Seria eseurilor personale continuă cu un text minunat despre acea vreme când ai 13 ani şi te întâlneşti cu primul sărut. Miruna a făcut o chestie interesantă - folosind jurnalul ei din perioada aceea a reuşit să se regăsească ca elevă şi să adopte un ton de copil, scriind cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi naivitate cu care şi-a trăit vârsta.
E greu să nu îţi judeci trecutul în scris, dar Miruna a reuşit să se păstreze în lumea copilului de 13 ani şi să puncteze un adevăr simplu. Ce ni se întâmplă nouă e o amintire mult mai puternică decât schimbarea socială pe fundalul căreia are loc povestea noastră. (Cristian Lupşa)
El cânta la clarinet şi avea ochii verzi. Eu jucam fotbal şi încercam să par dură. Am trăit o idilă între revoluţie şi prima mineriadă.
La începutul lunii decembrie 1989, stăteam pe culoarul din faţa clasei cu Anamaria Hamza, colega mea de bancă şi prietena cea mai bună. Eram beistele (adică fetele de la B) şi îi urmăream cu un ochi critic pe aişti, care aveau clasa lângă a noastră. Mă enervau pentru că ne băteau cu regularitate la fotbal. I-am pus piedică unuia dintre ei - un tip cu un nume idiot, ochi verzi, despre care se zvonea că îl rade taică-său în cap dacă lua note proaste. Foarte bine îi făcea!
Luna decembrie trecea încet şi chiuleam din ce în ce mai des cu Anamaria, ca să discutăm despre angoasa treptei la liceu, despre notele mici la matematică din cauza cărora profesoara ne zicea că "o să dăm zăpada de pe şcoală cu băieţii de la A" şi despre cât mai multe moduri de a eluda purtatul cravatei şi bentiţei. Uneori drumurile noastre se intersectau cu acelaşi enervant Gabi Vătafu, care părea să ne caute compania, în special pentru a vorbi Anamaria (nu Hamza, ci Păun, cotată la bursa locală ca cea mai drăguţă fată de la noi din clasă). Întrucât iritarea mea vizavi de el şi de ea creştea de la o zi la alta, am fost forţată să-mi mărturisesc că ochii verzi ai inamicului de la A mă puseseră într-o postură jenantă. Îmi doream mai mult ca oricând să jucăm fotbal, ca el să apere şi eu să dau gol. Dinamo nu se îndrăgosteşte de Steaua, nu?
Pe 21 decembrie 1989 am împlinit 13 ani. Stăteam cu puţinii copii care îşi înduplecaseră părinţii să-i aducă la petrecere prin nebunia din Bucureşti şi număram în tăcere tancurile şi camioanele cu soldaţi care treceau spre Sala Palatului. Şenilele grele făceau ferestrele să vibreze. În camera de alături părinţii mei îl făceau securist în faţă - s-a dovedit ulterior că pe bună dreptate - pe tatăl tocilarei clasei. Cochetam cu ideea de a mă duce noaptea în piaţă să văd ce se întâmplă şi mă gândeam, împotriva voinţei, în ce cartier locuia băiatul ăla iritant, de care oricum nu-mi păsa!
24 decembrie. Am fugit până în intersecţie ca să cumpăr Libertatea, deşi păcăneau mitraliere peste tot. Trebuia să fac asta. Sunt foarte agitată. Am plâns. Este extraordinar ce se întâmplă, dar eu mă simt neîmplinită. Nu reuşesc să-l uit.
În prima zi de şcoală a trimestrului doi, el nu a venit la şcoală. Deşi erau destul de mulţi absenţi, era singurul care mă făcea să construiesc, cu spaimă, scenarii despre terorişti, împuşcături şi o victimă inocentă cu ochi verzi. Îmi notam în jurnal că trebuie să învăţ şi să nu mă gândesc la el, ceea ce am şi reuşit să fac până în ziua în care a reapărut la şcoală. Aşa cum am reuşit şi să-mi ţin lacrimile până acasă când a venit glonţ să întrebe de Anamaria (Păun).
