Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate - dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îţi spună asta; ţi-o arată prin anecdote ("Show, don't tell"). Îmi place modul în care Cami reconstruieşte scenele. Are ochi pentru detaliu şi reuşeşte să te ducă acolo. Şi da, detaliile sunt adevărate - Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Şcolar. (Cristian Lupşa)
Nici nu împlinisem şapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochiţa roşie cu mâneci trei sferturi, învăţătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alţi câţiva colegi, ne-a aşezat în şir indian şi ne-a condus către cabinetul de muzică.
Acolo, purtând bască şi-un pulover gri, un domn între două vârste aşezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit uşor diapazonul de colţul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un "la" prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun şi s-a plimbat cu pas cadenţat prin faţa fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat aşa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de şah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuţie. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecţie ad-hoc, nici acum nu ştiu bine cum, am ajuns să iau lecţii de pian.
Pentru că nu aveam pian acasă, în fiecare luni şi miercuri, la ora patru, după ce urcam cele 23 de trepte ale clădirii în care se află Clubul Şcolar, mă aşezam în faţa celei de-a doua uşi pe dreapta, şi aşteptam. Într-una din zile am hotărât să nu mai trec pe acasă de la şcoală şi să mă duc direct la orele de exerciţiu. Am ajuns cu două ore mai devreme. Mi-am aşezat ghiozdanul jos, proptit de scaunul de lângă uşă, şi am început să mă plimb cu paşi mărunţi prin faţa tablourilor atârnate pe pereţii din hol. Am început să număr romburile lila din modelul de pe covor.
În tot acest timp se auzeau clapele pianului apăsate sacadat, grav, de un băiat pe care îl zăream prin uşa lăsată întredeschisă. "Ţine minte că trebuie mereu să ţii degetele ca şi cum ai ţine în mână o portocală", îi repeta domnul Manole. "Aşa îmi spune şi mie mereu", gândeam eu încântată. Îşi lăsa degetele să alunece pe deasupra pianului, de la dreapta la stânga, apoi şi mai la stânga, apăsa scurt, repede, întâi o clapă albă, apoi una neagră, aşa cum îmi plimbam şi eu degetele pe masa din bucătărie când îmi imaginam că pot face orice în afară de a mânca omleta bunicii. "Şi eu pot să cânt ca el. Numai să aflu cum se numeşte piesa."
"Ce ai cântat?" am întrebat curioasă când băiatul îşi terminase ora şi ieşea pe culoar.
"Moonlight Allegretto", mi-a răspuns grăbit şi s-a făcut nevăzut închizând uşa.
Domnul Manole nu a vrut să exersăm Moonlight Allegretto din concertul lui Beethoven la pian. "Piesa asta se cântă în registrul grav şi în cel mediu. Noi abia repetăm câteva note din Trecând batalioane române Carpaţii. În plus, ca să poţi cânta Beethoven, distanţa dintre degetul mare şi arătător trebuie să fie mai mare de cinci clape."
La vremea aceea, eu nu puteam cuprinde decât patru. În fiecare pauză la şcoală, obişnuiam să mă trag de degete. Doar, doar s-or lungi. La sfârşitul caietului de matematică aveam pagini întregi pe care trasam cu un creion conturul palmei. Mereu prea mică.
Credeam că, dacă mă prefac bolnavă câteva zile, profesorul se va îndupleca şi îmi va face hatârul. Aşa că am hotărât să îmi conving părinţii că am febră - ţineam termometrul lipit de caloriferul din baie până când mercurul trecea de 37 de grade - şi că trebuie să lipsesc de la şcoală. În timp ce mă prefăceam răcită, mama, ca să mă mai înveselească, mi-a promis că îmi va cumpăra un pian.
"Ce să fac cu el?" mă gândeam. "Nu-mi ajunge că de aproape un an învăţ melodii care nu îmi plac? Azi am luat o portocală, şi mi-am dat seama că, dacă ţin portocala în mână, nu pot să ating cu degetele faţa de masă. Sunt prea mici". Nu m-am gândit o clipă că poate portocala e prea mare.
După trei săptămâni de presupusă febră, domnul Manole a hotărât că dorinţa de a cânta piesa nu era decât un moft al unei fetiţe şi nu a cedat. A refuzat în continuare să exersăm. Să învăţ să cânt fără să exersez acasă este un lucru făcut pe jumătate, spunea el. Eu credeam că adevăratul lucru neterminat era să învăţ - şi la şcoală şi acasă - să cânt piese care nu îmi plăceau.
