuţi. Ea, pe de altă parte, era înarmată cu un mp3-player şi o pereche de căşti. Moartea conversaţiei, marca Sony.
"Şi, de când n-ai mai fost la mare?" am întrebat-o uşor stângaci în timp ce cu privirea căutam, pe furiş, o salvare pe prima pagină a unuia dintre ziare. Preţ de câteva secunde, până să îmi răspundă, am realizat cât de încet se mişca trenul. "Rapid pe mă-sa!"
"De doi ani" mi-a răspuns. M-a întrebat de când n-am mai fost eu. De vara trecută. M-a întrebat dacă îmi place marea. Mi-a plăcut. A râs. "Cum aşa?". Am crescut la şaizeci de kilometri de mare. Vara ajungeam de acasă pe plajă mai repede decât ajung acum, la oră de vârf, de la Moghioroş la Universitate! A râs din nou. Avea un râs sincer, bucuros, plin.
Cumva, în timp ce trenul îşi vedea de drum, conversaţia şi-a găsit ritmul. Ziarele au rămas neatinse şi mp3-playerul a tăcut. Ea a vorbit mai mult decât mine, iar eu mai mult decât de obicei. Am început să o privesc mai atent. Avea o faţă rotundă, încadrată de un păr negru, lung şi cârlionţat. Atunci când tăcea, fixa gânditoare fereastra compartimentului. Când vorbea, chipul i se anima cu o mulţime de expresii, fiecare frază era însoţită de o mimică distinctă. Când vorbeam eu, mă privea atent, cu nişte ochi şi verzi şi căprui, în timp ce cu două sau trei degete se juca prin păr cu o şuviţă pe care ba o îndrepta, ba o încreţea.
Pe 16 august 2007, Rapidul 13933 a făcut drumul Bucureşti-Constanţa în şapte ore în loc de cinci. Niciodată întârzierea unui tren nu m-a deranjat mai puţin. La nouă seara, când am ajuns în cele din urmă pe plaja din Vama Veche, deja mă îndrăgostisem.
Plaja răsuna de muzica teraselor şi de zumzetul oamenilor care roiau într-o parte şi în alta. Din când în când, pe lângă noi, treceau în fugă tineri care se aruncau în mare. Ne-am plimbat o vreme prin decorul gălăgios şi vesel până când am ajuns pe malul mării. S-a descălţat, a intrat în mare şi a început să păşească încet până când apa i-a ajuns la genunchi. "Nu e chiar rece. Nu intri?". M-a stropit şi a început să râdă. Din nou râsul ei sincer, bucuros şi plin pe care nu îl mai auzisem până în acea zi.
În zilele ce au urmat am încercat să o învăţ să înoate, am mâncat clătite cu nume amuzante, am fost la concerte şi i-am făcut o mulţime de poze. Mai târziu, mi-am dat seama că în ele marea se vedea doar accidental. Uneori, când discutam, eram nevoit să o întrerup: "Mai zi-mi o dată cuvântul ăla". Avea obiceiul să inventeze cuvinte sau să le pronunţe într-un fel amuzant. Aşa am aflat că "richicios" înseamnă "parvenit" şi că părul meu nepieptănat avea un aspect "sovaj", deci sălbatic. La terasa unde am băut prima cafea împreună a luat unul dintre plicurile de zahăr, l-a privit puţin şi l-a băgat în poşetă. "Le colecţionez!" mi-a spus. "Pe ăsta îl ai?" am întrebat-o la următoarea terasă.
Înainte ştiam foarte puţin despre ea, mai nimic în afară de nume. Un nume care, pentru că începusem să o cunosc, ajunsese să îmi pară insuficient. Doar cunoşteam alte trei "Andreea"! Când ea îmi spunea pe nume ceva din tonul vocii sale făcea ca plaja veselă din Vamă să devină un birou tăcut din Bucureşti.
Am doi prieteni, Ştefan şi Mirabela, care îşi spun unul altuia "amoré". Îşi spun astfel de nouă ani, de când sunt împreună, iar când s-au căsătorit şi-au inscripţionat pe verighete: "Amoré, taimé". Poceala francofonă era felul lor intim de a-şi spune "te iubesc".
Eu, de-a lungul timpului, am fost alintat de femeile din viaţa mea cu nume precum "creţulinul", "pui" sau "iepure". Da, "iepure"! "Iepuraş" a murit repede, din raţiuni de orgoliu masculin în plină formare. Am avut chiar o relaţie unde numele de familie juca rolul numelui de alint. Tonul vocii sau contextul în care era folosit îi dădeau farmec şi îl încărcau de sensul de care avea nevoie pentru a fi intim. Probabil că, de când am fost strigat prima dată "la catalog", numele meu de familie nu fost pronunţat în atâtea feluri. Şi niciodată până atunci nu a însemnat mai mult.
