Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să "agaţe" un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea şi poziţionarea anecdotelor au fost paşii esenţiali în cizelarea articolului, care s-a aşezat odată ce Gabi a găsit începutul şi sfârşitul poveştii. Nici o ruşine că a ajuns la al patrulea draft şi asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ăsta e şi motivul pentru care textul se citeşte dintr-o suflare. (Cristian Lupşa)
Căutarea unui talent este, poate, primul semn că nu ai nici unul.
Într-o zi de toamnă m-am urcat pe ,,miniscena" din vitrina coaforului de lângă piaţă. M-am întors cu spatele la geamurile prăfuite şi pătate şi, după ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorăpeii albi, mi-am aranjat rochiţa roşie de lână, am fixat o agrafă din bretonul scurt şi am început să fredonez: "Fată dagă, nu fii tristă, fiin'că e păcat."
Mă mutam de pe un picior pe celălalt, mişcându-mi stângaci mâinile, concentrată exclusiv asupra cântecului abia învăţat. Peltică şi puţin răguşită, dar cu seriozitate maximă. În faţa mea aşteptau nişte doamne drăguţe, cu lucruri caraghioase în păr şi trebuia să le distrez. Aveam patru ani.
Când sunt întrebată ce pot să fac, îmi amintesc involuntar de acest moment. Pe atunci ştiam că sunt unde trebuie să fiu, că sunt stăpână pe mine, tocmai pentru că nu aveam ce stăpâni. Veneam în faţa unor străini şi îmi făceam numărul: nu obligată de mama, nu dornică de afirmare, ci pentru că eu învăţam poezii şi cântecele, iar "publicul" vroia să le asculte. În copilărie ai voie să crezi orice, iar când crezi, există. Moş Nicolae, Barza, Iepuraşul. Talentul. Cu atâtea oglinzi umane gata să-mi aprecieze prestaţia, conta prea puţin calitatea avânturilor mele artistice. Reflexia cea mai convenabilă mi-o oferea mama, pentru că era perfect sinceră în admiraţia ei subiectivă.
Prin clasa a cincea am observat o schimbare. Ceva nu era în ordine. Îmi muriseră lăudătorii, se spărseseră oglinzile. Nu mi se mai spunea că am talent, ci că sunt inteligentă, iar asta cu o profuziune de zâmbete, încurajări, şi note mari. Era ca şi cum adulţii ar fi încercat să compenseze lipsa de apă, cu mâncare. Inteligenţa are legătură cu ceea ce înveţi. Talent ai, sau nu. Inteligenţa se ciopleşte. Talentul se şlefuieşte. Din lemn nu ies diamante, iar eu crescusem într-o familie care mă convingea că strălucesc.
A trebuit să mai cresc puţin ca să conştientizez că singura asemănare dintre mine şi Mădălina Manole este o aluniţă pe faţă. Şi atunci mi-am promis că singurele partide de karaoke pe care le voi accepta vor fi acasă, cu persoane ca mine.
La orele de muzică mă stânjenea atât de tare că profesoara mă punea să cânt pentru notă, încât nu o puteam privi în ochi. Asta o deranja evident, pentru că la un moment dat m-a întrebat ce tot am. Adevărul era că aş fi obligat-o să mănânce foile cu partituri. Nu-i puteam spune asta. Am strâns pumnii sub bancă, am zâmbit prosteşte, am lăsat capul în pământ şi am mormăit că nu mai fac. Îi invidiam pe "cântăreţii" clasei pentru că nu aveau probleme de genul ăsta.
Întotdeauna am avut colege de bancă talentate. Primară - Teodora. Picta frumos şi avea un mod al naibii de talentat de a scrie caligrafic. Gimnaziu - Andreea. Cânta superb, dar de cele mai multe ori se abţinea să o arate, ceea ce mi se părea o prostie mare cât casa. Liceu - Diana. Desena portrete de oameni cu un cap uman şi cu nas adevărat, nu din acela triunghiular, şi gură cu buze, şi mâini cu degete, şi picioare cu gambe, ceea ce continuă să mi se pară extraordinar chiar şi acum, la 19 ani, când în sfârşit pot desena o creangă. Odată şi-a uitat o schiţă în blocul meu de desen. Am ajuns acasă, am aruncat ghiozdanul cât colo, am luat o coală şi am copiat trupul acela perfect, sigură că aşa voi învăţa să-l fac şi singură. După ce l-am tot copiat pe vreo 6-7 coli mi-am dat seama că nu am sorţi de izbândă şi m-am mulţumit să-l îmbrac.
Deşi nu am luat niciodată în tragic această inferioritate, a existat mereu o listă de talente potenţiale, din care am tăiat, în timp, aproape tot. La mine talentul a fost ca Iepuraşul de Paşti. Într-o zi am înţeles că nu există, dar nu am încetat să sper că va apărea. Erica Jong zice că toţi avem câte un talent, dar că rar este curajul de a-l urma în locul întunecat unde te duce. Probabil că al meu e cât un ciob, s-o fi ascuns în vreo peşteră sau vreo gură de canal şi tace, mândru că mă pune în mare încurcătură.
De câţiva ani îmi promit că voi merge la cursuri de dans, dar de fiecare dată când o prietenă îmi spune că se înscrie, îmi pierd curajul. Într-o seară m-am uitat la Dansez pentru tine, iar noaptea am visat nu lumini şi dans lejer, ci pe Mihai Petre care încerca, fără succes, să mă înveţe paşii de bază. La sfârşit îi zicea mamei: "Doamnă, regret, fiica dumneavoastră dansează ca o cizmă. Nu pot face nimic pentru ea."
Mai aştept.
De ce? Pentru că aplauzele nu se uită. Aveam patru ani şi, după două şlagăre pop şi un "Ce te legeni, codule?", priveam mândră fanele coafate. Mi-am apucat rochiţa şi am făcut o reverenţă, ca la patinaj, apoi am sărit lejer pe podea, evitând să ating cu picioarele de artistă şuviţele din jur. Am prins degetele mamei, am zis "Săru'mâna!" şi am ieşit cu urechile întinse după laudele mieroase ale doamnelor.
Un dialog cu Gabi:
Cristian Lupşa: Cum a fost procesul de lucru?
Gabriela Piţurlea: Haotic la început. Pe urmă, complicat. Când ai obiceiul de a scrie ce-ţi trece prin cap, mai mult pentru tine decât pentru alţii, filtrezi mai greu ideile. În primul draft nu faci decât să arunci tot ce vrei să transmiţi, fără prea mare atenţie la structură sau exprimare. Important e să decizi ce vrei să transmiţi şi să-ţi găseşti ritmul. Abia pe urmă începe distracţia, când trebuie să te uiţi la text cu ochi străini şi să vezi ce nu coincide cu scopul lui. Am înţeles pe parcurs cât de important e faptul că, deşi scriu despre mine, nu scriu pentru mine. Şi atunci pasajele prea personale, prea introspective, mor din start.
C.L.: Cât de diferită e versiunea publicată faţă de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structură, text etc.?
G.P.: Acesta e, spre ruşinea mea, al patrulea draft şi este total diferit de prima variantă. Am renunţat la paragrafe întregi pe parcurs, fie pentru că transmiteau prea brut ideea, fie pentru că deveniseră redundante. M-a ajutat foarte mult feedback-ul primit, pentru că era ca un pix cu roşu care încercuia, fără să taie. Alegerea era a mea, dar faptul că aveam o a doua voce care îmi confirma nişte îndoieli, mă făcea să renunţ mult mai uşor la nişte bucăţele de care mă ataşasem. Ideea a rămas aceeaşi, numai că în draftul doi am îngropat-o în detalii şi a trebuit să scurtez textul, ca să o prind din nou. Important e ca la sfârşit să poţi spune într-o propoziţie sau frază scurtă despre ce este eseul/articolul.
C.L.: Ce ai învăţat muncind la acest text?
G.P.:
Writing is rewriting.
Show, don't tell.
Be obscure clearly.
Sunt imperative scurte ce rezolvă probleme mari. Am mai învăţat că nu prezint caricaturi, ci personaje, şi atunci trebuie să insist pe caracterizări. Dar caracterizarea nu trebuie făcută în multe cuvinte, ceea ce mă readuce la "show, don't tell". De cele mai multe ori nişte imagini puternice, nişte momente-cheie transmit mai mult decât paragrafe întregi de reflexii şi descrieri.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.