Aveam nevoie de o preocupare şi de feţe noi. Am decis că fetele de la inamicul tradiţional sunt la limită tolerabile şi le-am propus să pregătim un dans modern, pe Boys. Aveam eu o casetă cu Sabrina. Ele au primit propunerea cu entuziasm, la fel cum am primit şi eu rezultatul tragerii la sorţi care mă stabilea pe mine ca solistă. Proiectul dansului a avut succes, toată lumea vorbea despre asta. Gabi a început să vină din ce în ce în mai des la repetiţii. Singur.
De 1 martie, Anamaria Păun plângea în hohote, în timp ce eu încercam să-mi ascund satisfacţia de-a fi fost singura care primise mărţişor de la băiatul cu ochi verzi. Eram gata să pierd la fotbal din nou. Peste câteva zile, bunica mea din partea mamei s-a sinucis. Am făcut eforturi să-mi arăt durerea, dar erau doar două lucruri care mă interesau cu adevărat: Gabi Vătafu şi dansul.
20 martie. Mamă, cum a ieşit dansul! Ne-au bisat şi acum ne ştie toată şcoala. Sunt foarte fericită. Nu-mi vine să cred cât de bine merg toate în viaţa mea. Păcat că vine vacanţa, exact când mă simţeam cel mai bine la şcoală.
La sfârşitul lunii mai, am primit o invitaţie la ziua unei fete de la A. Petrecerea urma să aibă loc în aceeaşi zi cu meciul România-Rusia din grupele Cupei Mondiale şi eu aveam două probleme: cu ce mă îmbrac şi dacă îl lasă pe Gabi taică-său la petrecere. Doamne, ce zi! Părintele cu greu înduplecat al lui Gabi fusese cât pe-aici să mă priveze de un "blues" pe I just can't stop loving you al lui Michael Jackson, de o plimbare lungă, de mâna mea într-a lui când a dat Lăcătuş gol şi de o întâlnire a doua zi la Palatul Pionierilor.
Luna cireşelor era a mea. Se întâmplau lucruri minunate. Într-o zi, de pildă, l-am găsit pe Gabi în casă. Mă aşteptase la poartă şi mama îl invitase să intre. Îmi adusese o garoafă pe care a scrijelise LOVE pe partea verde dintre floare şi tulpină şi îi cântase mamei la clarinet. Nici măcar faptul că am rupt floarea când am luat-o şi că apoi m-a pufnit râsul gândindu-mă ce idioată sunt nu mi-a ştirbit fericirea. Ne plimbam prin parcul Operei şi ne suiam pe cupola ei atunci când voiam să ne ţinem de mână şi îl conduceam acasă cu metroul, pentru că îl aştepta tatăl lui la oră fixă. Dar nori negri se adunau la orizont. El nu era fericit doar cu atât. Voia să ne sărutăm.
Pe 13 iunie tata m-a sunat şi mi-a spus să nu ies din casă, pentru că erau probleme la Universitate. L-am sunat pe Gabi să ne vedem, dar nici el n-avea voie să iasă din casă. Cu prima ocazie cu care a ieşit, peste câteva zile, a reuşit să mă pupe pe gură. M-am speriat, l-am împins şi n-am mai vorbit cu el. Într-o săptămână se termina clasa a şaptea.
19 iunie. Viaţa mea s-a schimbat cu totul. Nu ştiu cum am să mai pot trăi. Sunt sigură că am sărit peste cal. Azi a fost banchetul şi băieţii au venit să-mi spună că Gabi dansează numai cu Carmen. Am vrut să plec acasă, dar el mă aştepta. I-am zis să mă lase în pace, că nu vreau să-l mai văd niciodată şi s-a ţinut după mine că nu şi nu, că vrea să-mi explice şi, tot certându-ne, am ajuns acasă. L-am invitat să intre ca să nu ne certăm în stradă şi am descoperit că era plin în toată casa - mama era la ea, tata făcea meditaţii în sufragerie, soru-mea la noi în cameră, bunica în bucătărie, aşa că ne-am închis în baie. Şi el a zis că a dansat cu Carmen numai fiindcă l-a rugat ea, pentru că a încercat Cosaşu de la ei să o sărute şi ea nu ştia cum să scape şi eu i-am spus că nu îl cred, el a zis s-o sun şi s-o întreb şi atunci, ce m-am gândit eu?!, l-am întrebat: dar de fapt care e diferenţa între pupat şi sărutat? Şi el a zis că de sărutat lumea se sărută doar în filme şi atunci eu i-am spus să mă sărute, că altfel înseamnă că o place pe Carmen. S-a înroşit şi a zis că nu ştie cum, eu am zis "atunci am înţeles, poţi să pleci", dar el a sărit de pe marginea căzii unde stătea. "Atunci, hai". Am înţepenit. Cum adică hai? Nu vorbeam serios! Am încercat să-i explic, dar se încăpăţâna şi spunea că, de fapt, eu nu-l iubesc pe el. Am încercat să trag de timp. Am zis că trebuie să mă spăl pe mâini, m-am spălat. Am zis că trebuie să beau apă, am băut. Am zis că nu pot cu lumina aprinsă, am stins-o şi am aprins-o imediat, pentru că era foarte ciudat cu lumina stinsă. Am încercat să fug din baie, dar s-a aşezat în uşă şi m-a luat prin surprindere şi... Doamne! M-am sărutat cu un băiat. Mi-e atât de ruşine. Şi ce e cel mai cumplit e că mi-a plăcut.
O discuţie cu Miruna:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Miruna Cugler: L-am ales prin eliminare, pentru că la acel moment nu pricepusem exact ce e un eseu personal şi mai propusesem două alte subiecte, de fapt mult mai impersonale. Când m-am prins de chestia asta, mai rămăsese o singură opţiune validă dintre cele trei propuse iniţial - o poveste despre primul meu sărut. Am vrut să transmit emoţia unei perioade inocente şi agitate, exact pe linia de demarcaţie dintre copilărie şi adolescenţă şi care s-a nimerit să se suprapună peste o perioadă de schimbări şi frământări majore pentru ţară. Şi că sunt o tipă băieţoasă.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
M.C.: Cred că ăsta e al treilea. Primul.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
M.C.: Îmi place că are o cadenţă (sau aşa îmi pare mie) proprie şi că e relativ inteligibil şi pentru cineva complet neimplicat, nu doar pentru mine. Nu-mi place că am senzaţia că de fapt putea să fie de vreo 10 ori mai mişto, dar am obosit eu să-l tot bibilesc, mai ales că la un moment dat eşti tentat să alterezi realitatea ca să ţi se lege o propoziţie mai coerent şi atunci e momentul în care trebuie să-l laşi "să plece".
C.L.: Cât de diferită e versiunea publicată faţă de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structură, text etc?
M.C.: Extrem de diferită, mult mai concisă, mai expresivă, mai "rotundă" şi mai închegată. Structura s-a schimbat destul de mult, pentru că iniţial îl scrisesem pe tot ca pe un jurnal, combinând amintiri cu notiţe din jurnalul meu de atunci (chestie păstrată doar pe alocuri, ca să puncteze mai bine ideea textului în varianta finală).
C.L.: Cât de mult te-ai simţit expusă prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
M.C.: Hm, cred că inconştient sau nu, controlăm gradul de expunere. Nu am ascuns nimic, dar nici n-aş fi avut de ce s-o fac.
C.L.: Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
M.C.: Mai curând aş spune că am încercat să aplic unele tehnici discutate la cursul de jurnalism narativ, mai ales pe cea care m-a impresionat cel mai mult şi pe care am reţinut-o imediat: show, don't tell. În rest, deşi mi-ar plăcea să fie mai multă "tehnică" în spatele eseului meu, am încercat doar să fiu cursivă, să nu mă repet şi să "entertain" cititorul.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.