Când auzi rostite în jur un "da, pisi!" sau un "haide, baby", îţi spui că n-o să cazi niciodată în capcana dulcegăriilor ieftine. Totuşi numele de alint apar. Sunt necesare dimineaţa, când ea are ochii încă umflaţi de somn şi tu eşti ciufulit. Când nu mai iese din baie şi tu faci ture prin faţa uşii. Când ieşiţi la o plimbare seara, ea te ţine de braţ şi tu te împiedici. Când vă certaţi şi o calmezi spunându-i numele într-un fel ce aduce a rugă complice. Momente intime care au nevoie de un vocabular pe măsură.
Duminică ne-am întors în Bucureşti. Am făcut drumul înapoi însoţiţi şi fără întârzieri. Am vorbit puţin. Eu tocam mărunt tot ce se întâmplase în cele patru zile, iar ea, după privirea pe care ajunsesem să i-o cunosc, făcea acelaşi lucru. Când am ajuns, la despărţire, nu am îndrăznit să o sărut. Oricât de firesc încheie un astfel de gest unele filme, în acel moment nu ar fi fost decât un act ratat. Am strâns-o în braţe, mi-am trecut mâna prin părul ei şi am pupat-o uşor pe frunte.
"Vorbim" i-am spus.
"Da, vorbim" mi-a răspuns şi a plecat.
M-a sunat câteva ore mai târziu. Abia dacă reuşisem să îmi desfac jumătate din bagaje.
"Dudé, trebuie să vorbim!"
Nu îmi spusese pe nume. Am zâmbit. În engleză cuvântul ar fi fost banal, dar aşa cum îl pronunţase ea, pocindu-l de parcă ar fi vorbit de dudele ce cresc în pomi, avea ceva specific. Chiar intim. Putea să fie "baby", sau, mai rău, "motănel". Însă ceva din ce se întâmplase în ultimele zile o făcuse să-mi spună "dudé". Iar felul în care îl rostise a făcut ca, pentru o clipă, un apartament din Bucureşti să pară o plajă din Vama Veche.
O discuţie scurtă cu Gabi despre munca la acest text. Am subliniat câteva chestii care mi se par importante.
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Gabi Dobre: Am vrut să vorbesc despre ceva comun, poate chiar banal. Să povestesc o experienţă recentă prin care am trecut şi care m-a făcut să privesc cu mai multă indulgenţă numele de alint. Chiar şi pe cele ce iniţial îmi par excesiv de "dulci". Poate că şi "motănel" şi "pisi" au povestea lor.
C.L.: Cum a fost procesul de lucru?
G.D.: Începutul a fost dificil. Cel mai greu a fost să înţeleg unde vreau să ajung cu textul. După ce am reuşit să scriu primul draft lucrurile au mers mai repede. Am încercat să urmez o structură, să alternez părţile mai active cu cele reflexive pentru a mă îndrepta uşor către ideea mare: o relaţie are nevoie de o doza de complicitate, de intimitate, ce poate veni şi dintr-un banal nume de alint.
C.L.: Cât de diferită e versiunea publicată faţă de primul draft?
G.D.: Foarte diferită. Nu atât ca idee, asta mi-a fost clară de la început, dar structura şi textul s-au schimbat radical de la o variantă la alta. Cel mai important, când am trecut la cel de al doilea draft am scos multe din părţile de "monolog interior", părţile pe care le scrisesem parcă doar pentru mine. Apoi am încercat să aduc mai multă coerenţă în acţiune, ceva mai multe detalii. Nu e un text dramatic şi nici nu e punctul de plecare într-o poveste de dragoste de tip "love story" aşa că am încercat, atât cât am putut, să îmi editez pornirile excesiv de lirice. Desigur, nu am reuşit peste tot, aşa că o parte importantă din modificări au venit în urma feedback-ului. Aşa mi-a fost mai clar ce să modific, ce să spun mai clar, ce nu e necesar ş.a.m.d.
C.L.: Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
G.D.: În primul rând rescrierea. Asta e cea mai importantă lecţie cu care plec după acest text. Chiar dacă varianta finală nu mă mulţumeşte pe deplin, faptul că pot vedea de unde a plecat textul şi unde a ajuns e o lecţie extrem de utilă. Ar mai fi structura. La primul draft am spart povestea în câteva secţiuni şi în dreptul fiecăreia am scris două, trei cuvinte cheie despre tema respectivei secţiuni. Aşa am putut urmări mai clar, pe măsură ce avansam cu textul, succesiunea ideilor. Asta m-a ajutat şi la rescriere pentru că aşa am înţeles mai uşor unde m-am întins prea mult şi unde nu am dezvoltat suficient. Nu ştiu cât intră la capitolul tehnică, dar am descoperit că, dacă se poate, e o idee bună să laşi textul din mână o vreme. Atunci când te întorci la el ai o privire ceva mai obiectivă şi îl poţi îmbunătăţi.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.