Am început să mă obişnuiesc să stau acasă şi am înlocuit, fără regret, pianul cu Yoggy Bear. I-am mărturisit mamei că, de fapt, nu îmi place pianul şi că mi-ar plăcea să-l înlocuiesc cu joaca copiilor din faţa blocului. La un an de zile după ce am apăsat prima dată clapele pianului, am renunţat.
După doisprezece ani, când m-am mutat în Bucureşti, la parterul blocului, după ce treci de lifturi, am găsit un pian. Era mai mic decât cel pe care învăţasem eu, negru şi zgâriat pe alocuri. Era aşezat in boxă, exact sub casa scărilor, şi, deşi stăteam la etajul nouă, luam liftul de la unu, numai ca să-l pot vedea când urcam scările.
Într-o zi, uşa de la boxa era deschisă. Pe scară, nimeni. M-am apropiat de pian. Şi pe capacul de sus, şi pe cel de la clape erau aşezate ghivece cu cactuşi, muşcate şi violete de Parma - florile preferate ale mamei. Sub unul din ghivece am recunoscut coperta verde cu albastru a cărţii de partituri după care învăţasem să cânt. Moonlight trebuia să fie ultima partitură din carte.
Am ieşit din boxă şi m-am îndreptat spre un xerox din apropierea blocului. M-am întors şi am mutat ghivecele cu flori de pe capacul de la clape. Pianul neacordat a scârţâit uşor sub greutatea mâinii mele. Doar câteva acorduri, să îmi amintesc cum suna. Distanţa dintre degetul mare şi arătător era de şase clape.
Mi-ar fi plăcut sa am acel pian. Dar tot amânam să mă gândesc serios să-l cumpăr. După vreo două luni, nu am mai găsit pianul. Am întrebat vecinii şi am aflat că proprietara murise, iar rudele îl vânduseră. De atunci nu am mai fost în apropierea unui pian.
Nu demult, am hotărât să-mi confrunt amintirile cu cele ale Simonei, o colegă mai întâi de pian, apoi de liceu, şi acum, de facultate.
"Dacă ai şti cât uram eu piesa asta de-ţi place ţie", mi-a spus. "La câteva săptămâni după ce ai renunţat la pian, domnul Manole a început să exerseze cu noi partitura. O uram atât de mult că băgam orga în priză când veneam de la şcoală şi o ţineam aşa până când se aprindea becul roşu, şi trebuia să o sting să nu se strice. Când venea mama acasă şi mă întreba dacă am exersat arătam spre bec şi fugeam la joacă."
Nu am exersat niciodată Moonlight Allegretto. Ştiu că undeva, într-un colţ de sertar am ascuns între două coperte galbene de dosar partitura xeroxată. Mai ştiu că acopăr şase clape, cu una mai mult decât era necesar pentru a atinge notele. Orga Simonei încă funcţionează. Aş putea oricând să termin ce-am început în clasa I.
O scurtă discuţie cu Cami:
Cristian Lupşa: Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Camelia Bucioveanu: Am avut de ales din trei variante şi asta mi s-a părut cea mai neatractivă şi, în acelaşi timp, destul de greu de scris. Spun "greu" pentru că aveam dinainte în cap ideea generală - pe care am construit cele trei pitch-uri - dar nu aveam nicio idee despre cum aş putea conduce textul în direcţia aia.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
C.B.: Ăsta e al patrulea draft. Primul e mereu cel mai greu.
C.L.: Ce îţi place / nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema - ce ţi-a reuşit şi ce nu?
C.B.: Ce mă enervează acum la text e că se repetă multe cuvinte. Ce mi-a plăcut a fost că o persoană care nu are legătură cu genul ăsta de texte a înţeles că încercam să vorbesc despre lucruri făcute pe jumătate.
C.L.: Cât de mult te-ai simţit expusă prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
C.B.: E o poveste despre o amintire "mică", nu atât de importantă (în sensul că pot dormi noaptea chiar dacă nu ştiu să cânt piesa asta. Dar mi-ar fi plăcut să ştiu.) Asta a fost marea provocare cu textul ăsta: să pot să vorbesc despre o idee generală prin ceva mic şi aproape uitat.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupşa.